- Mai e mult?
- Nu știu, răspunse bărbatul.
Mergeau pe cărare, ea în față, el în spate.
- Am obosit.
- Nu putem să ne oprim, știi doar ce ne-a zis?
- Doar o clipă, să-mi trag răsuflarea.
- Ne-a zis să ieșim!
- Niciodată n-am văzut nici o poartă, nicaieri. Nici măcar cărarea asta n-am vazut-o pînă acum.
- Sprijină-te de mine, se oferi el, nu cred că mai e mult.
- Hai să luăm un cal fiecare. Am merge mai repede.
Prinseră doi cai ce pășteau liniștiți și porniră mai departe în galop. Cărarea se lărgea.
- La poartă o să descălecam și lăsăm caii aici.
- Bine, răspunse ea.
După un timp ea se întoarese către el și-l întrebă.
- Cît crezi că mai e?
- O să ieșim, nu-ti fă griji.
- Călare e greu, se văita ea, ce-ar fi să luăm o caruță?
- Dar la poartă lăsăm și caii și căruța.
Inhămară caii și se urcară amîndoi în căruță.
Drumul era acum mai larg.
- Trebuia să-l întrebi cînd am plecat, să știm cît drum facem.
- N-am putut. Era și așa supărat pe noi.
- Am obosit să stau în căruță și mergem prea încet. Ne-ar trebui o mașină.
- Nu știu dacă avem voie, se feri el.
- Am ajunge mai repede și am respecta porunca Lui.
Bărbatul se urcă într-o mașină parcată pe marginea drumului și porni motorul.
- Hai, hai, urcă, n-avem timp.
- Niciodată n-am ajuns așa de departe.
- Nici eu, de fapt nu mi-am pus niciodată întrebarea cît e de întinsă grădina.
Șoseaua cotea larg la stînga pe lîngă o pădure de brazi.
- Și dacă n-o să ajungem niciodată la poartă?
- Nu știu ce va fi, raspunse ea și își sprijini capul. Încerc să dorm c-am obosit de atîta drum.
Bărbatul privea înainte porțiunea luminată de farurile mașinii.
Mergem tot mai repede și poate o să ajungem, se gîndi cu teamă în timp ce cu mîna dreaptă o acoperea pe ea.