Capitolul 2. În prima călătorie


Când m-am trezit, am avut senzația că mă aflu pe altă lume. De afară răzbătea prin perdea o lumină vânătă, și un aer rece mă izbi în nări. Instinctiv, m-am făcut ghem și am tras pătura strâns sub mine. Treptat, am scos mai întâi o mână, apoi un picior. Nu știam de ce nu se aude nimic prin casă. M-am ridicat (mi-a luat aproape un minut să mă dezmeticesc), și m-am dus la bucătărie. Sticla cu rom încă era pe masă, goală pe jumătate. La fel și scrumiera plină de țigări. Am căutat în zadar prin dulap o pungă de cafea, nu am găsit nimic. Era pustiu la Vlassy în bucătărie.
Dezamăgit apoi și de frigiderul gol (nu am înțeles ce căutau acolo două sticle goale), m-am așezat pe scaun și mi-am aprins o țigară. Unde putea să se fi dus?
Plictisit, negăsind nici un răspuns, m-am plimbat prin casă. Era destul de mult praf, se vede că aici nu prea stătea nimeni. Iar Vlassy când venea, bănuiesc că nici prin gând nu-i trecea să facă puțin curat. Era un apartament cu 2 camere, cu destul de puțină mobilă în el. Strictul necesar. În sufragerie unde dormisem eu, o canapea, o măsuță cu un televizor și cu un aparat de radio deschis tot timpul. Un covor vechi, ponosit, de iută, mai reducea din senzația de pustiu. În dormitor, un pat imens, și o măsuță de toaletă cu tot felul de sticluțe și creme. Am recunoscut și parfumuri de dama, ce putea să facă Vlassy cu ele? Oare avea pe cineva aici, în Constanța? Îndoielnic, poate avea doar pe cineva care mai venea din când în când. Mă rog, treaba lui. În fond, de ce m-ar interesa asta pe mine.
Dulapul cu haine mi-a plăcut în schimb. Era adus de departe, sigur. Era încrustat cu tot soiul de modele arăbești. Parcă era desprins din 1001 de nopți. Am ieșit pe balcon. Cred că fusese furtună noaptea trecută, cerul era înnorat și bătea un vânt rece. Se vedea și marea. Era foarte agitată, iar în zare, nici nu se mai deosebea de cer, avea aceeași culoare vineție. Am căzut pe gânduri privind-o. Oare chiar asta aveam de gând să fac? Oare nu este totuși o prostie copilărească? Cine știe ce avea să se întâmple…
M-am scuturat repede, înciudat de astfel de gânduri. Mi-am amintit de ceea ce îmi spusese Avram, era prima mea decizie adevărată în viață. Nimeni, nici chiar eu, nu mai aveam dreptul să o schimb. Ar fi însemnat o lașitate și o resemnare din partea mea, de neiertat pentru viitor. Am intrat înapoi în cameră mai hotărât ca niciodată să plec. Mi-am propus să-mi ascund orice îndoială, și mi-am interzis orice gând șovăielnic. Am vrut să ies puțin pe afară, dar nu aveam cheie. Nu puteam să las așa casa goală, chiar dacă nu avea nimic de valoare. M-am dus în sufragerie și am aprins televizorul.
La scurt timp după aceea, s-a auzit ușa de la intrare. Era Vlassy, vesel nevoie mare.
-E, ce faci, te-ai trezit? Arăți mai bine, te-ai odihnit astă noapte? Cum ai dormit?
-Bine, mulțumesc. Unde ai fost?
-Am vești bune, am fost până pe vapor. Am dus niște acte la Căpitănie. Se pare că vom pleca mai repede, transportul a ieșit în dimineața asta de la Galați. Diseară cred că ajunge în dană. În câteva zile, dacă totul merge bine, încărcăm și ridicăm ancora. Ia zi, tot mai vrei pe Dondo? Am vorbit despre Grecia, să știi. Te ia fără bani, tipul acesta are niște datorii la mine. Rezolvăm ușor.
-Nu, Vlassy, vreau cu tine. Am auzit că Venezuela e splendidă în perioada asta a anului, i-am spus eu zâmbind.
Acesta a fost primul meu zâmbet după mult timp. Așadar, plecarea a fost primul lucru care m-a făcut să zâmbesc. Gândul că voi fi departe, foarte departe, mă făcea să mă simt mai bine. Oare deja începusem să uit? Deja lăsam totul în urmă?
Vlassy nu avea de unde să știe aceste lucruri, totuși s-a arătat surprins. De fapt, cred că îndârjirea mea îl surprindea mai mult.
-Bine măi băiete, cum crezi tu. Eu te-am avertizat, nu va fi ușor. Ai tu motivele tale pentru care faci asta.
Și m-a privit cu subînțeles. A fost singura dată când a amintit, așa în treacăt cum a făcut-o, despre moartea ei. În rest, niciodată, nici un cuvânt.
-Hai la bucătărie să mâncăm, am cumpărat niște kebab din port.
Adevărul era că mă cam rodea stomacul. Eram convins că înainte de masă va pune rom în pahare, ceea ce a și făcut. Era un soi de kebab cum nu mai mâncasem până atunci, era cu multă ceapă, verdeață, și condimente al căror gust nu îl cunoșteam. Semănau cu un soi de piper, dar aveau altă aromă.
-E cumpărat de la cineva, de pe un vapor turcesc. Se numește kebab Adnana. Ei numai așa ceva mănâncă, aproape. Eu să fiu sincer, îmi place, dar dacă numai asta aș băga la maț, aș începe să behăi după un timp, de la atâta carne de oaie.
Am râs amândoi, printre înghițituri.
Iată-mă așadar bine dispus, murdar de grăsime la gură, și pe cale de a intra în afaceri pe care nu le cunoșteam, pe cale de a pleca la mii de kilometri de casă. Poate din această cauză eram bine dispus.
Totul era oricum un adevărat iureș în jurul meu. Ieșisem totuși prea brusc din starea de…De ce se întâmplă totul așa repede.
Hmm, merită oare totul? Nu, nu, am zis că nu mă mai gândesc. Nu trebuie să mai fac nimic, nimic, nici o schimbare. Am strâns din pumni.
Vlassy mă privi cu coada ochiului. Cred că și pentru el era oarecum ciudată această întâmplare. Era totuși un om deschis, și mai ales, ținea enorm la mine.
Vlassy avea 34 de ani. Se născuse în Constanța. Părinții lui nu aveau însă pe atunci o situație materială foarte bună, a fost nevoit să plece de mic, imediat ce terminase generala. Un unchi de al lui, un oarecare Bănică, avea un atelier auto la noi în oraș. Sub îndemnul părinților, a plecat la el, unde a și rămas până târziu, până la plecarea lui la facultate la Cluj(de verificat in cap1 biografia lui Vlassy).
Părinții mei l-au cunoscut la atelierul lui Bănică, unde tata își verifica mereu mașina. L-a plăcut mult pe Vlassy, și în scurt timp a început să ne frecventeze casa. Situația era convenabilă pentru toți, el ne făcea (mai ales tatei) tot soiul de comisioane, iar ai mei îl ajutau cu tot ce avea nevoie, inclusiv cu bani. După ce el a plecat la facultate, am păstrat legătura. Pentru mine, a fost din prima clipă ca un frate mai mare. M-a învățat o groază de lucruri, și mi-a făcut prima dată, pe când eram în liceu, cunoștință cu viața reală, colorată și mizeră a mahalalelor. Era un băiat descurcăreț, inteligent, deschis la orice. Era de viață, cum s-ar spune. Foarte adaptabil, totuși nestatornic, avea simțul măsurii, știa când să se oprească.
Marea l-a schimbat însă de atunci, i-a schimbat mai ales privirea, care a devenit mai înghețată, mai dârză. Ochii lui negri, acum modelați de prea multe valuri, mai păstrau o licărire jucăușă, de puștan pus mereu pe șotii. Asta îl făcea simpatic, agreabil pentru toți. Din această pricină era cunoscut peste tot, simpatizat de oricine, din orice categorie socială. Nu s-ar fi făcut de râs într-o discuție cu profesori universitari, dar în același timp, era în stare să bage sub masă și să doarmă în brațe cu cel mai nenorocit criminal sau boschetar din tagma celor care se învârt prin porturi fără nici o ocupație.
Susținea că nu îl interesează în nici un fel arta, filozofia. Încerca să se distanțeze de misticism, și să pară un om pragmatic. Nu știu câți oameni și-au mai dat seama de asta în afară de mine, dar marea pentru Vlassy era ca o religie supremă. Niciodată nu a recunoscut, dar iubea apa. Nu putea sta departe de ea. Dacă îl întrebai, spunea că este și acesta un mod de a face bani. Este o meserie ca oricare. Dar eu știam că altceva, nu ar fi putut fi.
-Ei, de ce taci? Ce ai amuțit?
M-a făcut să tresar. Am ciocnit romul, eu am luat o sorbitură. Nu prea aveam chef de tărie la ora asta…aș fi băut o bere poate, dar îmi era nu știu cum să-i zic. El nu prea bea bere, foarte rar vin. În rest rom. Și dacă nu avea, votcă sau rachiu.
-Ascultă, dacă nu ești încă sigur de ce vrei, dacă nu te-ai hotărât unde pleci, hai să-ți arăt eu vasele.
-Cum?!
-Hai mă până în port. Ne suim pe Dondo, ne învârtim pe acolo, îți mai explic ce și cum, cam ce vei face tu dacă vii cu mine în cursă. Și după aia, mergem pe yahtul grecului, îi facem o vizită. Vezi și tu unde ți-ar place mai mult. Eu nu vreau să mă amestec, ți-am explicat în ce te bagi.
De abia așteptam să văd vapoarele. Am dat romul peste gât și eu, lucru privit de Vlassy ca pe un răspuns afirmativ foarte hotărât, căci s-a ridicat de la masă și s-a încălțat.
-Hai, ce ai rămas proptit pe scaunul acela? Ce, a început să-ți placă romul? Hai că mai bem și pe vas.
-Nu mă omule, nu îmi place numai mie. Ne plăcem reciproc, bag de seamă că și el mă simpatizează pe mine.
A început să râdă ironic.
-Al dracu ești, presimt eu că o iei pe căi greșite. Poate ar trebui să-ți dau numai ceai de acum încolo…
Dintre toate vasele acostate, Dondo era cel mai mare și mai ruginit dintre toate. Sub stratul gros de rugină, se întrezărea pe ici pe acolo, câte un petic de vopsea galbenă. Doar numele, scris cu vopsea albă, lumina la prova. Era cam pustiu pe chei, lucru ce m-a mirat. Mă așteptam să nu avem loc de hamali și macaragii. Motostivuitoarele zăceau însă într-un hangar, păzit de doi câini costelivi care se trăseseră sub o prelată cenușie, ce duhnea a pește.
În afară de ei, doar pescărușii mai ciuguleau resturi aruncate din bucătăriile de pe vase. Vlassy m-a luat de umăr și a început să-mi explice despre Dondo, despre tonajul său, despre motoare și viteza sa…
-Dar poate că-i prea devreme pentru asta. Hai mai bine să ne suim. Ia uite dragul de el, cum se odihnește. Știi că ancora lui atârnă 2 tone? De fapt are trei ancore, și dacă o punem și pe cea de furtună, patru.
Ne-am urcat pe o pasarelă îngustă, la capăt ne-a întâmpinat un bărbat în uniformă. Până să ajungem la el, mi-a șoptit:
-Nu vorbi prea mult, doar strictul necesar. Să nu pui întrebări, o să zic că ești o cunoștință care vrea să se angajeze. Da?
Bărbatul s-a ridicat de pe un scăunel de lemn, scorojit. Avea cam la 40 de ani, era foarte bronzat, mustăcios și avea o privire sictirită de om plictisit.
-Ce faci bă, iar ai venit?
-Da Nicule, uite am dat de el. Și a arătat spre mine.
-El e Dan, un vecin din Cluj.
Am dat noroc, și m-a scrutat mai abitir ca un polițist care se uită la un suspect.
-Pațakis e pe aici?
-E la el în birou, are treabă acum.
-Mă, uite ce e, aș vrea să-l luăm la noi în cursă. E băiat bun, muncitor. Bag mâna în foc pentru el.
Nicu (ulterior am aflat că era unul din secunzi) nu a zis nimic, s-a scărpinat la subraț și s-a încruntat.
-Dane, du-te și tu lângă magazia aia, vezi că e o sticlă într-o găleată cu cârpe. Ia-o și vino încoace cu ea. Hai Nicule să ne dăm mai la adăpost. Hai să-ți dau o țigară.
Și a privit la mine cu subînțeles. Am înțeles că vroia să fie singur cu omul acesta. Am luat-o și eu încet pe punte, până la magazie. Am rămas nițel pe acolo, și m-am plimbat ca unul care nu are nici o treabă, am încercat să par cât mai degajat. Mă întrebam însă ce naiba ar fi trebuit să zic dacă ar fi apărut altcineva. Situația asta nu o prevăzusem deloc, îmi imaginam cu totul altfel vizita pe Dondo. Îmi aruncam din când în când privirea spre cei doi, care se băgaseră între niște butoaie goale de tablă. Vorbeau destul de tare, și gesticulau, dar nu am deslușit nimic. Bătea vântul rău. La un moment dat, am văzut că au ieșit de acolo, râzând. S-au așezat pe o bară rezemați de balustradă și se uitau la mine. Vlassy a strigat la mine.
-Hai bă Dane, ai găsit bă sticla aia? Dacă avea țâțe o nimereai, fir-ar ea a dracu.
Am scormonit prin găleată și a ieșit la iveală o sticlă neîncepută de rom, din aceeași marcă cu cea din bucătărie, din care băusem înainte să plecăm. De unde avea el atâtea sticle? Le furase de pe undeva…
M-am așezat și eu lângă ei. Vlassy i-a dat cep, și a făcut turul de onoare. Mi-am aprins și eu țigara oferită de el, și Nicu m-a întrebat, de data asta cu alt ton și altă privire, zâmbitoare, de complice.
-Și zi, te dai la apă ai? He he, o să-ți placă la noi. Numai băieți de treabă. He he he…
-Nu mai am nici o treabă prin țară, pierd timpul de pomană.
-Bă, auzi, vezi că eu o să fiu șeful tău. Marinescu mă cheamă, Marinescu Nicolae. Ai belit p*** cu mine dacă faci ceva, auzi? Vlassy a băgat mâna în foc pentru tine, că ești om finuț. Ai grijă ce faci pe aici. Ce zic eu, aia să faci. Când îți zic eu să te caci, atunci să te caci bă. Dacă îți zic eu, Dane nu te căca, să te ții bă, strângi din buci până în portul următor, ai înțeles?
-Am înțeles șefule. Oricum nu sunt o fire căcăcioasă.
-Bă, asta-i bine.
Și a pufăit cu un aer victorios, cred că tipului i-a plăcut că nu am comentat și nu am pus nici o întrebare. Au început apoi să vorbească tot soiul de lucruri, ce țineau de organizarea descărcării transportului ce avea să vină.
Trebuie să recunosc că pe mine mă cam amețise deja atâta rom băut, și mă întrebam dacă o voi ține așa, ce avea să se întâmple cu ficatul meu după un timp. Nu mult după aceea, o astfel de întrebare mi s-a părut stupidă, lipsită de sens.
Discuția lor nu a ținut prea mult. Vlassy s-a ridicat.
-Hai în biroul căpitanului, să-ți facem actele.
Am plecat fără nici o vorbă, lăsându-l pe Nicu fluierând un cântec lăutăresc cu sticla în mână. Imediat ce am trecut de magazia unde mă trimiseseră, am dat un colț și m-a oprit.
-El e unul din secunzi. E destul de nenorocit, dar dacă știi cum să-l iei, e băiat bun. Dar dacă rămâi aici, o să te pună la muncă ca pe un sclav. Și nu vei avea dreptul să zici nimic, o dată plecați, eu nu te mai pot ajuta cu nimic. Al lui o să fii, el va răspunde direct de tine. Eu doar mi-am pus obrazul, atât. Pațakis e căpitanul, el conduce totul pe aici. Chiar dacă eu sunt bun prieten cu Papoustolus, nu pot face nimic atâta timp cât suntem în cursă. Pe mare, eu sunt doar mecanic-șef. Atâta tot. În port, e altceva, eu trag sforile, eu mă ocup de afaceri. Echipajul, cu Pațakis cu tot, știu asta, și am mână liberă, cum ar veni. După aia, Dondo e al lui Pațakis. Și noi, tot ai lui Pațakis suntem. Cam asta e treaba. Eu zic să coborâm și să mergem și pe yaht, vorbim și cu grecul acela.
Am stat puțin pe gânduri. Poate romul să fi fost de vină, nu știu sigur. Două săptămâni, cât dura croaziera pe yaht, nu puteau fi un nou început pentru mine. Tot acasă m-aș fi întors, și ce aveam să fac? Numai probleme, nu ar fi avut atunci nici un rost. M-am gândit că Avram ar fi fost poate dezamăgit de mine. La urma urmei, erau banii lui, cei pe care îi aveam în buzunar, și eu ce făceam? Plecam în croazieră de plăcere? Cu banii ăștia eu trebuia să încep o nouă viață. Nu să mă distrez cu ei. Munca, oricât mi-ar fi părut de grea la început pe Dondo, va trebui să facă parte din viața mea. Muncă grea, cât mai grea, să uit de tot, să nu am timp să mă gândesc la nimic.
-Nu, nu vreau, m-am gândit serios. Hai la căpitan să rezolvăm odată. Vreau să vin cu voi în Venezuela.
A oftat și m-a privit.
-Te-ai hotărât va să zică…Bine, ține minte ce ți-am explicat. Când ajungem acolo, te cari, ai înțeles? Măcar o perioadă. Bagă de seamă că altfel ai putea avea probleme mari, și poți să mă bagi și pe mine la belea. Te descurci tu pe acolo. Hai să mergem.
Și am pornit amândoi, cu pasul mai hotărât.
-Să fii atent, Pațakis nu vorbește bine româna. Să fii atent la ce spune, la ce te întreabă. Nu știe bine limba, și se enervează dacă nu îl înțelege cineva. Nu-i place să repete.
Am dat din cap aprobator.
Am urcat niște scări, și am ajuns pe o altă punte, mai îngrijită decât cea de jos. Undeva în capăt, se vedeau câteva cabine. Doi oameni îmbrăcați în șorturi ștergeau pe jos.
-Să trăiți..
-Hai noroc mă, le răspunse Vlassy.
Exact în capătul culoarului, am ciocănit la o ușă pe care scria mare CÃPITAN. Dinăuntru se auzi o voce pițigăiată.
-Intră.
Căpitanul era un tip scund, îndesat. Era în fața unui teanc de hârtii, și nu i se vedea decât ciuful din creștetul capului, care îi stătea vâlvoi.
A întins capul curios, să vadă cine a venit.
-A, tomnu Vlassy. A mers telefonu la Galați?
-Da domnule căpitan. Totul merge exact cum a fost stabilit. Ba chiar mai bine. Trenul sosește în seara asta, cel târziu mâine. Două zile încărcăm, cel târziu peste patru zile putem să ridicăm ancora.
-Pun, pun, foarte pine. Ã, (încurcat spre mine) tar el țione este?
-Băiatu vrea pe vas, e prieten cu mine. E muncitor, vrea să învețe meserie. Palikar espasia,…(a continuat cu ceva in greceste, nu am inteles ce a spus).
-Pine, tar tu stii ca nu se pote. Este peste puterile mele. Nu pot sa fac nimic.
S-a ridicat venind spre noi. S-a oprit și mă măsura de sus până jos. Întorcându-se dădea în continuare din mâini a neputință.
-Nu, nu, stii pine ca io…țe pot fațe…
L-a tras puțin deoparte pe Vlassy. De data asta am auzit tot deși vorbea șoptit.
-Stie țeva? E pagat la afațere?
-Nu știe nimic, și nici nu va afla. Oricum nu îl interesează, el vrea doar să plece din țară, înțelegi? Nu are acte băiatul…înțelegi? I-a zis la ureche aproape căpitanului.
-Ta, ta. Þeleg. Mei tar e forte difițil, tu parca nu stii…Pine, hai, tar tu raspunți daca e țeva cu poliția. Nu freau propleme, fara propleme. Mai ales acum. Stii.
-Nu va fi nici un fel de problemă. Mă ocup eu de toate.
-Pine pine. Tar sa nu coboare de aiția. Aiția sa ramîna. Forpeste la Nicu sa dea o capina, dar zos, la cala. Si sa nu iasa de acolo fara ordin tirect te la Nicu sau te la mine. Þeles la tine?
-Am înțeles să trăiți domnule Căpitan. Nu va fi nici un fel de problemă, vă asigur.
-Auzi, sa fii seara tupe acte, tu-te tu la port si resolfa un om in plus, pine?
-Înțeles, la ora 7 seara sunt aici. Totul va fi rezolvat în port până atunci.
-Gata, la refetere, ca am trapa multa. Sunt ocupat.
-Să trăiți!
Am ieșit salutând la rândul meu cât am putut de respectuos. Nici măcar nu se uitase prea mult la mine, darămite să mă și întrebe ceva.
-E, asta a fost. De acum, nu mai e cale de întoarcere. Bine ai venit printre noi.
Ne-am strâns mâinile.
-Hai să-ți arăt unde vei sta. Să nu pleci de acolo, dacă te întreabă cineva spui că te-am angajat eu azi. Nimic altceva, dacă e vreo problemă îi trimiți la Pațakis.
De data aceasta am coborât mai mult, am intrat până în burta vasului. Am trecut prin niște culoare ce puțeau a motorină, și printr-o hală cu tot felul de mașini. Câțiva inși plini de unsoare m-au privit curioși, apoi văzând că sunt cu Vlassy, s-au liniștit și ne-au salutat pe amândoi. Era prima dată când mă saluta cineva pe acest vapor, deși nu mă cunoșteau. Cei doi care m-au salutat din grupul acela de mecanici, mi-au devenit buni prieteni după aceea.
M-am gândit la un timp, poate ei m-au salutat doar din respect pentru că mă aflam lângă Vlassy, care era șeful lor direct. Nu știu, însă faptul m-a impresionat, a fost un fel de bun-venit, adresat din partea marinarilor. Cert e că m-au făcut să mă simt mai în largul meu, după toate situațiile încordate în care fusesem implicat până atunci. Am ajuns într-o cabină strâmtă, cu 4 paturi. Paturi era impropriu spus, de fapt erau 4 priciuri atârnate pe pereți, unul peste altul. Undeva în colț era o chiuvetă cu oglindă, și multe ustensile de ras, semn că această cabină era deja locuită. Nu avea nici un fel de geam, iar neonul din tavanul aplecat amenințător deasupra capului răspândea o lumină bolnavă, gălbuie ca și unsoarea ce se prelingea pe lângă tocul ușii. Ce să mai vorbesc despre mirosul infernal din încăpere…
-Uite, aici vei dormi tu.
M-am conformat pe loc, și m-am așezat pe patul indicat.
-O să vină un băiat acum să-ți aducă niște haine. Poți să le porți și pe ale tale, să știi. Dar e mai bine la început, până ridicăm ancora, să le îmbraci pe alea. E un soi de uniformă.
Mi-a zâmbit.
-Hai, că e bine. Mai bine te-ai culca, că ești obosit. Eu mă duc în port, să te rezolv la Căpitănie. O sa vin diseară pe la tine. O să-ți aduc și actele. Te cheamă Istrate Daniel, ține minte bine, să nu mă faci dracu de râs tocmai acum la început. Vezi că s-ar putea să vină cineva cu mâncare, o să trimit eu, dar nu știu sigur. Nu am trecut pe la bucătărie azi, nu știu cum e treaba. Oricum, mâncăm diseară împreună. Dacă ți-e sete, să nu bei de la chiuvetă. E un bidon în dulapul de acolo, bei de acolo.
Și m-a bătut pe umăr înainte să iasă.
Iată-mă și marinar. Nu știu dacă toată situația din ultimele zile era de vină, dar oboseam destul de repede. Mai ales psihic. M-am întins pe prici, și am adormit imediat. Nu l-am auzit nici pe cel ce a intrat, m-a privit câteva clipe, a lăsat o tavă aburindă pe jos și a ieșit.

¾

Mi-am amintit toate astea privind în gol în fața. Poate din pricina soarelui ce ieșise brusc dintre nori, toată durerea de cap dispăruse ca prin farmec. Ca să nu stau pe loc, să mă cuprindă iarăși amorțeala aceea dătătoare de amintiri, m-am hotărât să mă plimb prin oraș. Gândul de a vedea casa în care mă născusem nu-mi mai dădea pace. La urma urmei, acolo începuse totul, nu?
Nu avea rost să aștept până vineri, să vorbesc cu zugravul doamnei Chirițescu. Ce o fi o fi, asta e. Și am pornit-o hotărât spre strada mea. La cârciumă serveau câteva fete, m-am gândit ce o mai face Cosmin. Poate dormea buștean la ora asta. Simpatic băiat. Aș fi băut o cafea acolo, dar nu mai vroiam să stau pe scaun. Am ajuns în fața curții, și am descoperit dezamăgit prima diferență. Castanul uriaș din fața porții, castanul în care mă urcam când eram mic, a cărui coroană o vedeam în fiecare dimineață, nu mai exista. Nici măcar o buturugă, un ciot, nimic care să amintească de existența lui în acest loc. M-am gândit la el ca la un prieten drag, de demult, de a cărui moarte afli într-un târziu.
Va să zică, nici tu nu mai ești…
Doar rădăcinile îți mai putrezesc încă în pământ. Pământul casei mele. Am privit prin grilajul porții. Curtea arăta jalnic, tot felul de fiare ruginite și de gunoaie zăceau împrăștiate pe alei. Am împins poarta, care s-a deschis cu un scârțâit îngrozitor. O pală de vânt a măturat praful din fața mea, de parcă ar fi vrut să-mi spună că nu mai am ce căuta aici, că totul e pierdut de mult.
Mi-a venit în minte Făt-frumos, din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Nici el nu a mai găsit nimic la întoarcere, ba da, totuși a mai găsit ceva: a găsit propria moarte, care îl aștepta demult.
Un fior rece m-a trecut atunci, un fior cum nu mai simțisem până atunci. Am avut pentru o clipă imboldul de a mă întoarce în fugă. Mi-am revenit repede în schimb, și m-am îndreptat spre intrarea principală. Era blocată cu niște ghivece imense, strecurate printre câteva lăzi cu moloz. Ușa era aceeași, până și mânerul masiv de bronz rămăsese. L-am atins, și am rămas un timp strângându-l în palmă. O strângere cât o mângâiere…
Ușa aceasta văzuse totul, totul până să plec de acasă. Toți prietenii mei trecuseră până aici, eu trecusem de milioane de milioane de ori pe lângă ea. Oare de câte ori pe an deschide un om ușa de la intrare? Ce întrebare idioată, de parcă i-ar păsa cuiva să afle. Ei bine, eu aș fi curios.
Toți, aproape toți cunoscuții mei din oraș atinseseră acest mâner. Ea, ea atinsese acest mâner. Am dus repede mâna la buzunar, m-am asigurat că batista ei e încă acolo. Am sărutat-o, pentru a câta oară? Culoarea albă i se dusese demult, era cenușie, și mirosea a murdărie veche, dar eu nu simțeam (și nu am simțit vreodată) altceva decât mirosul ei. M-am gândit cum să fac să iau mânerul de acolo, era bine înfipt în șuruburi. Ce rost ar fi avut? Mă port ca un nebun. Gata.
Am privit încă o dată casa, în ansamblu. Tencuiala îi căzuse pe o bună bucată din zid, se vedea cărămida. Nu prea dădea semne că ar fi locuită. Chirițescu era tare bolnav înseamnă, nu simțeam nimic viu între aceste ziduri. Era un cavou uriaș. Doar un mormânt cu mâner de bronz.
Am plecat. Din stradă am mai privit-o o dată. Fusese de ajuns. Parcă bănuiam că așa se va întâmpla. Casa părintească, nu era decât un motiv de a mi-o aminti pe ea, pe ea trecându-i pragul. În rest, vagi, șterse secvențe de copil.
Am plecat repede de pe stradă. Ieșind la șosea, pașii m-au purtat fără să vreau spre casa ei, de data aceasta. La început mi-a fost frică de acest lucru, dar acum, eram liniștit, calm ca un bărbat care știe ce are de făcut. Ca unul care își cunoaște bine meseria, și își face treaba încordat, fără tremurături inutile de ucenic. Fără șovăială. Acum, mai mult ca niciodată, am înțeles de ce m-am întors: pentru ea. Bine, corect, pentru trecutul meu, pentru toată viața mea. Dar iată că ea însemnează trecutul meu. Și ea însemnează viața mea. Asta o știam prea bine.
Drumul spre cartierul ei trecea pe lângă muzeu. M-am oprit o clipă să privesc clădirea, era una din cele mai frumoase din orașul nostru. Construit pe la 1700, în stil bizantin, adăpostise până în timpul războiului sediul prefecturii. Era frumos, așa, luminat de soarele acesta cu dinți.
Aș fi intrat, dar m-aș fi văzut înconjurat de timpuri mult prea îndepărtate pentru a le da importanță acum. Timpul, se raporta în acest moment, doar la mine. La tot ceea ce ținea de viața mea. Am zâmbit ușor complice cu gândul la strămoși, la ceea ce a fost și la țara mea, dar atât. Eram prea bătrân deja pentru alții mai bătrâni decât mine.
Am pornit iar la drum. Un drum mai lung ca niciodată, pe atunci îl făceam alergând. Iată ca merg iar, după zeci de ani, de la mine la ea. De la casa mea la casa ei. O tristețe nemărginită m-a cuprins atunci…Cum aveam eu să ajung acolo, și să nu o găsesc. Am fugit atâta timp de acest loc, după care am dorit atât de mult să îl revăd și iată că mă opresc acum, când mai am atât de puțin. Toată liniștea de adineauri s-a risipit. Iar îmi fugeau gândurile prin cap ca bezmeticele. Nu, nu e bine deloc. Am început să plâng încet, demult nu mai plânsesem. M-am rezemat de un zid, pe care l-am descoperit ca fiind peretele cofetăriei unde mâncam prăjituri, atunci când nu aveam bani să ieșim în altă parte, sau nu aveam timp să mergem mai departe.
Brusc, totul începu să prindă viață, totul se topi din nou, și un cu totul alt soare prinse a lumina cele din jur. M-am învârtit, și eram din nou printre cei de atunci, am început să recunosc chipuri de oameni pierduți în veșnicie, fețe zâmbitoare, fața ei, ochii ei…..
Dumnezeule, ce caut eu aici?!!
Cine sunt, unde mă aflu?!!
Hohotind, m-am rezemat de perete. Mi-am ascuns fața în mâini. O vioară scârțâia undeva departe, pe stradă.
Totul era din nou ca atunci, și un șuvoi de amintiri scăldate în lacrimi fierbinți mă năpădiră. Sărutul ei, buzele ei, imaginea ei plimbându-se chiar prin acest loc, pe acest trotuar, erau lângă mine iar. I-am scos batista și am dus-o la buze. Am vrut să mor atunci, pentru a doua oară în viață am vrut să mor. Toată viața mea, de la plecare până acum, nu fusese decât o pauză între două morți. A mea și a ei. Unde e Avram acum să mă vadă? O ceară molcomă și caldă mă învălui pe loc. Inima nu mai făcea față. Prea mult, prea brusc se dezgropase dintr-o dată. Lucruri ascunse prea adânc au ieșit. A fost o greșeală, nu trebuia să vin azi aici. Mi-am supraestimat tăria de caracter. În definitiv, nu sunt decât o umbră. Nu mai sunt decât o umbră.
M-am ridicat strângând batista în pumn. Lumea trecea uitându-se ciudat la mine. Câțiva trecători se opriră mai încolo, și o femeie veni lângă mine.
-Domnule vă simțiți bine? Vă este rău?
I-am zâmbit forțat.
-Da, vă mulțumesc. Mi-a trecut acum.
-Vreți o gură de apă? Sunteți foarte palid. Să vă conduc undeva? Puteți să mergeți?
Mi-am tras nasul, inspirând puternic și m-am șters repede la ochi, cu un gest jenat.
-Nu, mi-e bine acum. Mă descurc, vă mulțumesc mult.
A plecat, uitându-se înapoi să vadă ce fac. Trecătorii au plecat și ei mai departe, și m-am simțit dator față de această femeie cumsecade să plec de acolo, să vadă că pot merge. M-am întors înapoi la șosea. Innegurat, am intrat în apartament am tras storurile și m-am chircit în pat. Nu m-am gândit la nimic, am stat doar cu ochii închiși. Fusese o greșeală ieșirea de azi. Va trebui să fiu mai atent pe viitor, să o iau încet. Dar răul fusese deja făcut. Ea revenise în mine, revenise ca dor și ca durere, nu doar ca o simplă amintire în creier. Revenise din nou în inimă, acolo unde reușisem să o îngrop.
Morții ieșiseră la iveală. Ce nu trebuia să fie văzut, era chiar în fața mea. Trecutul trecea gâlgâind în prezent, ca un potop de durere insuportabilă. Ea, venise din nou. Nu ca o dulce amintire, ci ca una amară, otrăvitoare de cucută.
Iubita mea murise din nou, de această dată în mine.
Mi-am adus aminte că de fapt nu am uitat nimic, că de fapt ea nu mai este și nu mai are cum să fie vreodată. O realitate stearpă, de care m-am ferit atâția ani, pe care am ocolit-o din răsputeri, mă pândea din nou.
Și de data aceasta, nu mai puteam face nimic. Plecasem, nu mai puteam fugi a doua oară. Trebuia să retrăiesc totul. Trebuia ca totul să se termine, să continue de acolo de unde rămăsese. Am înțeles de abia acum că nu te poți ascunde de timp. La un moment dat, mai devreme sau mai târziu, totul se va relua cu precizie, exact de unde a rămas. Indiferent de ce s-a întâmplat până în acel punct.
Am adormit greu, fără vise. Fără să mănânc, fără să beau apă. Fără să mă mișc chiar, deoarece m-am trezit exact în aceeași poziție.
Somnul mă liniștise într-un fel. Semn bun, mi-era și puțină foame. Mi-am încălzit un castron de mazăre, pe care l-am mâncat cu înghițituri mici, încet, privind fix în furculiță. La un moment dat a sunat telefonul, insistent. L-am lăsat să sune. Mi-am făcut după masă un ceai de tei, pe care l-am băut fierbinte. M-am dus la raft, și am deschis un alt caiet.
Erau însemnări de pe vas. Am citit câteva rânduri, dar nu am putut continua. M-am frecat la ochi, mă usturau îngrozitor. Mă durea și capul din nou. Nu mă simțeam în stare să continui lectura. Tot timpul am avut senzația că acest caiet, scris în prima croazieră, miroase a sare. Teoretic, chiar era posibil acest lucru. M-am învârtit puțin prin bucătărie, fără rost. Am simțit nevoia să beau ceva, să beau rom. Am zâmbit amintindu-mi de romul acela, care mă ajutase atât de mult pe Dondo. Am căutat prin casă în zadar o sticlă de tărie. Nu am găsit nimic, în definitiv de ce ar ține Tănțica băutură în casă.
Trebuia neapărat să beau ceva, cred că mai mult mă autosugestionam. Am coborât și am luat o sticlă de rom, o marcă autohtonă de care nu auzisem. La prețul pe care îl avea, bănuiesc că era destul de bun. A, ce bine, mi-am dat seama apoi. Îmi amintisem că nici țigări nu mai aveam. Am cumpărat două pachete, să fie, și am urcat în grabă. De la căderea psihică de pe șosea, nu mă mai simțeam prea bine decât închis în apartament. Încercam din nou să mă izolez. În bucătărie am deschis sticla, mi-am aprins o țigară și am încercat să mă relaxez. Lucru care nu mi-a reușit decât după al treilea pahar. Gustul romului, fumul de țigară, și mai ales caietul din fața mea mă făceau să mă simt iar pe mare. Am căutat mult timp după aceea să înțeleg dacă decizia luată, de a pleca cu Vlassy, a fost cea corectă. Scopul plecării fusese atins până la urmă, reușisem să uit și să las totul în urmă. Trecutul mi se estompase, întâmplările searbede nu mi le mai aminteam. Iar durerea, ca și iubirea, rămăseseră la fel de adânci, dar undeva în mine. Rana se închisese la suprafață, dar cocea înăuntru și aștepta un singur semn pentru a ieși cu violență la suprafață.
Care va să zică, uitasem, dar nu totul. Ce poate fi uitarea, este ea totală sau nu. În fond, ce ar fi trebuit să uit? Ar fi trebuit să mă uit pe mine, cel ce am fost? Și să mă nasc singur pe mine, ca o insectă, dintr-un cocon făurit în două luni, cât a durat acea călătorie?
Nu, scopul nu fusese atins decât parțial. Mă uitasem pe mine într-adevăr, nu și pe ea. Mă dedublasem ca un actor, dar jucam execrabil, eram un actor prost pus să interpreteze un rol pretențios. Nu mi-a ieșit deloc, am fost ridicol. Ridicol în fața destinului, supremul și singurul spectator al piesei mele. Dacă în subconștient am vrut poate să o uit și pe ea, ar fi fost o crimă să se întâmple așa. Nu m-aș mai fi suportat dacă aș fi reușit, mi-aș fi dat poate seama într-o zi de acest lucru. Nu, ea nu m-a părăsit niciodată. Nici în cele mai crunte beții de pe vas, nici în furtunile unde stăteam la postul unde mi se comanda să stau, cu inima cât un purice privind cum se apleacă vasul prin talazuri imense și rele, niciodată ea nu m-a părăsit. A fost în inima mea (poate nu mereu în gândul meu), iar batista ei nu s-a dezlipit niciodată de pieptul meu.
De fapt, nici aceste gânduri nu își au rostul. Nimeni vreodată nu poate ști dacă a fost corect sau nu. Pur și simplu astfel s-a întâmplat, nu mai pot schimba acum nimic. Măcar acum să îmi dau seama de asta. Să nu mai judec trecutul, să nu mai judec nici timpul. Să îl iau ca atare. Toată înțelepciunea vieții este să știi când să accepți și când să nu. Când să lupți și când să stai deoparte.
Mi-a luat o viață întreagă să realizez acest lucru. Și ironic, nici nu am cum să probez asta, să știu dacă măcar este adevărat.
Dar voi ști vreodată ceva?

va urma

pt a doua oara imi cer scuze pt eventualele greseli de redactare...astept sugestii si reclamatii...