agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1019 .



Sub aripa lui nevăzută
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [coriolan_paunescu ]

2007-05-17  | [This text should be read in romana]    | 



Oamenii, la prăvălia bătrânului Cazacu, de la mar¬ginea satului, opreau boulenii pentru a-și mai trage sufletul. Ii dejugau, cu un fel de înțelegere tainică la umbra unei sălcia mari, groasă cât o odaie. Cu mâneca largă și albă a cămășilor, își ștergeau fruntea nădușită, prinsă de nu știu ce gând în adâncurile ei.
Dobitoacelor, eliberate de povara jugului greu, din lemnul unui stejar din pădurea lui Bolnavu’, le aruncau cate un braț de iarbă, proaspătă, cosită de pe marginea drumului. In sfârșit, eliberați de grija necuvântătoarelor își deschideau pungile de tutun, fiecare încropindu-și cate o țigară, dintr-un tutun galben-verzui și o bucată de ziar vechi de când lumea.
Mâinile noduroase ale celor patru plugari, care poposiseră, astăzi, în poarta prăvăliei, lucrau încet, cu gesturi ritualice, semn că oamenii erau deprinși de mult cu plăcerea fumatului. Deasupra lor, salcia mare, ca o corabie verde, fremăta în adierea uscată a unui vânt de vară târzie. Îl ascultau, fără să dea semne c-o aud, înfiorarea frunzelor, părându-li-se că ea, salcia mare, scorburoasă, le spune ceva pe șoptite, cum se vorbea de câțiva ani pe ulițe și chiar în casele oamenilor.
In timp ce degetele arse de soare, răsuceau țigările, cei patru înaintau unii către alții, închipuind un cerc în care, înainte de a intra la o cinzeacă de secărică ori de rachiu de mentă, în prăvălia bătrânului, aveau să tăifăsuiască, de parcă tot drumul n-ar fi avut vreme s-o facă. Vânduseră, fiecare pe la cunoscuți din târgul Bereștiului, câțiva saci din grâul acestui an. O făcuseră înainte de vreme, puțin cam pripit, pentru că auziseră că de-acum nimeni nu va mai avea voie să mai înstrăineze un bob din recoltă, până ce nu achită dările ce li se vor pune de noua putere.
In târg, ca și la Bucșani, oamenii vorbeau despre această lege, care încă nu apăruse, ca despre un lucru sigur.
- Să nu vă pară rău că nu luați prețul de anul trecut, dar și eu risc cumpărându-vă grâul. Dacă vine pacostea ce s-aude mi s-ar putea confisca toată marfa sau cine știe ce le mai vine în gând, le-a spus unul dintre negustori, cu care ei, de când se știau plugari, făceau afaceri în fiecare an.
Tot drumul au vorbit despre acest lucru. Se zvonea că,încă din toamnă, le vor da, fiecărui proprietar de pământ, un fel de carte, unde referentul primăriei va scrie, cu cifre mari, cât are de dat plugarul la stat. Și nu numai pentru grâu, pentru popușoi, orz sau ovăz, dar și pentru lapte, pentru carne, pentru tot ce produce omul în curtea lui.
- Cum, și pentru păsări? Chiar pentru tot, tot?- întrebase exasperat Constantin, Și nouă, ce ne mai lasă? Barem, de ne-or da bani, să putem și noi trăi, cât de cât, de pe urma acestui negoț fără voie. Altfel, dăm dracului ortu popii, cu toții.
Ceilalți îi făcură semne să tacă ori să vorbească mai încet. Acum și pustietățile au urechi. Iar vântul, ehei, e ca un telefon fără fir. Duce vorba unde nu te aștepți. Și oamenii ridicară ochii în sus, ca să vadă vântul, precum un spion între oameni.
Acum tăceau, meșterind la țigara lor, parcă înadins cu mișcări încete, să mai umple cu timp spațiul din cercul în care se strânseseră. Obișnuința de a trăi mult timp, laolaltă, le dăduse de¬prinderi comune. Intr-adevăr, se știau de mult. Copilăriseră, cu toții, aici, la Bucșani. Umblaseră, împreună, la școala satului și, înainte de toate, desprinseseră nu numai scris-cititul, ci și lecția cea a iubirii de oameni, de aproapele, cum spunea părintele Dumbrava la biserica cea mare și nouă a răzeșilor. Când ridicară ochii, duseră cu toții țigara la gură, pentru ca, umezind-o cu buzele mari, groase, s-o poată lipi, pentru a nu pierde tutunul. Împreună făcuseră și premilitara. Apoi, se îmbarcară, cu toții în trenul ce-avea să-i ducă la unitate, la Galați, unde aveau să devină soldați adevărați, așa cum își dorea fiecare. Si războiul îl făcuseră împreună. Îi despărțea de acest vremelnic și dur episod din viața lor, vreo șase ani, timp în care își întemeiaseră, cu toții, o familie. Își duraseră case, pe locurile moștenite de la bătrâni, grădini, care cu boi, și își lucrau, împreuna cu părinții, pământul din Pojoga, din Valea Slivnei, de pe Băncești ori de pe Roșia. Nu treceau două zile fără să fie împreună, chiar dacă uneori nici nu-și vorbeau prea multe, pentru că se înțelegeau din ochi ori din gesturi. Aveau, cu toții, un singur suflet, cum spunea moș Iacomi cel Blând, poreclit astfel pentru vorba-i caldă, domoală și înțeleaptă precum scriptura, de la biserică. Moșul le-a fost, la toți, pildă de înțe-lepciune, povestitor plin de farmec în nopțile nu îndeajuns de lungi ale șezătorilor de iarnă. Lumea îl chema să povestească din vechime ori să le dea, tuturor, din sfaturile lui, din felul în care privea el lucrurile, pe acest pământ. De fapt, nu-l chema lumea. Venea singur, iarna scuturându-se îndelung de omăt, la ușa casei, totdeauna cu surâsul pe buze, găsind mereu o vorbă pentru fiecare.
Se trezea omul cu moș Iacomi la ușă, fără să-l latre zăvozii, cum li se întâmpla altora, mai tineri. Ieșindu-i în cale, câinii i se gudurau la picioare, îl îmbrățișau cu labele, cum cineva ar îmbrățișa un prieten, pe care nu l-a mai văzut demult și-i cade, acum, pe nepusă masă; adică nevestit în ogradă. Scânceau de bucurie, scuturându-și cozile lungi, stufoase, iar Moș Iacomi râdea, înveselit, le mângâia frunțile și le ciufulea părul lung, lățos, precum ștrengarilor ce-i ieșeau, câteodată, în cale. Pentru aceștia din urmă, moșul prindea a scotoci prin buzunarele scurtei, precipitat și cu un surâs promițător în colțul gurii. Scotea, apoi, câte o bomboană, învelită în staniol, și o întindea celor mici, care nu mai conteneau a mulțumi, cu bogdaproste, cum îi învățaseră ai casei.
Tuspatru, îl știau pe moș Iacomi și nu era zi în care să nu-și amintească de dansul. Si-au amintit chiar și pe front de bătrânul acesta; dar mai ales de sfaturile sale, de experiența lui dintr-un alt război, care le aduseseră oamenilor și câte o palmă de pământ, dar și întregirea țării. Insă, într-un alt fel, de cum se întâmplase acum, după căderea Berlinului. Si după venirea la putere a guvernului cel nou al unui doctor, care, deși avea un nume destul de ușor de ținut minte, oamenii nu-l prea puteau rosti repede, fără a gândi temeinic la dansul.
La războiul acesta, li s-a promis și mai mult pământ, dar apucaseră și mai puțini oameni, decât după primul. Lor le-au dat câte o jumătate de hectar, pentru că au strigat alde Ciutacu, noul primar și ai lui, că au destul. Chiar mai mult decât alții, pentru că așa se treziseră ei de cânt era satul. Nu-i vorbă, erau și harnici. Prin munca lor își sporeau pământul de la o generație la alta. Nu s-a opus nici unul dintre ei sau dintre ai lor. Au asistat cuminți, la măsurătoare, lângă unul de la oraș, care purta un steag pe umăr și care li se părea cu¬noscut de când lumea. Acesta i-a măsurat, din cap pană în picioare, părându-i-se ciudat că nu fac gălăgie, precum alții.
- Și vă mulțumiți doar cu atât? a întrebat omul plin de mirare, știind vânzoleala altora de-a apuca cât mai mult din pământul scos la împărțire.
- Au dreptate, noi mai avem acasă, la părinți, peste opt, nouă hectare, din care, la timpul cuvenit, ni se vor da și nouă, dar și fiecăruia dintre frații și surorile noastre. E drept, că noi, feciorii, nu avem acte deocamdată. Ne-om înțelege între noi, când va hotărî dumnezeu că trebuie sa se întâmple.
Aceluia, despre care auziseră că a fost trimis de partidul muncitorilor, nu-i veni a crede. Cât timp a durat măsurătoarea, până ce au semnat în registru și li s-au înmânat adeverințele, omul cu steagul, de la nu știu ce uzine mari ale orașului, i-a privit mirat, ca pe un lucru nemaiîntâlnit.
Acum, la prăvălia bătrânului Cazacu, pustie parcă, își adu¬seseră aminte de această întâmplare, ca și când cineva le-o revela¬seră în mintea lor, de oameni tineri. Cu țigările în mâinile mari așteptau ca cineva să scapere un foc. În sfârșit, Ilie Stratulat căruia lumea-i dăduse porecla lui tătâne-su, aceea de Chișleag, pentru că vara sătenii vedeau pe bătrâni mâncând lapte zăruit, cu mămăligă rece, aprinse bricheta. Þinu apăsat clapeta, prin care ieșeau vaporii de benzină, privindu-i flacăra mare, albăstruie, spre a vedea dacă vântul este cel care, printre frunzele sălciei, înfiorate din senin, zburdă ca un ștrengar nevăzut, râzându-și de oameni. Când flacăra dădu să se stingă, Ilie Chișleag o pro¬teja cu mâna lui grea, bătucită, și întinse mâinile spre Vasile Ouatu, care părea cel mai nerăbdător să tragă un fum țapăn, cum zicea el, din tiutiunul gălbui, cumpărat din Berești unde stăpânirea cea nouă înființase un magazin al cooperativei.
I-l vânduse Hurjui, un țigan din Bucșani, intrat în partidul comuniștilor, aciuat în târgul în care, cu un an în urmă, se însurase cu Mina, o balaoacheșă mai neagră decât el, din satul Meria. Când intrase în prăvălie, clopoțelul,rămas de pe vremea patronului, un grec pe numele său Menegatus, negustor de stofe, sună cristalin, ve¬sel, de parcă-ar fi sosit regele, nicidecum un amărât, acolo, un sătean din ținutul Covurluiului și al Horincei.
Hurjui ridică ochii de pe ziarul din care silabisea. Se șterse de halatul albastru pe mâini și, o clipă, îi zâmbi larg, ca unei vechi cunoștințe; dar, imediat, chipul său se împietri, ca și cum ceva prinsese a-l roade la stomac, adânc și statornic. Își puse mâinile, cu mânecile suflecate, pe tejghea, și rosti plin de ifos.
- Da, cu ce vă servim, tovarașu’? Avem marmeladă, cuie, halva. Avem biscuiți „Dezrobirea”, caiete dictando. Avem de toate pentru că partidul se preocupă ca țărănimea, în sfârșit, clasa muncitoare, să nu sufere. Să poată învăța, să poată munci.
- Mai, măi, Hurjui cum de le știi tu pe toate? Nu ești, cumva, fiul lui Marx ori ginerele lui Engels, măi vere? Mă, să nu te mai recunosc. Și parcă te-ai albit, de când stai la umbră; ai și bocanci noi, negri! - se miră Vasile Ouatu, care-l recunoscuse de la o poștă pe țigan.
- Am, da! Pentru că eu, mă, nu mai sunt cel din Bucșani. Am leafă, fac politică. Tovarășii mă au de bine, m-au ales membru al comitetului de partid din cooperația târgului. Pentru asta am învățat patru clase, la alfabetizare, și am ambiții mari. Voi fa¬ce elementara, apoi liceul și, mă rog, vom mai vedea, după cum vor fi cerințele. Dar tu, măi Vasile? Tu,ce hram porți? Tot cu boulenii porumbaci? Văd că nici opincile nu ți le-ai schimbat. Dar tot râzător de oameni ai rămas. Tu râzi, râzi. Atâta tot, nu prea în¬țelegi vremurile. Na, citește Scânteia, toarășu, învață pe ce lume trăiești
- Nu-i nevoie tovarășe Hurjui, văd care-s vremurile și oamenii, numai cât mă uit la tine. Dar spune-mi dacă ai, cumva, vreun tutun bun, că de cel pe care îl avem noi, la Bucșani, m-am săturat ca de mere acre.
Hurjui, privindu-l cu ochii lui mari, gălbui, îi zvârli un pachet mare, auriu, cu linii roșii, pe tejghea. Scria într-o lim¬bă pe care el n-o mai văzuse, dar ghici că scrie în rusește.
- Iată, ia-1 pe acesta. Ai să mă pomenești. E de la sovietici. Ei au lucruri bune. Ale noastre abia le calcă pe urme, deschise gura Hurjui, având aerul că-i face un hatâr lui Ouatu.
- Cât? întrebă omul scurt, după ce învârti pachetul de tutun, pe toate părțile. Da' ruble n-am, măi Hurjui....n-am și gata.
- Nici nu-i nevoie de ruble. Te costă un leu și 10 bani. Atâta tot, iar Scânteia ți-o dau gratis. S-o ai amintire de la mine, că știu eu că alta n-o să mai cumperi.
Vasile se scotoci prin buzunare o vreme. Scoase, până la urmă, un leu, iar printr-un colț de haină găsi bănuții de care avea nevoie, ca să împlinească prețul cerut de Hurjui.
- Iată, ai banii! Rămâi cu bine, adăugă Vasile Ouatu pășind înspre ușă.
- Stai, Vasile, ți-ai uitat ziarul. Ia-l de aici, e gratis. E de la mine. Du-l acolo, în sat...
Vasile se întoarse din prag. Întinse mâna spre ziar, dar renunță. În ochi prinse a-i juca o lumină poznașă.
- Lasă, toarășu’, du-1 acasă Minei. Faceți borș cu dansul! Îi întoarse spatele și plecă. Când să treacă pragul, în-toarse capul iarăși. Îl văzu pe Hurjui alb ca varul, iar ochii i se făcuseră mari, cât cepele.
Nu se miră. Închise ușa ușor, de parcă ieșea din nu știu ce instituție, nu dintr-o amărâtă de prăvălie sătească. Cling-cling făcu clopoțelul, de parcă chiar grecul, Menegatus, ieșise sau in-trase pe ușă. Păși larg, înfiorat fără să știe de ce.
A dracului țigan, își zise în sine Ouatu, i se pare că-i alt om. Însă eu știu bine că-i același. Adică Hurjui, cel care, iar¬na, ne fura salcâmii din Valea Chinejii, locul nostru de pădure. Îl știu bine. Si pe el, și pe taică-su, scripcaru. 0 știu și pe maică¬sa, ba chiar și pe sora lui, cea mică, pe care vara o purta în câr¬că, cu ochii după cireșe, după pepeni. După tot ce poate fi mâncat, fără muncă, doar cu ciordeala. I-am prins, când încă nu plecasem în armată, cu vărul Ghiță, tăind din salcâmii noștri. Era iarnă, iar zăpada cât omul. Nici n-o dăduseră la o parte, tăiau cu securea de la nivelul omătului, să plece mai repede. Nu cumva să-i prindă pădurarul comunei sau noi, cei care stăpâneam acele locuri.
Vuia pădurea de topoarele lor. Nu le păsa că-i tânără în¬că. Noi făceam focul cu viță de vie uscată, iar balaoacheșii căutau tot lemne bune, sănătoase. I-a prins pădurarul și în pădurea boie¬rului, dar i-a iertat, sătul de milogeala lor. Si iată-l, acum, pe Hurjui. Îmi dă lecții de politică. E omul partidului, mare negustor la cooperativă. Citește ziarul, ba chiar îl dă și altora.....
Se urcă în car, și porni spre casa. Până la Bucșani, omul mai avea de mers vreo șaisprezece kilometri. Privi cerul; dacă nu plouă, și dacă-i sănătate, pană la prânz sunt la cârciuma lui Cazacu. Mă întâlnesc cu ceilalți, bem câte un țoi de secărică, mâncăm un covrig, ca să nu ne stricăm foamea, apoi într-o juma’ de oră intru în bătătură, debarc făina, pe care am făcut-o din grâul nevândut și gata. Mai vizitez Bereștiul la anu, când s-o coace din nou pâinea cea nouă, pe Pojoga ori pe Băncești.
Își făcu repede cruce, îngână un Doamne ajută, după care lovi boulenii cu biciul, doar și-or înteți mersul lor lin. Într-adevăr, boii prinseră îndemnul din zbor și pentru moment iuțiră pasul; de pe trotuar, un milițian cu un pistol mitralieră după umăr îl privi încruntat,ca un semn rău. Și gândul îi fugi, fără să vrea, la Hurjui. Întoarse capul, și-l văzu pe țigan rezemat în ușa prăvăliei. Veni și dinspre el un aer rece, ca un vânticel subțire de toamnă.
- Ia seama, Vasile, că te aprinzi. Dă-te, măi,la o parte. Dormi, ce naiba? Se trezi brusc. Își aduse aminte că era, în marginea satului, cu prietenii lui, la o țigară. Și, în aceeași clipă, o usturime îi săgeta mana. Când o privi,palma îi era roșie, iar pielea umflată. Își dădu seama că el, cât timp se gândise la Hurjui, omul partidului, rămăsese cu mâna deasupra flăcării, de la care avea să-și aprindă țigara. Mirat, se scărpina în frunte și zâmbi stingherit.
- Ești obosit, Vasile, Si noi suntem obosiți. Bine că terminarăm, că iată cum trece vremea. Si noi odată cu dansa, îl auzi pe Dumitru Afurigă, meșter mare la vorbă.
- Să intrăm în crâșmă, fraților. Ne-o fi așteptând, nerăbdător domnul Cazacu, să-i aducem vești, grăi Ian Șerban, vârându-și cămașa încă albă în pantalonii gri, de covercot.
Aruncând, fiecare, câte o privire de stăpân înspre rumegătoarele lor, legate la ieslea carelor, porniră cu toții înspre prăvălia deschisă. Când unul dintre ei puse mana pe clanța ușii observa¬ră, tuspatru, că prăvălia avea, cum se spune, zăvorul tras. Ascultară o vreme, nemișcați. Nu se auzea nimic, doar foșnetul sălciei și pe frunzelor răscolite de un vânt, iscat sus, la nivelul coroanei. Din senin, un hultan se rotea ca a piază rea, pe fundalul albicios al cerului.
Vasile privi pasărea înnegurat. O urmări cum plana calmă, deasupra văzduhului și a lumii. Dintr-o dată, păru că-i înțelege rostul pe cer. Un fior abia perceptibil li se transmi¬se și celorlalți. „De unde vine?” se întrebă Constantin în gând. Vasile își aținti spre dânsul privirea. Îi cercetă și pe ceilalți: aceeași îngrijorare îi frământa și pe dânșii.
- Hai, băieți să intrăm. Nu se poate să fie închis la această oră, mai zise careva.
Vasile împinse cu umărul, fără prea multă convingere. Mai mult spre a se încredința, încă o dată, că zăvorul cel greu era tras pe dinăuntru.
- Stați, măi oameni buni, că-i închisă, se auzi dinspre grădină. Era negustorul. Un om bătrân, la vreo 70 de ani, cu părul alb și rar, cu surtucul pe el, deși vremea încă de vară, târzie, era caldă. Poate prea caldă pentru acel timp.
Văzură, că bătrânul Cazacu nu-i deloc în apele lui. In general, când îi băteau clienții la ușă, omul era vesel. Se arăta bucuros de oaspeți. Avea, de altfel, chiar în viața de toate zilele, o fire primitoare, gata să deschidă ușa oricui. Astăzi, pă¬rea și mai încărcat de ani, iar sub ochi cearcănele se transfor¬maseră în pungi mari, vineții.
- Ce s-a întâmplat? îi țâșni Șerban în cale. Te frământă ceva, domnule Cazacu. Putem ști și noi?
Din ochii bătrânului picurară câteva lacrimi. Tuspatru, încremeniră de mirare. Omul deschise poarta, le făcu semn să intre, și porni, de unul singur, înaintea lor. Nu se opri până în bucătăria mare, spațioasă. Se așeză pe un taburet, după care, sprinten la vorbă, cum îl știau oamenii, prinse a vorbi.
- Gata, s-a terminat cu prăvălia. Mi-au luat-o, Nu mai este a mea. De-acum, încolo, odaia în care vindeam și eu, acolo, ce dădea Dumnezeu, va fi cu totul altceva. Va fi, după cum mi-au zis, birourile bazei de recepție.
- Cine a spus? întreabă, cu jumătate de glas, Ilie Chișleag care tocmai se așezase pe prag, cu biciul strâns între picioarele lungi, cât o zi de post, dintre care se ițea codriștea din corn, ca o vergea de oțel.
Bătrânul tăcu. În mintea lui, cântărea dacă e bine să spu-nă ori nu. După ce-i privi, pe fiecare, parcă încredințându-se de bună lor credință, dar, mai ales de faptul că nu vor trăda niciodată, bătrânul prinse din nou a vorbi:
- Dimineață, a venit președintele Sfatului popular, cum îi zic oamenii. Nu era singur, ci cu un străin și cu șeful de post. Acela purta șapcă gris, muncitorească, cămașă nouă, albă, pan-taloni bufanți, din stofă groasă iar în picioare cizme Bürger, de culoare maron. In mâini, avea un fel de cravașă și, din când în când, se bătea cu ea peste cizmele noi, ca un călăreț înain¬te de-a încăleca. Nădușea, se ștergea cu batista mare, lungă, dar tot nu pleca. Mi s-a părut că avea chiar un chef nebun de vorbă.
- Si ce-a spus, făcu Constantin rezemându-se de o scară ce urca înspre pod. Þi-a spus, cumva, cuvinte urâte? Ori primarul a fost necuviincios. II știm noi...
- Nu, Cintacu a fost la locul lui. Cel puțin așa s-a arătat în discuția noastră. Celălalt, însă, mi-a spus-o repede, fără nici-un ocol.
- Bătrâne, gata cu negoțul. Trebuie să începi altceva. Avem nevoie de camera asta, de prăvălie - cum îi zici dumneata - pentru birourile bazei de recepție. Va fi, aici, un șef de baza, un contabil, un magaziner și un laborant. Asta, desigur, pentru început. Gând activitatea va crește, când se va mări, vreau să zic, vor lucra mai mulți oameni. De aici, din satul vostru. A, să nu uit. Vom avea nevoie și de trei paznici, care vor lucra, fie-care, cate opt ore pe zi. In 24 de ore, vor funcționa trei schimburi, ca la armată. Baza aceasta va fi importantă pentru noi. Ii vom acorda întreaga noastră atenție, pentru că aici se vor strânge grânele.
- Si eu? Eu din ce voi trăi? Pământ nu am, vite nu am, din ce voi trăi, dacă nu voi mai face negoț? le-am zis. Dar ei n-auzeau. Străbăteau încăperea, cu mâinile la spate, în lung și în lat făcând mereu planuri, în timp ce eu stăteam ghemuit pe un scaun.
- Nu te teme, mi-a zis omul într-un târziu. Vom găsi noi, și pentru tine ceva. Am auzit că ai fost om cinstit. Te vom ajuta să-ți câștigi pâinea, răspun¬se omul acela străin, de la raion. Într-un târziu au plecat, spunându-mi să închid, să strâng tejgheaua, vesela, să strâng tot și să văruiesc încăperea. S-o fac frumoasă, ca pentru musafiri.
Ochii bătrânului se plecară, Vasile și ceilalți se pri¬viră lung. Nu înțelegeau ce-i o bază de recepție. In schimb, cu toții înțeleseră că vin vremuri grele, mult prea grele pentru ță¬rani. Se auzea, de câtva timp, că se vor pune cote pe tot ce pro¬duc ei, țăranii, în mica lor gospodărie.
- Si baza aceasta? Ce-o mai fi însemnând asta? rupse, fără să vrea, tăcerea Dumitiru Afurigă. In armată auzise el de cuvântul bază, când se vorbea de avioane, de mașini, de căruțe. „Se vor în¬toarce la bază(...)” spunea câte un ofițer. Si ei, soldații, în¬țelegeau că bază înseamnă acasă, adică de unde plecaseră sau zburaseră, dacă era vorba de avioanele, pe care tuspatru, le păziseră un timp, undeva, prin Bărăganul cel fără de margini. Iar acum? Ce poate fi baza aceasta, cine să se întoarcă la ea? Și de ce?
Bătrânul, care-i simțea frământarea, se întoarse către ei, în așa fel, încât, să-i poată vedea pe toți, deodată.
- Bază, spuse el, înseamnă locul acesta; de fapt, magaziile lui Marcheti, negustorul de grâu. Am uitat să vă spun că, azi-dimineață, i-au luat și lui magaziile de cereale. "Aici, vom depozita pâinea poporului, au mai zis. Pâinea statului, a noastră, a tuturor. Vom construi și altele, pentru că toate acestea nu sunt decât începutul (...), spu¬nea omul acela. Eu am înțeles că, aici, va fi un centru în care se va strânge grâul, porumbul iar în casa mea vor funcționa birouri¬le. Cu alte cuviințe, cotele de care se tot aude. că le vor plăti oamenii, în produse, se vor strânge în magaziile lui Marcheti, iar evidența lor se va ține în casa mea.
Bătrânul se opri. Oamenii se priviră unul pe altul, cercând să-și imagineze cele povestite de negustor. Când și când, câte unul se scărpina în cap, a nedumirire.
- Bun, și cât grâu va trebui să dăm fiecare, de ne trebuie asemenea magazii? Ori vom munci numai pentru tovarăși?
- Nu știu, Ilie. Nu mă dumiresc de fel. Am auzit însă, că, la noi, la Bucșani, vor preda cotele și cei din Roșcani, din Oarba și din Jorăști, din Pochișcani, și din Moscu. Vor preda aici și cei din colective, ba chiar și cei din gospodăriile de stat, adăugă bătrânul Cazacu. Nu mă pricep și pace. Eu sunt îngrijorat că mi-au desființat prăvălia. Cum o să trăiesc eu? Au zis că vor găsi ceva și pentru mine, dar ce? Mai sunt eu om de muncă? Ce știu eu și ce pot eu să fa¬c, spuneți și voi.
Tăceau. Nu știu prea multe, nici ei, dar simțeau că binele, care niciodată n-a fost îndeajuns pentru țărani, se va micșora și mai mult. Simțeau că vor dispare, că lumea se va schimba mult, de-acum încolo.
Apoi, gândurile le fugiră în urmă. In timpul războiului, în Rusia, văzuseră multe: colihozuri, solvhozuri, depozite de cereale, stațiuni de mașini și tractoare."Așa va fi și pe aici?" se întreba Constantin. "Cum crezi că ar putea fi altfel?", răspundeau ochii lui Ouatu, în timp ce ceilalți, Ilie Chișleag și Dumitru Afurigă le sorbeau din priviri nerostitele cuvinte.
Încet, unul cate unul se ridicară de pe cele patru tabure-te, aduse la iuțeală în bucătărie, dând semnale de plecare.
- Stați, nu plecați așa! îl auziră pe bătrânul Cazacu. Vă cinstesc, așa,de la mine. Sunt ultimele sticle de rachiu. Singur nu le voi putea bea niciodată. Sunt bolnav, tăriile nu-mi fac bine.
- Dar pe mine nu mă cinstești? Sau nu ai cu ce?
Se întoarseră spre ușă. Înlemniră cu toții: în prag, rânjea șeful postului de miliție, iar îndărătul său se ițeau cele două ajutoare,
- Ba, da, domnule pionier. De ce nu? Doar am făcut-o de atâtea ori. Intrați, și să vină și domnii..., vreau să spun tovarășii sergenți. Intrați, intrați, e loc destul pentru oamenii buni
- Așa, răspunse plutonierul Văsâi, un zdrahon de prin părțile Vasluiului. Pentru oameni buni? Dar văd că, la dumneata,sunt și oameni răi, oameni care nu înțeleg ordinea și vremurile pe ca¬re le trăim. Nu înțeleg că vouă, țăranilor, vi se vrea binele. A lucra pământul în colectiv, așa cum ne-o cere partidul, e un lucru bun. Neam de neamul vostru n-a avut, în pod și în casă, ce ar avea, un colectivist. Iar voi vă fofilați, de ici-colo. Că să mai vedem, că să ne mai gândim în acest an... ce să vă mai gândiții? Vă treceți, mă și gata. Scăpați de griji, de cotele ce vor veni. Scă¬pați de toate. Vă înscrieți la colectiv, și-o să mă pomeniți.
Plutonierul, se învârti țanțoș, prin casă. Cele două ajutoare rămaseră în ușă, cu mâinile pe pistolul-mitralieră. Parcă au de gând să aresteze pe cineva își spuse Ilie Chișleag, scă¬pând o privire fugară, îngrijorată, spre ceilalți. "Se întâmplă ceva, așa este. Stai liniștit (...)" răspunseră ochii lui Vasile, în timp ce ai lui Afurigă, se mutau când la unul, când la celă¬lalt. Intre timp, bătrânul negustor aduse șapte păhăruțe pe masă, pe care le umplu cu mentă, cu secărică și rachiu de prune, semn că le cunoștea tuturor preferințele.
- Noroc, zise plutonierul, dând pe gât rachiul de mentă. Se oțărî un pic, apoi puse totul pe masă. Hai, ce mai stați, luați paharul, că nu-i timp de vorbe. Tuspatru, îl imitară pe șeful de post. Ajutoarele nici nu se clintiră.
- Si acuma, gata cu vorba! Vom continua totul la post. Executarea! In clipa aceea, își dădu pistolul mitralieră de pe umăr. Armă și, dându-se un pas înapoi, îi împinse spre ușă.
- Domnule plutonier, dar oamenii aceștia n-au făcut nimic. Nu a spus nici unul o vorbă rea; despre nimeni, despre nimic! - interveni bătrânul Cazacu. De ce,așa? De ce trebuie să meargă la post?
- Te opui arestării? Vrei să fii alături de ei? Este cel mai ușor lucru, astăzi, doar știi. Hai, închide ușa!Și gura, o dată eu ea. Hai, le spuseră celor patru, afară!
Ieșiră în curte. Se înnourase a ploaie, și fulgera cât era cerul de lung. Dincolo de poartă, boulenii așteptau neliniștiți. Când trăsnea, câte unul se dădea speriat înapoi. Un pas, cât le permitea lanțul.
- Să-i ducem acasă, domnule plutonier. Să nu-și facă spaimă, și să nu-i mai putem prinde. Ii ducem, și venim singuri la post, dacă este vreo pricină, se rugă Vasile Ouatu.
- Dacă este vreo pricină? tocmai tu, măi Vasile, tocmai tu spui așa? tocmai tu, care nu îți ții deloc gura aia? Ilie, se adresă el lui Chișleag, înjugi toți boii și-i duci la fiecare, acasă. Apoi, vii și tu. Si vezi, nu speria soțiile sau copiii,ai înțeles? Ai grijă, să nu trebuiască să venim noi, după tine. E și așa, destul de mult, hatârul pe care vi-l fac.
In aceeași clipă, de după salcie, se desprinse o mașină, acoperită. "Mașina neagră!" își zise Ilie. O mai văzuseră și prin sat, când mai ridicaseră pe câte unii. Mașina asta, printre oameni, avea faimă destul de rea. Era moartea însăși.
- Nu-i mai duci la post! îi strigă, printr-o ușa abia deschisă cineva dinlăuntru. Să intre cu toții, aici, în mașină. Ii așteaptă domnul maior, la Tg. Bujor. Înțeles, plutonier?
- Da, să trăiți! spuse acesta, lipindu-și călcâiele. In mașină, marș! Hai, faceți și voi o plimbare cu tovarășul căpitan. Vasile Ouatu se dădu un pas înapoi, îngrozit.
- Mișcă, mă! Nu auzi, îi zise un sergent, lovindu-l în coaste cu țeava pistolului mitralieră. Vasile se chirci și, făcându-și vânt, intra în mașină. Ce-i de afară, trântiră ușa! Se auzi, apoi, încuietoarea, pe dinăuntru. Mașina porni și, în câteva clipe, dispăru după colț. Sus, un fulger puternic despică cerul în două. Începea să plouă.
- E ploaia ta, norocoasă, Ilie. Rămâi acasă. Dacă o fi nevoie, te vom chema noi ori cei din Bujoru. Hai, du-te, Ilie, pe-o vreme ca asta, nu-i bine să trăncănești mult. Nu-i bine, deloc nu-i bine, Ilie. Și vezi, nu vorbi cu nimeni, Veți auzi voi, de la sine.
Plutonierul tăcu. Apoi, celor două ajutoare le făcu semne din capul lui mare, acoperit de cascheta, albastră, cu o stea roșie în frunte. Cei doi, sergenții majori care-l însoțiseră pe șeful postu¬lui, se puseră în mișcare.
- De ce? șopti, de după gard, bătrânul Cazacu. Spune, omule, tu nu ești prea rău, spune!
Plutonierul Costache Rednic dădu să se oprească, dar n-o făcu. Cei doi îl urmăreau cu ochii. Simțise și el asta.
- I-am spus și lui Ilie. Nu-i bine să vorbești pe-o astfel de vreme. Asta-i tot, moșule. Mergi cu dumnezeu, și ai grijă de tine. De toți ai tăi, vremea se înrăutățește. Plouă crunt.
A doua zi, tot satul află că plutonierul, fără nici-o expli-cație, a fost destituit. "Pactiza cu dușmanul de clasă, ăsta-i motivul!" explica, dacă cineva îl întreba, sergentul Ion Cociorvă. Vorbea răstit, fără a privi omul în față. Si oamenii înțeleseră că, după arestarea celor trei, îl turnase la raion, pe plutonier, iar cei de acolo undeva mai sus, poate la regiune ordonă destituirea. In câteva ore ordinul sosise cu un curier special, semnat de comandantul regiunii, așa, ca să fie dat exemplu.
După două zile, mașina reveni. Opri la poarta lui Ilie, la miezul nopții. Il luară din pat. Nimeni nu a mai auzit, mult timp, de cei patru. In schimb, fostele ajutoare ale plutonierului Costache nu mai pridideau să le spună sătenilor, că Vasile Ouatu se face vinovat cel mai tare, că a înfruntat partidul, și că a încercat să-și bata joc de ziarul acestuia. Iar ceilalți, Afurigă, Chișleag și Constan¬tin, ca de altfel și Vasile, au încercat să înstrăineze pâinea, pe care, într-o săptămână, trebuiau s-o predea la baza de recepție.
- Păi, nu era a lor? N-o munciseră ei? se întrebau oamenii.
- Nu, ei trebuiau, întâi,să-și achite cotele, și apoi să vândă din ce le rămâne, explicau cei doi milițieni dintre care unul, Ion Corciovă, era acum șef de post, în locul lui Costache. Îi săpase groapa, și iată că reușise! - vorbeau oamenii, pe la colțuri. Dar el știa asta, căci avea oameni peste tot, și-i însemna, pe toți, într-un carnet. Când îi va veni bine va plăti fiecăruia, cu vârf și îndesat, După cum merită! - zice fostul sergent major, înaintat la gradul de plutonier "pentru merite deosebite".
- Bun, zicea câte unul, dar obligațiile abia ni le-au înmânat, când i-ați arestat ei nu știau ce trebuie să dea statului.
- Nu-i așa, măi, oameni buni. Voi ați uitat că eu, și ceilalți doi, v-am prelucrat legea la arie? Nu v-am spus noi, atunci, că trebuie să așteptați obligațiile de predare, și abia atunci să vedeți ce-i al vostru, și ce nu?
Oamenii se scărpinară în cap, da, parcă le spuseseră ei ceva, dar cine i-a luat în seamă, atunci, cu câtă treabă aveau ei pe cap? Adevărul era însă altul. Pe Vasile, îl turnase la securitate Hurjui când, la Berești, îi vorbise de sus, batjocoritor. Acesta văzuse negru, în fața ochilor, și l-a contactat imediat pe omul de legătură. I-a spus tot, apoi acesta a întrebat:
- Dar ce căuta el,aici?
- Pai a venit, cu alți trei din Bucșani. Au vândut niște grâu, după care s-au răspândit, fiecare, după târguieli. Așa a ajuns Vasile la mine. Știi, tovarășu’ îmi venea să-l mănânc, nu alta.
- Bum, făcu acela. Fii vigilent, tovarășe! Eu am să raportez, mai departe. Ii luăm, ca din oală. Lasă-i să ajungă mai aproape de casă, le facem o surpriză înainte de a intra în sat.
- Este în marginea satului, o cârciumă. Se vor opri acolo, le știu eu obiceiul, de când trăiam printre ei, mai zise Hurjui.
- Bine, vedem noi. Salut, și fii cu ochii în patru. Vigilența este arma noastră secretă. Nu uita asta niciodată; în ea, în această armă, e tăria noastră.
Si spusele aceluia s-au împlinit. Cei trei au stat închiși, la Galați, aproape jumătate de an. Bietul Vasile, însă, a stat aproape doi ani. Cei mici îl și uitaseră, iar pe Veronica, nevastă-sa, o găsi în colectiv. Lucra la grădină; era o femeie vrednică, pricepută. Ai ei, erau de meserie. O viață întreagă trăise printre vinete, printre ardei și roșii. Nu se plângea. Când și când o apuca jalea după Bujor și Vinerică, bou¬lenii lor, pe care a trebuit să-i predea gospodăriei. Ii luaseră atunci și pe Lunaia, văcuța lor de lapte, deși altora nu li s-a întâmplat astfel."Mă rog, ce-a mâncat lupul, e bun mâncat" obișnuia să spună. Dar, curând, și-a cumpărat alta, la loc. Altfel, copiilor le-ar fi fost greu fără lapte. Când îl văzură pe Vasi¬le, cei mici, acum de vreo patru, cinci anișori, fugiră în casă strigând:
- Mamă, mamă, om la poartă!
- Vine un om ! strigă și cel mic.
Ieșind, Veronica îl văzuse pe Vasile. Stătea în poartă și lăcrima. Părea înțepenit în ciubotele sale vechi, jerpelite. Intr-o clipă, se treziră unul în brațele celuilalt.
- Veronica! îi tot spunea el, mângâind-o și sărutând-o.
Vasile! îi răspundea femeia. Ai îmbătrânit un pic, și parcă ești mai slab, ca altădată. Mult mai slab, adăugă ea, mângâindu-i obrajii. Cum ai trăit, acolo, ce ți-au făcut? Mâncare ai avut? Nu mi-au dat dreptul să vin la tine, nici scrisori să-ți trimit. Mici pachete, nimic. Câte ceva mi-au zis alde Ilie, dar nici ei nu știau prea multe.
In sfârșit, se îndreptă spre copii. Ii luă în brațe, cel mărișor era mai sfios. Nu-i venea să creadă că omul acesta, slab,cu ciubotele scâlciate, era tatăl lor. Al doilea, râdea și se uita curios la barba lui mare, cu fire albe prin ea. Intr-un colț de prispă, Veronica plângea; de fapt, hohotea de jale, de bucurie și umilință. In fond, ce făcuse Vasile al ei? Glumise și el, acolo, cu țiganul acela. Atâta tot.
Dintr-o suflare, femeia îi spuse că nu mai au nici boi, nici car. Că sunt colectiviști, făcuți la grămadă; cu amenințări și promisiuni că, astfel, numai astfel, lui Vasile i-ar putea fi mai bine acolo unde este. Si că, dacă se va dovedi ascultătoare, harnică, îi va trimite, la închisoare, o scrisoare din partea președintelui,spunându-le autorităților că familia lui, adică ea, părinții și socrii, sunt oameni de treabă, și depășesc normele, fiind integrați, exemplar, în agricultura cea nouă, socialistă.
Or fi trimis, sau nu, cine știe. Iar atunci și ea, femeie proastă, n-a putut face altfel. Nici părinții lor, de altfel, n-au putut să se opună. Așa că, iată-i, pe toți, la grămadă. La prânz, le dă și mâncare hodinesc jumătate de oră, apoi, pană seara, când pleacă acasă, trebăluiesc prin grădină.
Vasile Ouatu asculta. In colțul gurii, avea un zâmbet ciudat, ceva între uimire și neîncredere.
- Intră în casă, Vasile, nu sta afară, ți-o fi foame, zise femeia, trăgându-l de mână. La poartă, însă, apărură părinții, socrii, Ilie Chișleag, Afurigă, bătrânul Cazacu; acesta, din urmă, mergea încet odihnindu-se din când în când cu mâinile pe genunchi. Suferea cu inima. Vestea desigur se lățise, încât tot satul ținea să-l vadă pe Vasile. Să-l audă, să-i strângă mâna, să-1 încurajeze.
Ca din senin, un dangăt de clopot gros, metalic, se revărsă peste lume. Din senin, oamenii se opriră din vociferările lor. Se uitau, fără să scoată un cuvânt, unii la alții.
- Cine a murit? întrebă Vasile, bănuitor.
- A murit Hurjui, la Berești. A dat o mașină peste dânsul. Îl îngroapă aici, lângă taică-su, scripcarul. A murit și el, cu un an în urmă. Voia lui Dumnezeu, Vasile - zise Ilie - apăsând cuvintele. Că noi, oamenii, nu suntem nimic fără El, Vasile. Totul este voința și dreptatea lui. Atâta tot.
Vasile înțelese cuvintele omului. Dar și ochii celorlalți vorbindu-i, acum, despre același lucru. Anume, că în cer și pe pământ există o dreptate. Exista, da, cineva care le trece, pe toate, la catastif, plătind tuturor după iubirea lor, după fap¬tele pe care le săvârșeau, după umilința pe care o îndurăm.
Clopotul răsună din nou: baaaang! Vasile își scoase șap-ca, făcu semnul crucii și, întorcându-se spre locul de unde suna clopotul, rosti calm, fără patimă:
- Dumnezeu să-l ierte! Te iert și eu, băiete!
- Dumnezeu să-l ierte, repetă mulțimea în cor.
Și, atunci, din învolburarea cerului, către amurgul acelei zile de vară, un fulger despică bolta, și tunetul vui aprig, până departe. Peste capetele oamenilor, ploaia se abătu repede, slobozită din chingile norilor. Ploua și fulgera, iar ei stăteau încremeniți în hainele lor subțiri,albe. Era o ploaie dezlănțuită chiar acolo, într-un anume ceas, într-un anume loc.
Clopotul nu contenea. Bătea mereu, din limba lui îngro-șată și mare: baaang-baang, baaang-bang. Peste tot, oamenii simțeau pe umeri aripa lui nevăzută. Și ochii lor păreau copleșiți de o blândă mirare.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!