De doua nopți și-o zi merge spre casă. A mers și noaptea ca să nu degere și acum se întreabă dacă nu s-a rătăcit cumva. Ce bine e în ianuarie că cerul e mai mult senin. Ziua vezi soarele dimineața și știi unde e răsăritul. Noaptea e și mai bine, că te iei după stele. Să mergi spre casă nu e chiar așa de greu. Chiar dacă mai ai doar câteva coji de mămăligă și nițică ceapă.
Chiar dacă ai lepădat pușca, ca să mergi mai repede. Deci nu ai cu ce vâna. Nu că ai fi putut împușca altceva decât o cioară bezmetică sau o vrabie zburlită.
Dezertarea asta are și partea ei bună. Că mai bine mori înghețat, decât împușcat de ruși, să te chinui ca porcu' la tăiere. Am văzut eu un mort înghețat. Moș Gavrilă a lu' Săsaleagă. Se rătăcise când venea de la frate-său de la Calvini prin pădure. Zâmbea când l-au găsit. Cică așa e, mai întâi adormi, și dacă ai sufletul curat, ai și vise frumoase. Și de ce n-aș avea eu sufletul curat, că n-am făcut rău la nimeni pe lumea asta. Rușii, pe care i-am împușcat, nu i-am ochit. Am tras și eu așa înainte, voia glonțului. Doamne ferește! Da' dacă asta înseamnă că am omorât și eu? De ce n-am tras în sus, nenorocitul de mine? Și de câte ori mi-am zis. Nu trage Pandele în oameni! Nu te joci cu poruncile. Să nu ucizi! Doamne iartă-mă!
Dar ce văd acolo? Nu e un sat? Poate oi găsi și eu un adăpost. Că de mâncare trebuie că nu au nici ei. Am rechiziționat noi tot. După socoteala mea sunt de-acum în Ucraina și ăștia nu ne urăsc. Că erau sătui de ruși până în gât.
Și haida-haida, până când a văzut că nu e nici un sat. Măi să fie, drăcia dracului. Se vede că Aghiuță începe de-acum să-și ceară drepturile asupra mea. Pandele, neică, ce făcuși și pe unde mai scoți cămașa? Că de dracu' și ăi mai sfinți dintre sfinți se tem. D-apoi eu care-am băut
și-am mâncat și la femei m-am dedulcit? Și unde mai pui că am omorât și am furat de la amărâții ăștia de rusnaci. Că de siluit muieri nu m-a lăsat inima. Am și eu nevastă și două fetițe. Trebuie că sunt codane d-acum... Bine că nu mai e nici un flăcău în sat, să le dea târcoale cât sunt eu plecat. Ehei, de eram eu flăcău, acuma ca vântu-aș fi zburat spre casă. Cu gându' numai la toate drăguțele, care nu mai puteau de dorul meu.
Iar se duce soarele. Altă noapte de umblat sanchiu. Doamne, păzește-mă înc-o dată de ucigă-l crucea. Aș scuipa-n sân, da' de frigu-ăsta parcă nici putere să scuip nu mai am. Acum, noaptea, să găsești un sat e și mai greu. De unde gaz, să facă lumină, la prăpădiții ăștia? Nu au nici lemne de foc. Ard coceni. La noi sunt păduri și i-e drag omului să trăiască. Că nu vede jur împrejur numai pustiu. Aici parcă și-ar fi înțărcat dracu' iapa, zău așa.
Boc! Se ridică în capul oaselor. Ce-a fost asta? Parcă mă păli cineva cu o bâtă-ntre ochi. Necuratului îi cam place să-și râdă de oameni așa. Arză-l-ar focul! Pipăie. O cruce. De unde au avut atâta lemn, s-o facă așa de mare și de trainică? Nici nu s-a clintit. Am crezut că e vreun copac. Ce bine ar fi fost! Vrabia mălai visează. Făceam un foc. Puteam și io să-mi mai încălzesc țurloaiele oleacă. Așa, dacă e o cruce, înseamnă că a murit unul pe-aici. Se vede că dracu' a știut unde să mă îndrepte... sau Dumnezeu. Că se știe că dracii se feresc doar de cruce și de tămâie. M-aș culca lângă crucea asta, da' știu că mâine aș fi hrană la ciori. Da' nici că mai plec de-aici. Nu-mi mai arde de mers de nebun. M-a cam luat tremuriciu. Parcă se uită cineva la mine din spate. Piei, satană! Își face trei cruci din alea până la burtă. Pfui! nici stele nu se mai văd. Să-ți bagi deștele-n ochi, nu altceva. Bine a zis cine a zis că-n nopți ca astea umblă strigoii în legea lor. Că nici om nici Ãl de sus nu i-ar putea vedea. De-aș avea foc, altă mâncare de pește.
Ia să dau eu roată la crucea asta, să mă mai încălzesc. Măi, și dacă fac un foc din cruce ce-o să fie? Taci, păcătosule! Ar fi mai rău decât când te luase cufureala și trăgeai pârțuri în biserică. Că n-aveai pe unde ieși de lume. Și să ținea popa de nas, de-a ciumpăvit leturghia. Și nici predică n-a mai ținut. Auzi una! Eu decât să mor aici de frig, mai bine pun pe foc crucea. Că cine, cui îi trebuie? A murit unu' aici. Cine o să mai știe de el peste cinzeci de ani? Uită lumea. Și-o să cadă și crucea într-o zi de putreziciune. Eu sunt viu, el e mort. Are cruce-n cimitir, ce-i mai trebuie? Da' eu mor aici de frig. De ce să mor? M-oi duce, m-oi spovedi. O să fac tot, ce mi-o da popa, să fac, și se va ierta. Dacă mor cui folosește? Nimănui.
Se apucă să tragă crucea s-o scoată. Pământu' bocnă. Pas. Atunci prinde a da cu piciorul în ea, s-o rupă măcar. Pârr! Dar tot nu cade. A dracu' cruce! Se-ntoarce cu spatele și-mpinge, de-i ies ochi din cap. Trosc! și se trezește cu curul pe cruce, căzuți la pământ și el, și ea. Acu' aprinde lemn înghețat! Pas. Rade cu baioneta - ce bine c-am păstrat-o! - câteva așchii. Le-nfășoară în "Cuvântul Mareșalului". Îl țineam pentru șters la cur, da' dacă tot nu mănânc...
Face un foc mititel, cu care-aprinde o bucată mai măricică ruptă de unde a crăpat crucea de la cuie.
Dimineața, când soarele își scosese fața mirată peste pământurile maicii Rusii, văzu un soldat român dormind peste un foc pe sfârșite. Zâmbea prin vis, semn că avea sufletul curat.