nu, darius, nu voi păstra în mine focul umed. voi arde cu buzele cuvinte negândite, iar apa din ele va aprinde altă flamă, până când totul se va transforma în nisip.

nu îți voi bandaja picioarele cu fâșii de tăcere, când știi cum se așterne peste glezne răul de a trăi. încerc întrebările doar o secundă, atât cât să simți că uneori am inima înfășurată în negru și abia pot înălța aburii respirației.

nu mă aștept să îmi pătrunzi spectrul. dar nu voi suporta nici să mă decupezi cu tăișuri banale. îmi voi lipi sunetele de geamuri. și niciun sunet nu te va mai atinge, de nu poți asculta cum îți sunt.

nu las fastul negrului să te absoarbă, darius, atât cât îmi stă în putință, nu voi lăsa distanțe imposibile, kilometri de oase diforme și memorii împietrite.

nu știu pe cine taci, nu știu pe cine uiți. nu știu de ce nu poți veni decât până la pragul gestului. mai departe, o îndoială intrinsecă, o consecință a închiderilor negândite.

nu poți înșela ochiul, am pleoapele ridicate de nopți, de forța aceea despre care nu îți vorbesc niciodată, care se propagă în centrum, până când vezi. tu cum poți să mă vezi, darius, dacă rămâi în spațiul tău mozaical și nu îmi simți decât în treacăt vibrația?

nu destram firul, nu pot să te las în urma ta. nu pot să nu rotesc meridianele încă o dată, prin trecerea de la viață la viață.

nisipurile nocturne îți vor aminti unde mă pierzi.