.......................

- David! Domnule!
- Da…Ce?
- V-am întrebat dacă mai doriți o sticlă.
- Da, Cosmin, te rog. Toarnă tu în pahare. Am căzut iar pe gânduri, mi se întâmplă des la vârsta mea.
A venit cu sticla de la bar, și paharele se umplură iar.
- Domnul Chirițescu e bolnav, care va să zică…
- Da, nu prea mai știe pe ce lume trăiește. Câteodată nici pe cumnată-sa nu o mai recunoaște, țipă la ea că vrea să-l fure. Ar fi trebuit internat, dar nu are cine. Ea, nu are nici ea bani. E un efort să-l îngrijească pe bătrân, vă dați seama…Are și ea problemele ei. Dar are suflet femeia, ce să-i faci, nu-l poți lăsa pe om așa, să moară singur, în mizerie.
- Da, da, da. E demult așa?
- Păi, cam de vreo cinci-șase ani înainte să se prăpădească frate-său. Dar de vreun an, s-a agravat. De aia zic că nu ar fi bine pentru dumneavoastră să încercați o vizită. Mai mult v-ar întrista, ar ieși scandal.
Văzându-mă întristat de veste, încercă să repare oarecum situația.
- Dacă-mi permiteți, puteți face altfel. Vorbiți cu doamna Chirițescu, cu cumnatç-sa. Poate vă arată dânsa casa, când doarme bătrânul…E o femeie cumsecade, sunt sigur că ar înțelege.
- Nu o cunosc. Totuși, cum aș putea să dau de ea?
- Asta e mai greu, nici eu nu o știu. Dar, lumea vorbește, iar eu ascult vrând-nevrând. Vin aici vinerea, niște zugravi care lucrează la ea acasă.
- Aha, și ea locuiește pe aici?
-Nuuu, am înțeles că stă departe, în celălalt capăt al orașului. Dar unul din maiștri stă pe strada alăturată, nu știu la ce număr. Dacă veniți vineri, pe la ora 20,00 vă pun eu în legătură cu el. Poate îi faceți o vizită, plecați cu muncitorii sâmbătă dimineața.
- Da, e o idee bună. Așa am să fac.
- Sper să rezolvați, cred că vă e dor de casă, dacă spuneți că ați plecat de atâta timp.
Am stat apoi și m-am gândit dacă chiar merita atât efort, pentru a vedea locuința. Oricum, eram sigur că aveam să o găsesc mult schimbată. Doar trecuse atâta timp…Și de fapt, nu pentru o casă venisem aici, venisem pentru tot. Faptul că mă aflam acum aici, la un pahar, pe crâșma de pe strada mea, făcea mai mult decât să văd casa mea, cu lucrurile altora în ea.
- Tu lucrezi de mult timp aici?
- Am vreo trei ani. E obositor, dar am nevoie de bani.
- Ai tăi cu ce se ocupă?
- Tata a murit când eram mic. Mama e chelneriță, în centru. Ea mi-a pus pilă. Se câștigă bine aici, dar e programul greu. Nu rezistă oricine, în fiecare noapte. Fetele mai intră în tură și ziua, și au și zi liberă, dar eu ca băiat, lucrez în fiecare noapte. Mă rog, pe de o parte, e o meserie frumoasă, dacă știi cum să te descurci.
- Ce fel de lume vine pe aici?
- A, vin de toate felurile, să știți. Muncitori, care stau pe aici, dar mai vin și ziariști, tinerii de la partid, care fac chermeze cu diferite ocazii. E un local bine văzut, are și tradiție.
- Când am locuit aici, nu veneau decât muncitori. Dar voi muzică nu aveți?
- Ba da, cum să nu. Dar băieții au plecat cu câteva minute înainte să intrați. Avem, avem mai mulți lăutari, dar nu stau tot timpul. Câteva ore, după-masă. Să strângă lumea. Așa a hotărât patronul. Dar eu aș face altfel, i-aș ține până mai târziu. Multă lume vine doar să-i asculte, și după aia pleacă. Dacă i-ar plăti să stea măcar până la 12 noaptea, ar fi localul plin ochi, în fiecare seară. Lumea are nevoie de relaxare, să știți. Orașul s-a schimbat și el, după cum e vremea. Lumea e tot mai grăbită, tot mai ocupată. Seara, e nevoie de un loc ca acesta, să stai cu prietenii, la un pahar, o discuție, și să asculți muzică de suflet. Altfel, te ia valul, și când ți-e lumea mai dragă, te lasă creierul, și ajungi ca domnul Chirițescu. Nu e bine, nici să muncești așa, ca un câine, și pentru ce, dacă stai să te gândești? Pentru o casă și mașină? Astea se fac, dă-le în măsa. Nu e musai să le ai într-un an. Lumea vrea tot mai mult și mai repede, unii prin muncă, alții prin hoție. E bine să știi însă cât vrei, și până unde bați. Că altfel, te trezești sclavul banului.
- Măi Cosmine, tu parcă n-ai avea 21 de ani.
- E, viața asta, domnu David. Când lucrezi ca mine, ospătar la cârciumă, afli multe. Tot felul de cazuri, îți stă mintea în loc. Stai și te întrebi: cum dracu de se poate întâmpla așa ceva? În timpurile noastre. Cred că dacă mi-aș pune mintea, aș scrie o carte despre tot ce am auzit eu aici, în 3 ani de zile. Și dacă afli multe, se zice că ai căpătat puțină experiență, indirect, auzind pățaniile altora. Uitați, chiar și acum, stau cu dumneavoastră la masă, și vorbim. Și cum ar veni, mă plătiți pentru asta. Nu m-aș fi gândit la asta vreodată. Nu mă înțelegeți greșit, îmi face plăcere, dar e ceva nou. E o experiență, pe care o voi ține minte.
- Cred că pe tine meseria asta te-a maturizat mult. Și cred că te-a făcut mai înțelept. Te-ai gândit pe viitor? Ce faci, rămâi aici?
-Nu știu. Deocamdată, sincer, nici nu vreau să mă gândesc. E bine aici, cât oi rezista. După aia, să vedem. Mă descurc eu, nu-mi bat capul de pe acum. Dumnezeu cu mila.
Mă gândeam: câtă diferență, între cum gândeam eu la aceeași vârstă ca a lui Cosmin, și cum gândește el. Și asta, din cauza unor circumstanțe majore, nefericite. Probabil, că și eu aș fi gândit la fel, dacă nimic nu s-ar fi întâmplat. M-aș fi căsătorit, aș fi rămas aici…
Destinul. Mi se adeverea, mai mult ca niciodată, importanța, și existența sa implicită. Într-adevăr, Ceva ne călăuzește. Nu are rost să emit acum ipoteze, despre cum ar fi fost dacă, e deja prea târziu, și cum spuneam, chiar nu are nici un rost. E interesant însă, să privești asta oarecum detașat, la finele unui destin, care deja s-a împlinit. Să privești în urmă, ca și cum ai citi o poveste, al cărei final îl cunoști.
Nici nu băgasem de seamă că afară se lumina. Nu simțeam oboseala, probabil din cauza vinului. I-am cerut o cafea, pe care am băut-o repede. Nu prea mai aveam ce să ne spunem, era prea târziu să-l mai întreb ceva, și cu atât mai mult, să-mi depăn amintiri în fața lui. Nu că mi-ar fi displăcut, era un tip interesant, cu care puteam să discut. I-am lăsat o sumă destul de mare, pe care a primit-o fără să stea prea mult pe gânduri. Se vede că era obișnuit cu astfel de comisioane, bănuiesc că acesta era unul din aspectele plăcute ale meseriei de ospătar.
Urma să revin vineri, pentru a discuta cu zugravul, modul în care aș fi putut să o contactez pe doamna Chirițescu.
Aerul rece de afară mă trezi de-a binelea, dar în același timp, moleșeala începu să-și facă loc în oasele mele bătrâne. Am făcut câțiva pași spre garsonieră, dar am luat până la urmă un taxi. Nu m-am oprit decât în pat, unde m-am bucurat de un somn binemeritat, lung și fără vise.

...................

M-am trezit dimineață cu o îngrozitoare durere de cap. Din pricina vinului și a oboselii, probabil. Nu mai eram obișnuit cu nopți pierdute prin baruri.
Mi-am făcut o cafea tare, și am căutat prin casă un antinevralgic. Nu am găsit nimic, și m-am gândit să o sun pe Tănțica, să o întreb dacă are. M-am gândit apoi că nu are nici un rost, în starea în care eram, nu aveam deloc chef de companie. Puteam foarte bine să ies și să îmi cumpăr de la o farmacie. M-am uitat pe geam, era frumos afară. Orașul părea vesel, și asta mă făcu să mă simt oarecum mai bine. Soarele pe care îl lăsasem să intre pe fereastră îmi inunda vederea, și căldura razelor sale răzbătea parcă până în străfundul inimii mele, încălzindu-mi interiorul amorțit de oboseală. M-am îmbrăcat și am decis să fac câțiva pași, statul în casă mi-ar fi făcut mai mult rău. În astfel de situații, știam din experiență că lâncezeala devine periculoasă, te trage cu ea în jos, unde te chircește, îți macină trupul și gândurile.
Mi-am cumpărat țigări de la chioșc, vânzătorul m-a recunoscut și m-a salutat. Am zâmbit, și i-am răspuns. Când mă îndepărtam, am avut o senzație stranie, parcă niciodată nu plecasem din aceste locuri. A fost primul om care m-a salutat din acest oraș, fără să aibă vreo legătură directă cu mine. Am hoinărit așa, fără nici o destinație, dinadins mai departe de cartierul meu. M-am îndreptat spre parc, unde m-am așezat pe o bancă la soare.
Mi-am aprins o țigară. Aveam demult acest viciu, o singura dată reușisem sa mă las aproape 3 luni. Nici nu mai băusem, nici nu mai fumasem. Și asta nu dintr-un simplu exercițiu de voință, ci pur și simplu pentru că nu mai puteam. Organismul meu era atât de plin de toxine, încât nu mai reușeam nici sa miros fumul. Curios e faptul că nici nu prea am mâncat în acele luni, am trăit cu o salată de roșii pe zi, și multe, multe ape minerale.
Eram în vapor, în prima cursă. Marinarii veterani îmi băgaseră (mai mult forțat la început) pe gât mai mult decât ar fi trebuit, mahorcă și multe tării. După o săptămână, începusem sa prind și eu gustul, și îmi serveam singur o sută pe stomacul gol, în fiecare dimineață. După care totul venea de la sine….beam pe atunci litri de rom în fiecare zi.
Noaptea mă găsea beat de cele mai multe ori, dar nu eram singurul, acesta era un mod de viață pe vaporul Dondo. Vlassy începuse deja să se sperie, se simțea vinovat oarecum. Dar nici nu putea face nimic, nu trebuia nimeni sa știe ca ne cunoaștem într-atât, și că suntem atât de apropiați. În alte condiții, cred ca mi-ar fi tras o mamă de bătaie…
Singurul lucru bun care a ieșit, a fost ușurința cu care am deprins stilul de viață de pe vapor. Amorțit tot timpul cum eram, nu prea mă deranja nimic, și îi imitam întocmai pe ceilalți. Până și înjurăturile nelipsite din fiecare propoziție, și felul în care scuipam, de undeva din baza gâtului, le imitam întocmai. Acest fapt mi-a atras simpatia tuturor, și am devenit destul de repede cunoscut. După foarte puțin timp, băieții mă priveau ca pe unul bătrân, ca pe o vacă bărboasă și bătrână (acesta era un apelativ de care numai cei cu experiență se puteau bucura). Deși mă deprinsesem repede cu viața pe mare, nu mă puteam numi încă un marinar calificat (am înțeles ulterior că era nevoie de 5 ani de curse pentru aceasta, și de bunăvoința unui căpitan care să pună o vorbă bună). Eram pus de secunzi la cele mai umilitoare munci, la spălat latrinele, la frecat punțile și lustruit balustradele. Acestea erau unele din cele mai fericite lucruri care mi se întâmplau, deoarece au existat altele mult mai grele, care ar fi putut, acum realizez, să-mi afecteze grav sănătatea.
De exemplu, o dată pe săptămână, eram pus să curăț rezervoarele de combustibil. Pentru asta, era nevoie sa intru cu masca pe figură și cu o lanternă specială. Ieșeam de acolo peste câteva ore negru ca un pui de drac, unsuros ca vai de mine, încât mă chinuiam să dau jos putoarea de pe mine alte ore în șir. Ce mai, cu această corvoadă la care eram supus pierdeam o zi întreagă, zi în care majoritatea celorlalți se relaxau. Îmi era și frică să mai fumez în acea zi, într-atât puteam să duhnesc a combustibil!
Dar, nu mi-a părut niciodată rău. Nici nu mă dădeam în lături de la nimic, unde eram trimis, acolo mergeam fără să crâcnesc. Niciodată, pe timpul acelei curse, nu am avut nici un conflict cu nimeni, lucru de mirare pentru alții, echipajul acestei nave era cunoscut prin toate porturile Mediteranei ca unul de depravați și bătăuși. Nu exista andocare pe undeva, fără ca poliția să intervină din pricina scandalurilor și bătăilor de prin tavernele portuare. Acești indivizi fără Dumnezeu m-au adoptat însă din prima, ca pe unul de-al lor.
Treptat, stilul de viață schimbându-mi-se, caracterul începuse să mi se remodeleze. Mă trezeam de multe ori privind numai înainte. Mă sculam rareori din pat pentru a-mi aminti. Trăgeam dimineața aerul în piept cu nesaț, laolaltă cu multă apă rece. Și priveam mereu înainte, pe balustrada de la prova. Mă visam mai departe, tot mai departe și mai departe. Trăiam pentru prezent și pentru mâine. Valoarea celorlalte timpuri începuse să-și piardă valoarea pentru mine.
Incredibil cât de repede uită oamenii, în situații în care tovărășia unor camarazi e omniprezentă, atunci când ești în permanență înconjurat de o adunătură de derbedei murdari și slinoși, pentru care romul este religia supremă, iar bătaia, singura cale de evoluție.
Nu aveam dreptul să las nimic în urmă deși asta căutam pe acel vapor. Plecasem pentru a uita, sfârșisem prin a uita.
Nu la mult timp după aceea, mi-a părut rău. M-am autopedepsit prin chinuri impuse cu voința căinței. Profanasem impecabilul prin uitare și ignoranță. Divinul din inima mea. L-am așezat cu evlavie la loc, acolo unde a rămas până în prezent.

Dar asta, se întâmplase mult mai târziu….

NOTA: in scurt timp, capitolul 2...Sa imi fie scuzate eventualele greseli de redactare sau exprimare. Rabdarea este una dintre calitatile care nu ma caracterizeaza. Multumesc pentru intelegere.