ÎN OGLINDA METALICÃ, CHIPUL Margaretei se reflecta ca un butoi cu nasul lung ca un morcov, cu picioarele ca două pa¬ranteze și mâinile lungi ca de gorilă, așa cum văzuse ea, în vara trecută, la un bâlci de pe imașul Bujorului. Nu se sperie. Dim¬potrivă, se amuză. Scoase chiar limba. Bu¬toiul se despică în două, ca și când ar fi fost traversat de o lamă roșie de cuțit. Iz¬bucni în râs. Omul care rupea biletele, la intrare, se trase lângă ea. Privit, în afara oglinzilor, era un tânăr simpatic. Să tot fi avut vreo treizeci de ani. Margareta se ui¬tă mai întâi spre mustața lui neagră, în furculiță, care îi dădea un aer de fachir. Zâmbi la gândul că ceva din ființa lui pă¬rea să se fi alertat. În orice caz, ochii de culoarea abanosului o cercetau lacom. I se părea că tânărul patron de circ o privea plin de curiozitate. În fond, ce-o fi văzut la dânsa? Îi făcu semn cu mâna să rămână la locul său. Pusese în gest toată puterea ei de convingere. Reuși. Omul acela, bru¬net, cu înfățișarea de frizer și care, totuși, pă¬rea imposibil de oprit, dacă ar fi vrut să în¬ainteze, rămăsese nemișcat. Încercă atunci un fel de bucurie a izbânzii. Își dădea seama, acolo, între oglinzi, că putea porunci. Și nu oricui. Putea porunci chiar stăpânului acestor ființe strâmbe, care o priveau, cu un anume înțeles, cu o anume intenție.
„Vor să mă facă să râd sau, cine știe, poate să-mi fie frică de ele. Să-mi fie frică chiar de mine însămi, ca și când eu aș fi cauza a tot ce simt când privesc în oglinzi..."
Trecu mai departe. I se părea că intră printr-un defileu de oglinzi. Unul în fața altuia, îmbinate în unghiuri diferite, pătra¬tele și dreptunghiurile din sticlă de oglindă făceau imaginea ei lungă, ca un cocostârc pe catalige. Era, nici nu se putea altfel, imaginea unui cocostârc mare, înalt, păstrând expresia chipului său. Își dădu seama că era imaginea ei, alungită, parcă desenată de un caricaturist. Își aminti că, mai de¬mult, pe când era încă studentă, a cunoscut un asemenea om. Îi ceruse să-i pozeze după-amiaza, pe la ora patru. S-ar fi dus. Chiar era să accepte, dacă Felicia nu i-ar fi tras un ghiont pe care l-a ținut minte câteva luni. Omul nu zisese nimic. Văzuse însă gestul prietenei sale și păru că nu dă importanță semnificației lui.
- De ce ești atât de naivă ? i-a spus Feli¬cia, când s-au îndepărtat. Cum adică să pozezi unui caricaturist ? Unui pictor, înțeleg. El în¬să ce nevoie să aibă de „poza" ta ? Carica¬tura doar nu are nimic cu fidelitatea chipu¬lui...
Înțelesese. Omul voia cu totul altceva. Poate doar s-o mai întâlnească. în fond, de ce se amestecase Felicia? Își aduse aminte acum că omul era un tânăr simpatic, cu un aer pișicher. Stătea mereu cu o lulea mare în gură și vorbea, ca și când le-ar fi făcut o mare favoare. Culmea era însă că lor, studente neinițiate încă, nu le displăcea acest fel de a le trata. Simțea și el asta și devenea din ce în ce mai flegmatic, mai sigur pe dânsul. Și, totuși, reținuse bine, avea un fel de trac ori de câte ori reușea să le atingă cu mina. Din această cauză, orice privire, fie a ei, fie a Feliciei, îl fă¬cea să rămână la distanță pedepsindu-se.
„Întocmai ca patronul oglinzilor..." își spu¬se, descoperind că, într-adevăr, între acesta și caricaturist exista o fixație de gesturi. Cocostârcul, în fața sa, stătea pleoștit, gânditor. I se făcu milă de cataligele lui, subțiri, și hotărî să-1 elibereze. Păși mai departe. În locul lui, apăru o altă vietate. Semăna cu cocostârcul acela ca o paiață, dar era cu totul altceva. Era precum o lebădă albă, cu gâtul prelung, purtând pe chipul său ceva din expresia celeilalte ființe. Descoperi că lebăda, ori ce-o fi fost ființa aceea, semă¬na uimitor cu ea. De altfel era chiar ea, bine răsfrântă în oglinzi plane. Se năștea din ele. Acum lebăda plutea și o privea cu ochii ei triști, parcă ușor speriați. Ii veni să râdă. Adică uitase unde se află ? Omul acesta, cu camera lui de oglinzi, parcă rătăcit de circarii bâlciului, o fi râzând de ea. Poate că el se uită în alte oglinzi, în aceeași în¬căpere, și o vede cu totul altfel. Pe ea cea adevărată. Și cum o fi ea, cea adevărată ? Adică, repetă cuvântul, ea trăiește în două chipuri sau în același chip și mai multe ipostaze? „Vă veți vedea toate viețile prin care ați trecut până să ajungeți, aici. Pen¬tru că dumneavoastră nu ați fost totdeauna așa. Adică o femeie frumoasă..." îi spusese la intrare.
„Nu am fost ? întrebă amuzându-se ? Dar cum am fost atunci ? Probabil că am fost un copil și apoi o fetiță frumoasă și neastâmpărată, nu ?"
„Da, desigur. Până atunci însă ați fost și altceva... îi răspunsese tânărul acesta care, iată, seamănă uimitor de mult cu celălalt, cu caricaturistul de acum cinci ani.
Nu-i mai răspunsese. Se dăduse numai în lături și se trezise în mijlocul oglinzilor așezate, după cum îi spusese acolo, în biroul ei de director de întreprindere agricolă, numai pentru dânsa. De ce o făcu¬se? Drept mulțumire, îi spusese, că i-a pus la dispoziție o bucată de pământ unde să-și monteze baraca lui cu oglinzi. Nu-și dădu¬se seama atunci că fachirul, așa-i zicea ea, fără să-i rostească porecla, avea o expresie cunoscută. Abia acum își dădea seama. Iar baraca era, de fapt, un castel din pânze roșii și galbene, cu intrările de azur, șnuruite cu frânghii albastre de in. Ea cunoș¬tea inul dintr-o ochire. Îl cultiva doar de ani de zile. Făcuse și o mică fabrică de fibre, dovedind că astfel firele sunt mai du¬rabile, mai uniforme, iar întreprinderea iese în câștig, nemaiplătind transportul la cine știe ce fabrică din vreun oraș îndepărtat. Frânghiile cortului erau așadar numai din in curat, prelucrat și vopsit poate chiar în întreprinderea ei. Zâmbi. Nu-i venise s-o facă. Totuși zâmbise. Își amintise că la in¬trare, tânărul îi rupsese biletul pe care i-1 dăruise atunci, când îi dăduse voie să-și așeze cortul cu oglinzi. „Se comportă, își zise, ca și când sălile lui din petice ar fi arhipline...". Zâmbi iar și trecu mai departe. Nu avea răbdare să vadă toate ipostazele lebedei care nu semăna acum cu una adevărată. A durat poate destul în oglinda. Și-a trăit traiul. Tânărul o urmărea fără să fie văzut. Îl simțea în spate spionându-i reacțiile. Desigur, ea, Margareta, nu-i va da voie s-o cunoască. Nu-l va lăsa. Simțea totuși că asta-i era intenția. Își dăduse seama încă de atunci, când venise să-i ceară găzduire, pentru două săptămâni, pe pământul întreprinderii sale. Plătise chirie așa cum scrie la lege și se obligase să lase to¬tul curat, ca și când nu ar fi călcat pe aco¬lo picior de om.
„Nu-i rău, își zisese, să aibă oamenii” din sat despre ce vorbi vreo două săptămâni. Să mai vadă și ei ceva neobișnuit. Un spectacol cu oglinzi care să-i amuze, să-i mai facă să uite frământările lor, zilnice,..". Semnase fără nici o ezitare, convinsă că astfel va fi și mai mult pe placul oamenilor din fermele întreprinderii, alături de care trăi¬ește de mai mulți ani. Tânărul îi mulțumise și îi oferise un bilet de favoare. O făcuse plin de ceremonie, galant ca un cavaler din alte tărâmuri. Margareta surâse după obi¬ceiul ei și luă cu o prefăcută plăcere bi¬letul ce i se întindea peste biroul mare, bine furniruit.
„Vă asigur, îi spusese el, că în ziua aceea voi deschide numai pentru dumneavoastră. Va fi cel mai frumos spectacol de oglinzi. Dumneavoastră veți fi atunci actorul și propriul dumneavoastră spectator. Veți trăi, vă asigur, o experiență unică".
În noua oglindă, se văzu dintr-o dată cu un trup lung, deșirat ca o prăjină și cu un cap enorm de forma unui bostan turcesc. Ochii păreau rotunzi ca niște boabe de struguri negri. iar nasul doar un bumb rotund ca un ban. Își aminti că mai văzuse asemenea imagine. Dar unde? Poate într-o revistă sau la ci¬nematograf. Ori poate am visat? Firește, nu-și dădea încă seama. În orice caz, des¬coperi că subiectul o pasionează. Continua, de aceea, să privească cu interes în oglindă. Reuși chiar să râdă. Și nu oricum. Râdea în hohote! Descoperise că imaginea aceea, distrofică, îi făcea cu ochiul. Ba chiar îi zâmbea cu subînțeles. Ridică mâna. Voia să-i vadă reacția. O va ridica și caricatu¬ra? Nu, imaginea continua să zâmbească și să-i facă, când și când cu ochiul. Mai încer¬că o dată. Nici o mișcare în sensul dorit. Caricatura zâmbea. Atât. Atunci se cutre¬mură, pur și simplu. Realiză că, în oglindă, alte forțe stăpâneau sensul acela ciudat. Nu era chipul ei, deformat de oglinzi în¬clinate, tăiat în unghiuri adânci și diferite deschideri, care mai de care mai geometrizate. Era un chip străin, independent de al ei. Privea cu disperare. Pe brațe pielea-i era aricită, iar ochii exprimau o teamă an¬cestrală, de parcă s-ar fi aflat în fața unui altar ale cărui icoane plângeau. Auzise, da, că există asemenea icoane. Îi povestise, de¬mult, pe când era doar o simplă ingineră a întreprinderii agricole, o femeie din Câmpuri. O țărancă din cele care se angajau vara la prășitul porumbului, ca zilieră. Vă¬zuse ea, țăranca aceea, o asemenea icoană. Si nu numai acum, ci și demult, în timpul războiului și chiar înaintea lui. O văzuse pe la biserici străine ori pe la mânăstiri, de fiecare dată în grija unui preot sau a unui călugăr. Îi povestise tot. Chiar cu cu¬vintele slujitorilor de biserici. Ea însă nu crezuse. Râdea de fiecare dată, iar femeia o dojenea.
„Râzi dumneata, domnișoara ingineră, dar să știi că e adevărat. Tot ce-ți spun eu, e adevărat. Nu-i minciună. Și nici scorniri de femeie în călduri, cum ar zice, dumnealui, directorul ăsta al dumneavoastră...".
„Chiar așa să fie ? Nu cumva exagerezi ? Să știi că eu am cu totul altă părere Nu plângeau icoanele..."
Îi explică atunci ceea ce aflase și ea cândva de la profesorul de botanică. Ei le spu¬nea, când ajungeau la studiul ciupercilor, că una dintre aceste plante, încă din timp¬ul Inchiziției, era folosită drept lacrimarium pentru anume icoane, pe care, în anumite zile și la diferite ceremonii, le sco¬teau la vedere. Oamenii, neștiutori, când vedeau lacrimi în ochii sfinților, îngenuncheau și se închinau proniei. Avea, aceas¬tă ciupercă, de atunci, chiar un nume pre¬destinat. Se numea, spunea ea acelei po¬vestitoare, Mereulius lacrimans. Și era cultivată pe anumite medii în spatele icoane lor, deci în dreptul ochilor sfinților, în lu¬mina cărora se practica un mic orificiu prin care sucul ciupercii se strecura în voie, evident ca să impresioneze pe drept-credincioșii ce se închinau în fața acelor chipuri. Nu era crezută. Femeia îi spunea, de la obraz, că minte pentru că a primit ea sar¬cină ca să le îndepărteze pe femei de cre¬dință. Nu insista niciodată, prea puțin o interesa ce credea femeia aceea cu adevărat.
Chipul acesta, parcă programat să se scălămbăie într-un anume fel, nu plângea. Ei însă îi era frică. La un moment dat, auzi parcă și o voce. O striga încet: Margaretaaa! Se uită înapoi. La capătul culoaru¬lui puțin curbat, zări umbra lui. Venea pe urmele sale. Se răsuci și privi în oglindă. Paiața pufni în râs. Hohotea de răsuna în¬căperea, cortul acela cu tot felul de culori. O clipă chiar îi trecu prin minte că tânărul proprietar de oglinzi avea gusturi ciudate. Cortul lui se asemăna cu un imens papagal. Când rostise ultimul cuvânt, în oglindă hohotul de râs se amplifică atât de mult, încât sticla oglinzilor se cută. Se încrețea și se descrețea în funcție de amplitudinea sunetelor pe care le scotea imaginea aceea lunguiață care râdea deschizându-și gura până la frunte, devenind un hău din care zgomote tenebroase, acele hohote neisprăvi¬te, cum gândea în răstimpuri, năvăleau în timpanele sale subțiri, năucind-o. Nu mai putu îndura. Puse mâinile la urechi și, la rândul său, țipă cât o țineau baierele. Cât timp o ținu așa, habar nu avea. Þipase. Da, țipase de răsunară ca niște văi adânci oglinzile cortului. Auzise pași, mulți pași. Apoi liniște. O liniște grea, apăsătoare. Până ce, la capătul culoarului, apăruse el, din nou, ușor alarmat. Avea totuși o expresie plină de satisfacție, întipărită pe figura, parcă imobilă. Cine ești? a întrebat Mar¬gareta. „Cum, nu mă cunoști ?” ar fi răspuns acela. Nu, nu te cunosc. „Nu observi linia fundamentală? Ai și uitat?". Ba da, ba da. Acum îl știa. Cel cu oglinzile, tânărul acela modest, insistent, cel care o invitase Ia spectacol, pentru binele ce i-1 făcuse, acordându-i terenul, era el; caricaturistul de acum un deceniu...
„De ce tocmai acum ? Nu-i prea târziu ? Mi-a părut rău că nu te-am ascultat atunci. Te-am refuzat. Puteam să-ți pozez. Nu era, în fond, nici o crimă. îmi plăceai. Spune-mi însă, cum faci tu că nu te-ai schimbat. Ești același. Parcă am fi atunci, în anul acela de sfârșit de studenție..."
Tânărul surâse. „Eu nu îmbătrânesc. Așa am murit atunci. Te așteptasem. Nu crezusem ca nu vei veni. Te așteptasem, da. Apoi am intrat la un cinematograf. Văzusem un film de groază. Eram răvășit. Traversa¬sem strada. Singur. Mă gândeam la film. Uneori îmi veneai și tu în minte. Nici eu nu mai știu. M-am trezit dincolo, cules de sub roțile unui autobuz... acum te-am gă¬sit, am venit să-ți spun cât de mult aș fi vrut să vii.. Mi s-a spus că ești singură. Deși director, ai rămas o femeie tristă, prea tristă. Nu te înțelegi cu nimeni, cu ni¬meni...".
Brusc, tânărul dispăru. Imaginea din oglindă reapăru, arătându-și limba. Se înfurie atât de mult, încât scoase pantoful și-o lovi cu tocul. O dată, de două ori, de trei ori. Simți, la un moment dat, că cineva îi prin¬sese mâna. Din oglindă, paiața zâmbea și-i făcea întruna cu ochiul. „Dă-mi drumul! Dă-mi drumul !" îți spun. Lovi din nou. De data asta nu simți nimic, parcă nici nu ar fi lovit. Mâinile îi erau moi, ca de vată. Stă¬tea culcată pe un pat alb. În jur, un cerc de siluete în alb, neclintite. Cineva vorbea în¬cet, explicând: „Da, este într-o totală stare de epuizare. Nici măcar nu o putem investiga. E riscant. Totuși, e atât de tânără, de puternică..."
„Da, trebuie sedată bine. Întâi s-o liniș¬tim și pe urmă, vom vedea. Poate are no¬rocul să fie doar o criză trecătoare. Pulsul e aproape normal, dar cine știe. Trece-i în foaia de observație doar sindrom nevrotic depresiv. Atât, deocamdată..."
Simți cum albul se destramă. În jur era întuneric. Nu mai vedea, nu mai auzea. Plutea parcă deasupra patului. Și resimțea, accentuat, starea de epuizare nervoasă, ca o sfârșire fără de capăt. Gândi că se află într-un spital. Singură, neștiută de nimeni. Apoi, din oglinzile acelea, din nou tânărul, din nou paiața. „Ha, ha ! Sindrom nevrotic depresiv, așa? Numai atât... Ha, ha...".
Îi venea să-și astupe urechile, ochii. Dar nu putea să-și ridice mâinile. Parcă-i erau prinse într-un cerc de fier...
„Să-i mai facem un calmant. Și să n-o dezlegați până nu-și va reveni definitiv. Altfel, rupe conexiunile perfuziei. Supravegheați-o continuu. Nimeni nu se mișcă de aici..."
Era o voce autoritară, dar calmă. Avea în glas un fel de liniște, pe care i-o trans¬mitea în aceeași măsură. Cine să fie ? Și iar, din neștiut, o perdea neagră coborî în¬cet peste ochi, ca o cortină. Nu mai exista. Era pulverizată în alte spații, îndepărtate și calde. Poate în alte sfere, în alte lumi. Auzea chemarea lor, îndepărtată și zâmbea. Din ochi, lacrimi mari, prelungi îi curgeau pe obraji. Da, își zise, Mereulius lacrimans funcționează ireproșabil. Ascunse, în creieri (sau poate în suflet?) hifele ei o dominau autoritar, definitiv și implacabil.