agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2958 .



Crimă și pace bună
prose [ ]
capitolul al II-lea
Compilation: Crima si pace buna

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Marius Marian Solea ]

2007-05-10  | [This text should be read in romana]    | 



2

Marin Petreanu, încurajat de vreo doi ani încoace în cotidianul județean, la rubrica Atelier Literar, responsabilitate a lui George Manoniu, își pregătea un volum de versuri, intitulat Posibilități înfrânte. Luase vreo trei sau patru premii literare și citise de câteva ori în cenaclul Casei Sindicatelor. Volumul începea cu o notă: „Dacă se întâmplă să vă placă aceste poeme, să știți că ele vă plac numai pentru faptul că eu scriu doar ceea ce este posibil să știți”, născută tot la o astfel de terasă, pe Calea Victoriei, în jos, spre abator, La luminițele albastre, unde era cel mai bun fond muzical dintre toate barurile ori terasele din Târgu-Jiu, marea muzică din anii ’60-’70.
El optase pentru acest început de volum, deși credea că receptarea unui stimul, în cazul de față fiind vorba de un stimul estetic, literar, depinde mai puțin de sursă sau chiar de receptor și mai mult de mediul prin care se realizează acest circuit, a-proape imposibil de controlat. Din punctul său de vedere, înce-puse să-și permită acest lucru, cu destulă vanitate, un poet, înainte de a-și propune un program poetic, trebuia să fie conș-tient de cantitatea enormă de orgoliu, care se găsește în vorbele mari ale lumii, în marile idei. Înțelegea că numai vigilența îl va putea feri de eroare. Vorbele mari, pe care le tot repetă omenirea, în primul rând sunt frumoase, mai apoi, destul de rar, sunt și adevărate…
În ceea ce privește coordonarea lui, ca individ, cu acel curs normal al vieții, inițiatică dar și conservatoare, găsea că este potrivit să fie practicată la intervale stabile. Astfel, eva-luarea condițiilor și posibilităților pentru următoarele obiective avea un grad de eficiență mult mai îmbunătățit și chiar mai aplicat. Își propusese ca lucrurile pe care le va spune, deși numai în poezie, să fie și să fi fost analizate pe el însuși.
Căuta, cu ajutor livresc, zona spiritului său, în construcție alertă, în care adevărul coincidea cu lumea din el. Lumea de afară putea să mai aștepte! Era mult timp înainte, până când el îi va aproba năvălirea.


Seara următoare, era la aceeași terasă, în „Lider”, posibil să fi fost chiar și la aceeași masă, a doua, pe dreapta. Venise tot acolo, poate numai pentru că doar cu o seară înainte nu ieșise nimic, nici măcar o discuție. Credea atât în probabilitate cât și în puterea vadului, chiar dacă, pe moment, ele nu se mate-rializaseră încă în vreun argument. În schimb, nu simțea nevoia nici unei grabe, însăși așteptarea aducea cu sine o curiozitate discretă.
Ploua încet, calm, ca o așteptare de expresie indiferentă, cerul tatonând cu melancolie orașul. Mesele se umpleau treptat. Pe lângă refugiații de tip spiritual, se adăugau refugiații ploii. Îi vedea intrând livizi ca niște înecați, scuturându-și brațele, secvențial dominați de acea zgribuleală a umerilor strânși. Băr-bații deschideau ușa cu gesturi mult mai vechi decât regulile politeții, natural, cu mișcări proprii unor porniri primare. Se vedea bine definit conturul biologic comun, instinctul specific, de a-și proteja femela, de a-i crea siguranța sau impresia de si-guranță, care se confundă între ele până când acea siguranță reală nu este verificată, transformată și percepută ca efect corespondent așteptării. În urma tuturor acestora, femeia își răsplătește bărbatul, îi întoarce serviciile făcute, îi plătește slujirea, oferindu-i gratuit acel spațiu în care el caută să se valideze ca mascul, unde să se poată verifica, până la bătrânețe, până când va putea ori va avea interes să o facă, bătrânețea rămânând apoi să fie îndurată și trăită din acumulări… Ca supliment, în cazul în care bărbatul merită mai mult, femeia i se poate oferi și ca sentiment, dacă ea consideră intim că sunt întrunite anumite condiții.
Femeia ajunge să fie sentiment numai prin distilare. Ea își dorește această devenire mai tot timpul, iubirea părându-i a fi o completare a condiției sale, așteptată ca o reîntregire. Pentru ea, singurătatea este o moarte parțială, o ciumă.
Pe de altă parte, toți oamenii, în general, vor să fie iubiți, să nu fie solitari în acest pustiu al nepăsării, compus din singu-rătățile adunate ale fiecăruia în parte. Toți vrem să mângâiem și să fim mângâiați. Neajunsul fiecăruia dintre noi vrea să con-sume neajunsul celuilalt.
Orice observație era un prilej de încercare a înțelegerii lucrurilor, exercițiu inevitabil al vieții inevitabile. Universul propriu se forma încet, în explozii domoale, controlate de puterea rațiunii. Aceasta se înălța dincolo de ziduri, suindu-se pe cărți, dar agățându-se cu reprezentările, ca și cu niște mâini, de realitate, reprezentări născute din stimuli mereu diferiți. Forțele și energiile se tatonau unele pe altele, încet.
Singurul lucru grav în această desprindere a vieții de bio-logia primară, nu neapărat o desprindere simplă, era singu-rătatea, lipsa perechii, a grupului. Neîntâlnirea cu indivizi asemenea, care și așa se mărgineau a fi prezenți numai în propriile evoluții, îl afecta. Nu găsea nicăieri un model.
Oamenii gravitează, din păcate pentru ei, numai în universuri proprii fiecăruia în parte. Și se întâlnesc unii cu alții doar pentru a se convinge de acest lucru… Posibil să facă excepție doar cei care se asumă unei vieți dedicate religios, poate numai ei sunt proprietari ai experienței sacralizante, legate irevocabil de sursa sfântă, se zice, a vieții. Noi, ceilalți, posibil să facem doar lucruri profane, despărțiți, prin proiect, de însăși sursa vieții noastre.


În seara aceea, ploaia se întețea ca și gândurile. Fulgere de lapte corespundeau unei electricități născute sub os, electricitate mută și de neprivit. Marin Petreanu nu avea nici un chef să meargă acasă, se gândea că nu era atât de târziu, încât să-l poată obliga obișnuința… Ar fi bine, și-a spus, să-i facă o vizită ziaristului Ion Roldea. Acesta, pe când lucra la Opinia Gorjului, îi acordase atenție și timp.. Într-un fel, rămăseseră prieteni, atât cât se poate vorbi despre prietenie în cazul unei diferențe atât de mari de vârstă. Și, într-adevăr, premisa și, totodată, fondul unei prietenii se constituie în cantitatea și în calitatea de atenție pe care unul i-o dă celuilalt. Ion Roldea îl băgase în seamă când el avusese acută nevoie de asta.
Pe de altă parte, dacă oamenii buni, pentru a nu ne mai complica în descrieri, ar putea să fie arătați în locuri publice, Ion Roldea ar fi unul dintre ei. Și memoria cuiva poate deveni un loc public…


Cineva de la Editura Cartea Românească îi spusese, pro-babil într-o doară, românește, că-i va publica volumul acolo. Îi vorbise, cu bucurie, prietenului său despre acest lucru, rugân-du-l să-i bată la mașină textele. Nu era mult timp la dispoziție, vreo două zile, apoi urma să ducă volumul la sediul editurii din București, undeva în apropiere de Gara de Nord. Ziaristului, acum redactor șef la Curierul Minier, o publicație a sindicatului din vechea industrie a „aurului negru”, bun cititor de literatură, prozator la rândul lui, îi erau permise doar unele mici intervenții pe text, pe care le discutau ulterior, cu destulă bătaie de cap. În nici un caz nu puteau să fie corecturi și atât… Acest mare privilegiu îi mai fusese dat, pesemne că tot compen-satoriu, doar unui poet consacrat, ziarist și el, celui care îl debutase și îl asistase destul de mult până la debut, lui Ion Popescu. Așa se întâmplă în provincie, mai toți poeții lucrează ca ziariști, ceilalți sunt economiști, ingineri, electricieni și chiar ospătari, fiecare după cum l-a înzestrat natura, ori după cum a înțeles devenirea.
Blocul în care locuia ziaristul ținea companie târzie, într-un dialog de lumină mută și umbră, cinematografului Dacia. Acum, era un bloc negru și ud, dar, ziua, în lumină, îl știa învelit într-o culoare galbenă, ruptă, pe alocuri, de ghearele vremii. La ultimul etaj, era lumina aprinsă. Ea mai îmbrâncea din jena care îl însoțea pe Marin Petreanu, fiind o vizită destul de târzie.
Ion Roldea i-a deschis surprins, dar nu deranjat. Iar, pentru ca și inoportunul vizitator să fie convins de acest lucru, a adăugat salutului de răspuns informația că tocmai transcria niște interviuri luate pe reportofon în timpul zilei care numai ce trecuse. Nu avusese timp pentru dactilografierea volumului, dar o va face în partea a doua a zilei de mâine, iar ce va rămâne, noaptea. Oricum, reținuse termenul limită… Intrat în casă, Petreanu observase cum amicul său își trecea palma peste perciunii tip Ion Þiriac, împăcați unul cu altul printr-o mustață subțire și foarte neagră. Acest gest, văzut de multe ori până atunci, era un semn al confortului, al bunei dispoziții.
 Ar fi bine să-mi aduci tot ce ai scris până acum. Vreau să îți aranjez eu volumul, în întregime. Mă refer, în primul rând, la selectarea textelor. Cu toate poeziile tale mai vechi. Știu că nu-ți convine, dar mie îmi plac. Crede-mă, e mai bine așa!
 Cele mai multe sunt copilării, cu unele mi-ar fi chiar rușine. Nici nu mă gândesc!
 Bine… Aș vrea să văd ce-ai mai scris. Mi-ai spus c-ai terminat încă un volum…
 Așa este, numai că acela este cu totul altul…
 Hai să facem unul singur din amândouă!
 Nu se poate, ultimul e altceva, este alt proiect, a fost scris diferit. Nu le putem combina. Fiecare volum va fi diferit de cel pe care îl precede. În plus, eu voi scrie volume tematice.
 În primul rând, trebuie să fie un volum care să se susțină, ajutat de o arie de selecție cât mai mare.
 Lăsați, se susține și așa cum e! Știu eu, doar este al meu. Păi, nu?! Și pe urmă, nu mi-ar mai rămâne aproape nimic pentru al doilea volum…
 Măi, figură mai ești! Până atunci mai scrii vreo trei-patru!
 Glumeam…
 Am văzut, în multe poeme, că ai ceva cu femeia…
 Nu, nici vorbă! În afară de ce este normal să am, nu am nimic, doar că îmi e cam ciudă pe ea, pe puterea ei, și îmi pare rău de lumea aceasta cucerită, fără nici un fel de posibilitate de a se elibera. Acum, libertatea va putea să fie dobândită numai la nivel individual. Femeia are o forță care mie nu-mi convine. Și nu știu cum să i-o iau, măcar în ceea ce mă privește, să nu mai simt porunca deschiderii ei.
 De acord, dar nu dă prea bine, în raport cu vârsta dumitale. Pari, cel puțin, că scrii prețios.
 Ei, da! Din cauza a patru-cinci poezii?!
 Nu neapărat. Evident, tu o să faci cum vrei, o să ai ultimul cuvânt, dar, să știi, debutul rămâne o referință, o bornă importantă, vulnerabilă și chiar menită etichetărilor de tot felul… Din alt punct de vedere, talentul trebuie administrat foarte atent, cât mai eficient. Mulți creatori s-au împotmolit aici…
 Dimpotrivă! Eu cred că preferabilă este metoda inversă și o consider a fi chiar mai „eficientă”, cum ziceți dumnea-voastră. Să-ți bați joc, până la preocupare, de talentul tău, iată ultima treaptă a devenirii unui scriitor în fața lumii! Aș avea atâtea exemple să vă dau. Cei mai mari și-au permis jocul. Până la urmă, au devenit și cei mai mari farsori… Farsa le-a dinamizat și alimentat genialitatea, le-a mărit priza la receptori, pentru că omul are o boală în construcția sa, o boală dobândită, probabil își dorește să fie păcălit, cu condiția să obțină ceva din respectiva păcăleală… Și mai toți acești receptori cad în plasa formei, poate că ea este mai stimulativă decât fondul, relație directă, nemijlocită... O chestiune simplă, de apropiere. Sau poate că oamenii sunt derutați și de faptul că observă lumea schimbându-se doar în formă și acest fenomen îl suprapun mecanic peste fenomenul artistic. Totuși, eu nu cred că este corect.
 Și tu faci parte dintre cei mai mari?
 Ha-ha-ha… Nu, dar am posibilitatea să devin. Iar respectiva posibilitate îmi este suficientă să spun ceea ce am spus mai înainte. Și dacă nu cred câtuși de puțin că acest lucru este la îndemână, ce rost mai au toate? Această posibilitate îmi este de ajuns…
 Da… în fond, ce te costă? De ce să nu crezi?
 Evident, nu mă costă nimic! Chiar așa este! Dincolo de răspunsul dumneavoastră… Această speranță, să-i zicem așa, în cazul în care ar exista, este gratis. Adică e corectă, pentru că orice speranță care te costă ceva, începând cu banii, este o speranță greșită! Impură, falsă, atacată în puritatea condiției sale…
 Interesant, măi, figuro! Bine… Dar cu școala, cum mai merge? M-am întâlnit cu maică-ta și mi s-a plâns că nu mai înveți nimic.
 Ce să învăț, domnule Roldea? Ai de la cine învăța ceva?!
 Da?… Ei, dacă este așa, atunci, cu adevărat, ai o mare problemă. Vrei un suc? Am sirop și ți-l fac cu sifon.


Pereții camerei erau căptușiți cu tot felul de piese de mobilier, vitrine și rafturi de bibliotecă, înălțate până aproape de tavan, pline cu volume rânduite pe colecții și după mărime. Teancurile de cărți de pe jos păreau a bloca inclusiv accesul înspre terasă. De fiecare dată, în această cameră, se simțea un miros puternic de plantă orientală. Considera că este așa nu pentru că ar fi cunoscut acel miros de mai înainte sau pentru că l-ar fi întrebat vreodată pe Roldea, ci pentru că așa își imagina el că este mirosul unei astfel de plante. Singura piesă de mobilier rămasă neocupată era o canapea, acoperită cu o cuvertură din catifea vișinie, roasă puțin de la cele două mișcări ale planetei, ori de timpul discret, care tot intra și ieșea pe ușă, pe lângă ai casei.
Lui Petreanu îi venea greu să înțeleagă de ce acest om îi oferea atâta timp, indiferent de ziua sau de ora când solicita acest lucru. Și cu cât îi era mai greu să înțeleagă respectiva disponibilitate, cu atât simțea că ar trebui să-i fie recunoscător cu ceva, dar nu găsea, deocamdată, cum ar fi putut să-i întoarcă aceste servicii.


 În rest, ce mai zici? Știi că nea Titu Rădoi va publica un roman? Scrie la el.
 Serios? N-am știut. Ce conține? Tot reportaje comuniste?
 Mă, de ce ești rău? Parcă țineai la omul ăsta…
 Cum să nu țin, domnule?! Când eram la Sadu, în clasa a opta, m-am interesat cine era cel mai bun profesor de română din Târgu-Jiu. Mulți spuneau că e nea Titu. Doi ani am făcut navetă, douăzeci de kilometri dus, douăzeci întors, pentru a-l avea profesor. Și liceul era bun, dar nu pentru mine. Anul trecut, nea Titu nu a prea mai venit pe la școală, și-a făcut atunci, la revoluție, partidul ăla, socialist-democratic, și s-o fi ocupat de el. Nu știu dacă am făcut trimestrul trecut cinci ore de română cu Rădoi. Ultima dată l-am întâlnit anul trecut, când a câștigat Universitatea Craiova Campionatul și Cupa României. În sferturi, am văzut meciul cu niște profesori. Am făcut atunci un pariu, obligat într-un fel de către profu’ de chimie. El este un dinamovist înfocat cu care am avut tot felul de contre, miză fiind corigența mea… Numai eu știu cât am putut să țin cu Craiova și ce emoții am avut! Cum am trăit acel meci, aproape cum fusese cu Kaiserslautern, cu Bordeaux ori cu Benfica Lisabona. Cât am putut să îndur pentru acel 2-0. Dar am și scăpat! Profesorul ăla, Mihai Bivolaru, era cam diliu și vorbea serios. Zâmbind. Când zâmbea, era nenorocire! Știai că ai luat nota doi sau trei. Când dădea patru, zâmbea mai puțin, invers proporțional… Mi-a propus acel pariu, iar eu am acceptat imediat, pentru că îmi era absolut imposibil să învăț la chimie. În plus, o și credeam pe Universitatea capabilă să mă salveze. Pe de altă parte, nici eu nu puteam să refuz provocarea… Cu toate că îmi spusese că dacă se califică Dinamo, voi lua corigența, în toamnă, numai dacă știu cum își dorește el. Iar eu, la chimie, sunt catastrofă a naturii! Nu văd nimic pe tablă, în afară de niște faguri de miere. Profu’ ăsta de chimie, simpatic, în felul lui, când a venit la prima oră, în clasa a noua, a întrebat toți băieții cu ce echipă de fotbal țineau. Toți ne-am bucurat de spiritul lui „de gașcă”. Însă, imediat după oră, a venit prin clasă, căutând pe cineva, un elev de a XI-a și ne-a spus, auzind despre cât de entuziast îl prezentam pe Bivolaru, că aceia care am afirmat că ținem cu alte echipe, ci nu cu Dinamo, suntem terminați, ne lasă pe toți corigenți. În clasă aveam un singur dinamovist, unul Kiss Dragoș, vreo doi steliști și restul, craioveni. Într-adevăr, pe Dragoș, deși era în prima bancă de la geam, îl lăsa cât dorea el să copieze și lua mereu șase, șapte, opt. Pe restul, după fiecare notă de corigență, ne întreba cu ce echipă mai ținem, că nu-și mai amintește exact… Înțelegând deja rostul demersului, mai toți deveneau dinamoviști în urechile sonatului. Dar trebuiau totuși să știe, în loc „de câte tipe sunt” nu știu care legături chimice, primul unsprezece al lui Dinamo, rezervele și evoluția scorului la diferite meciuri, lucruri nu foarte complicate. După primul trimestru, la finalul turului, mai eram la ora de chimie doar doi craioveni declarați. Odată, chiar nervos, după ce el se aplecase peste banca mea să-mi spună că în noaptea aceea visase că, dacă eu voi ține cu Dinamo, „nota mea de trei (nu scria niciodată trei și în litere, iar, dacă îl întreba cineva, vreun diriginte, răspundea că a uitat, din păcate, și că o va scrie) va face burtă la spate și va deveni opt”. L-am întrebat dacă e corect ce se întâmplă. „Corect, am spus eu că e corect? Corect e că nu știi, matale, domn președinte chimie deloc! Hai, la tablă! Bagă tot ce știi, subiectul 1, subiect la alegere, subiectul 2, legăturile de tip covalent!”. La sfârșitul tăcerii și al zâmbetului meu, completat de râsul clasei, mi-a spus că mă iartă, pentru că am umor, cu condiția să spun o singură dată „Hai Dinamo!”, lucru de neconceput! Pe lângă asta, la fotbal, chiar și în clasă, mi se spunea Gică Popescu, pentru siguranța cu care jucam în apărare și pentru cum porneam contraatacurile, dar, cel mai des, îmi ziceau, simplu, Gică. Bivolaru știa asta. Uneori, când striga catalogul, îmi zicea tot Gică, la bașcă. Apoi adăuga: „Hai să te fac o miuță, în Groapă! Una mică, să-mi arăți ce știi!” De parcă toate acestea nu ar fi fost de ajuns pentru onoarea mea, clasa mai era și jumătate formată din fete… Când m-a somat că mă va ruga doar o singură dată „să fac o urare pentru plăcerea lui”, mi-am amintit că, nu știu de pe unde, îmi picase în mână o carte, în urmă cu doar câteva zile, în care se vorbea despre un mucenic, un sfânt, nu mai știa cine exact. Acesta, atunci când a fost obligat de către stăpânirea păgână să mănânce o bucată de carne, în prealabil jertfită zeilor, și rugat fiind de către prigonitor să accepte să-și salveze viața, printr-un subterfugiu, netrebuind să o mănânce, numai să pară așa, el a răspuns că de Unicul Dumnezeu nu te poți lepăda nici măcar formal, că nu există lepădare de Dumnezeu, care să fie formală. Adaptând, la adăpostul convingerii că nimeni nu ar fi putut să fi citit acest episod, am răspuns plin de atitudine, cu ton rezervat, cult: De Universitatea Craiova nu te poți lepăda nici măcar formal! În acel moment, profesorul și-a ridicat globii oculari spre bolțile frontale și i-a rotit, imitând leșinul, a dansat puțin pe scaun, din umeri, și a zis scurt: „Henț, careu! Doi! Și, din doi, nu se poate face trei! Gagiule, deci bagi mare la băiatu’! Dai cu ciocu’, hă? N-am să mai visez nimic despre matale! Mi se pare că anul ăsta ai să retrogradezi... Ai vrut să-mi dai craci, ă? Lasă, bagi tu chimie toată vara! Ai să vezi matale cum te face băiatu’ pe comandă. Ca la Fondu’ Plastic. Mi se pare c-ai comis-o. Joci cu mine cu crampoane de metal… Să vezi matale cum te fac, cum bag alunecarea!”
Cam de pe atunci nu l-am mai văzut pe Rădoi. Până la urmă, am auzit că s-a retras de la catedră.
 Mare figură mai ești! Eu cred că îl știu pe Bivolaru ăsta. Nu e unu’ înăltuț și subție, cu nasu’ ascuțit, cam cărunt, deși e tânăr?
 Ba da! E dili’ rău de tot, dacă nu s-o preface așa, ca să-i pară viața mai distractivă.
 Și ceilalți profesori știu cum decurge ora de chimie? E totuși un liceu bun…
 Nu cunosc, poate că da… De ce le-ar păsa? Nu e treaba lor. Alții ar fi trebuit să audă.
 Acum unde înveți? Parcă știu că te-ai dus la Liceul Pedagogic…
 Păi, după aia, m-am interesat din nou cine este cel mai bun profesor… Am aflat de unu’, Eugen Velican, și am dat acolo treapta a doua, am luat. Acum sunt la Spiru Haret.
 Eu așa ceva n-am mai auzit… Cum să pleci la alt liceu doar pentru că ți s-a schimbat profesorul?!
 Nu? Se cheamă meserie… Și ce vi se pare anormal? Dacă eu am venit la Chimie pentru nea Titu Rădoi, nu este normal să plec de vreme ce și el a plecat?
 Nu știu ce să zic... Dar hai să te întreb altceva: dacă nu te publică ăia de la Cartea Românească, mă lași să vorbesc eu cu Mocioi? În cazul în care nu faci nimic pe la București, măcar să publici la el, la Spicon.
 Nu e nevoie, Ion Mocioi mă cunoaște bine, se știe de mult cu părinții mei, de pe vremea lui Ceaușescu. El era șef la Centrul de Librării și ai mei lucrau acolo. Am de un an un manuscris la editura lui, cerut chiar de către el, și nu i-a tipărit până acum nici o literă… De câte ori ne întâlnim, nici măcar nu-și face vorbă. Iar dacă îl întreb direct, mă tot amână. N-am să-i mai spun, consider de mult timp că este o problemă închisă. O să mă duc în curând să îmi recuperez manuscrisul.
 Lasă, am să vorbesc eu cu dumnealui. Să îmi aduci restul din ce ai mai scris! Vino mâine, pe la douăsprezece, la redacție!
 Vin după două jumătate, până atunci am ore.


Afară, un început de frig rebel făcea asiduu curte unei șo-sele ude și ea, luată prin surprindere, începuse să strălucească. Peste drum, o statuie nouă, a unui fost militar, fusese lăsată să păzească, pentru o veșnicie locală, intrarea în cinematograful Dacia, cel mai important loc al orașului pentru faultat plicti-seala. Bronzul acelei statui strălucea și el, dar cu mult mai straniu, posedând bezna dimprejur.
Lui Marin Petreanu îi era puțin teamă de ora de română de a doua zi. Începuse să aibă un început de amiciție cu profe-sorul și îi era cam rușine, în cazul în care l-ar fi prins nepre-gătit. Îl văzuse de vreo două ori cum se întristase, deși nu-i reproșase verbal nimic. De atunci, Velican îl asculta doar când era absolut necesar, tratament preferențial, în comparație cu ceilalți colegi, și o făcea numai obligat de rigorile școlare, pentru a putea să-i încheie media.
Se gândea că, dacă nu ar fi existat școala asta, ar fi avut o mai mare înclinație înspre fericire, bucuria libertății avea această constrângere.
Ajuns aproape de blocul în care locuia, nu îndrăznea să se îndrepte înspre scară. Voia să vadă chipuri, acele oglindiri ale unui Dumnezeu probabil ori doar ale lumii. Și ridurile... Omul este superficial și sub acest aspect, nu își păstrează viața pentru totdeauna în gânduri, viața pe care a trăit-o. În schimb, ridurile par cu mult mai fidele, mai sigure, nici timpul nu patinează pe ele așa cum o face pe mințile noastre. Deși singurătatea era una dintre pasiunile lui, acum îi era greu să rămână singur. Înainte, la aproximativ cincizeci de metri, o femeie cu păr lung, foarte arătoasă, frumusețe standard, îmbrăcată într-o rochie până deasupra de genunchi, foarte strânsă pe trup, ieșea dinspre hotel, pe lângă panoul cu programul filmelor, și mergea în cazna artei, ca și cum ar fi călcat pe un podium de modă, ne-văzut și sigur, lovind cu șoldurile toate degetele și mângâierile nopții. Parcă ar fi fost jumătate udă, jumătate deschisă. Câțiva trecători întârziați o priviseră discret dar apăsat. Din față, veneau vreo patru bărbați tineri, doi dintre ei fiind în salopete, gălăgioși și foarte veseli. După câteva fluierături și palme peste frunte, unul, când grupul trecuse de ea, s-a întors și a strigat: „Ce ai, bă, de mergi așa, ai fi nefutută?!” Ofensată brusc în propriile reprezentări despre sine, și-a schimbat imediat mersul, ca la o comandă, mergând comun, la fel ca toți ceilalți… Fu-seseră de ajuns doar câteva cuvinte spuse adaptat. Întâmplarea aceasta îl amuzase, putea, la o adică, să aibă încă încredere în sănătatea românilor. De unde și până unde acest silogism? Poate că undeva exista o legătură.


Acasă, mama citea din cărțile și din revistele ei. Ușa de la cameră era deschisă, iar ea stătea în pat, tinerește, cu un picior îndoit sub ea. L-a întrebat unde a fost și el i-a răspuns. De câtva timp, relația dintre ei se schimbase, vorbeau unul cu altul mai puțin decât o făceau în copilărie, când de nenumărate ori ea îl aducea în bucătărie, pentru masă, în spate. Cu acest răspuns, încă o zi se închidea ireversibil în ea însăși, la fel ca toate de până atunci, la fel ca toate care vor trebui să urmeze. Se amu-zase singur de acest raționament străveziu, parcă ar fi fost al unei gâsculițe precipitate, obișnuite să stea din bărbat în bărbat, pândind marea iubire, fiind mereu plictisită dar și motivată în toate experiențele ei comune. Se amuzase de așteptările lui. Și totuși parcă e mai bine să riști gânduri prostești, liniștitoare în efectul lor, decât să îți apropii depresii, după cum îi vedea pe mulți că începeau să se plângă de această lipsă totală de interes pentru trecerea timpului, când organismul lumii nu mai are pen-tru ei nici un nerv depresor, nici o așteptare, când nu mai gă-sesc un sens pentru sine, personal, trecerii prin timp, trecere suportabilă numai când acesteia i se dă o proiecție personală. Considera că era prea hoț pentru a putea să facă vreodată depresii. Depresia era o stare mult prea puțin mocirloasă pentru cizmele lui, cu care străbătea realitatea de atunci.
A adormit cu gândul că acela care are mult orgoliu adaugă unor suferințe firești, inevitabile, alte suferințe mai mari. Și el era într-un pericol real…

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!