A fost odată ca niciodată un moș batrân-bătrân cu barba albă și lungă, căruia îi plăcea mult de tot să modeleze. Nu știm cine e bătrânul, nu știm de unde vine și ce vrea de fapt. Tot ce știm e că există. El spune așa. Și trebuie să-l credem pe cuvânt, până la proba contrarie – altfel nu ar mai fi nici o poveste de spus. Bătrânul avea o obsesie cosmogonică: îi placea mult de tot să creeze. Îl făcea să se simtă important. A creeat multe, mai multe decât ne putem noi imagina, și trebuie respectat pentru asta.

Era întuneric la început. Așa se spune. Și apele nu erau despărțite. Vritra dormita cuminte, cu surâsu-i gingaș, peste ele. Dar bătrânul avea nevoie de apă și de lumină (îl credem, cine nu are?), așa că a despărțit apele, a făcut cer și pamânt, și a modelat niște biluțe din plastilină, pe care le-a lipit pe o pânză ce a agățat-o deasupra neantului, să nu cumva să vedem că nu există nimic.

Una dintre aceste biluțe ne interesează în mod deosebit. E biluța noastră. Sau cel puțin așa ne place să credem. Ne face să ne simțim importanți. La început, biluța nu avea nimic viu. Dar bătrânul avea obsesii suprarealiste, și se pricepea de asemenea bine la meseria de programator, în particular la scripturi. A creat singur un sistem de operare căruia i-a zis Natură. Fiind doar o înșiruire de biți, natura nu e inteligentă. Ea execută ceea ce a fost setată să facă: pictează fără întrerupere culori și forme nebunești, pe placul bătrânului. A pus-o la încercare: i-a organizat un plan cincinal. Natura a finalizat ceea ce începuse bătrânul, a strâns dragonii la un loc și i-a gonit înapoi în mlaștini, după care, paradoxal, a început să creeze animalele. Bătrânului i-au plăcut, de la parameci la porc spinos. Erau exact așa cum vroia el să fie: combinații infinite de forme și culori. Și atârnau așa de bine de biluța de plastilină!

Nu știm exact de ce, nu scrie exact și inteligibil, dar bătrânul a vrut ca cineva să se ocupe de biluță. Narcisist, a vrut neapărat să fie cineva care să semene cu el. A mai luat niște plastilină, și a modelat o maimuță fără păr, ceva mai înaltă. Nu știm dacă semăna foarte bine cu el, poate între timp miopia bătrânului se agravase și nu se mai vedea bine în oglindă. Cert e că maimuța asta nouă și albă așa a crezut. La început a fost una, și se pare că era bărbat. Se plimba prin grădinița frumos pictată în nuanțe obscene de vii, și se indopa cu fructe. Era însă singur, și simțul estetic al bătrânului îi spunea că ceva nu e în regulă. A mai modelat o făptură, gingașă și șireată, pe care a îmbătat-o bine cu emoție și paradox, doar doar tabloul va fi cotat mai sus.

Bătrânul creștea într-un colț și niște fructe ale mâniei, mâzgălite frumos cu cerneală simpatică. Spirale helicoidale 3D. Era îndeajuns ca cineva să întindă mâna spre ele și culoarea se ștergea. Cu puțină răbdare, în locul unde erau desenate frunctele se putea ușor rupe pânza. Se spune că se afla o vietate care se strecurase afară din pânză, și îl văzuse pe bătrân în toată măreția sa demiurgică. Vietatea fusese prinsă și repictată fără member, și de atunci se tot străduie să arate și altora că în afară de pânză nu mai există nimic altceva decât bătrânul și paleta lui de culori și scripturi. A doua maimuță fără păr, ce a fost numită femeie,, se hrănea cu sentimente masochiste, așa că nu a ezitatt prea mult să muște/strice fructul/pata de cerneală, și să tresară in plăcerea orgasmică a furiei că toată pânza fusese pictată de un bătrân miop. Cum era mult prea amețită de emoție, a pus bărbatul să ia și el din fruct, poate s-ar fi rupt vreo fâșie de pânză, ca să îl vadă și el pe bătrân. Dar pe bărbat nu l-a interesat o aprofundare ontologică. În schimb, în clipa în care l-a văzut pe bătrân cu paleta în mână, a fost cuprins de o dorință subită, o izbucnire a conștiinței sale refulate de bob de plastilină: “ Și eu vreau să pictez! ”