Cautatorul de comori
Apus de soare. Lumini purpurii se rasfrang in norii mohoriti. Ceata si gunoi, balta cu noroi.
La periferia orasului un batrinel cu o barba incredibil de alba, scormoneste cu un bat noduros intr-un morman de cioburi. Astrul solar incheindu-si calatoria, arunca o ultima ochiada pamintului, transformand bucatile rasfirate de sticla in taciuni incinsi zvarcolindu-se sub toiagul mosneagului, aruncand scantei rosiatice pe barba care parea acum un camp de maci inzapezit.
Copiii radeau mereu de batranel si-l strigau “Cautatorul de comori”, caci in fiecare zi il vedeai scormonind prin gunoaie. Era atat de ocupat de indeletnicirea lui incat nici nu baga de seama cand vre-un copil mai neastamparat se strecura printre picioarele lui si brusc sarea ca un iepure salbatic in fata lui, tragandu-l de barba.
Curios, mosneagul nu injura niciodata, murmura ceva ca pentru sine iar uneori plangea. Odata a plans atat de mult incat barba lui parea o pajiste cu roua. Baietelul care facuse pozna, s-a inrosit atat de tare la fata incat a izbucnit ca un vulcan intr-o explozie de plans. Cu manutele transpirate de emotie ii intinse mosneagului o ciocolata. Batranelul surase ca un copil inocent, musca odata din ea apoi o arunca la un caine ce se gudura pe langa el.
Nimeni nu stia de unde venise acest om. Se obisnuisera cu el tratandu-l ca pe un mosneag trasnit; numai Dumnezeu stia prin ce trecuse batranelul...
Pe cand avea 30 de ani, sotia sa ii daduse o veste care-l amutise; ea si copilul lor vor pleca in America definitiv. Degeaba a incercat sa-i spuna ca mai bine decat in tara lui nu este nicaieri.
Iar credinta stramoseasca
Tare mult o sa-i lipseasca.
Daca nu ai foc ca dragostea sa arda
Credinta inghetata poate sa se piarda.
Verdictul fusese dat: emigrare si divort!
Deodata in mintea lui se facu intuneric, imagini incetosate apareau si dispareau in viziunea lui, un zgomot infernal ii asurzi urechile urmat apoi de un zumzet dulce ca un cantec de greier. Apoi totul se estompa, sunet si culoare.....cazu in letargie.
Cand se trezi era asezat intr-un pat, iar deasupra acestuia se mai afla inca un pat de campanie. Sari ca ars crezand ca se afla intr-o cazarma: “Suntem in razboi?”
In acel moment intra in salon un barbat ce purta un halat alb (“am fost ranit in razboi?”). Se pipai cu infrigurare, nici un madular nu era vatamat, doar barba era cam mare...
Pleca la baie si se spala indelung cu apa rece din abundenta pe fata. Isi arunca pentru o clipa ochii in oglinda apoi continua sa se spele; Deodata un fior de groaza ii ingheta sufletul: in oglinda era imaginea unui batranel cu o barba ”incredibil de alba”.
Trecusera 40 de ani de la nefericitul eveniment iar el nu-si mai amintea nimic; parinti, copil, sotie...totul era neant.Vecinii lui de camera din spitalul de nebuni il stiau dintotdeauna, parca s-ar fi nascut aici. Tuturor le era drag mosneagul caci nu facea nimic rau, radea uneori cu un ras colorat coborand tonuri in cascade care era precedat uneori de un plans induiosator ce se asemana cu al unui prunc ce cauta pe mama sa.
Aici toti il poreclisera “Cercetasu’ ”, caci scotocea cu un aer foarte preocupat prin toate obiectele care-i veneau la indemana. Memoria lui era stearpa dar sufletul lui cauta “CEVA”. Isi simtea uneori sufletul cum vroia sa iasa din inchisoarea trupului ca sa caute obiectul pierdut. Si mosneagul cauta mereu, zadarnic...
“Dar poate ca ceea ce cauta el nu-i din lumea aceasta” spuse odata un nebun ce se credea Seneca; Bineinteles ca nimeni nu-l lua in seama.
Intr-o zi de primavara, o veste cumplita inconjura clinica: mosneagul disparuse subit. L-au cautat cu infrigurare dar n-au gasit nici o urma. ”Seneca” spuse incet pe un ton meditativ:
Poate s-a dus sa cerceteze pe celalalt taram, la care toti izbucnira intr-o cascada de plans.
Mosneagul se stabilise la periferia orasului intr-o casuta parasita. Din prima clipa cand a intrat aici el incepu sa cotrobaie prin toate ungherele. La un moment dat descoperi un sipet negru de abanos. Incerca sa-l deschida dar nu reusi asa ca pur si simplu il arunca intr-un colt al camerei. Trecu un an si sipetul statea tot acolo prafuit si parasit.
Batranelul isi cam pierduse nadejdea sa mai gaseasca ceea ce sufletul lui il imboldea sa caute mereu cu atata infrigurare si atunci ii strafulgera o idee: Sipetul acela va fi nadejdea lui, deci se hotarase ca in momentul in care nu mai avea putere sa mai caute va deschide spargand in bucati sipetul caruia ii spunea “cutia Pandorei”.
Martie 4, 1977; Apusul soarelui il gasi pe mosneag cotrobaind prin gunoaie. Toata ziua a simtit o neliniste in suflet, nu statuse o clipa locului, simtea ca soarta ii va da o ultima sansa.
Deodata simti fiori in corp, tremura tot si parca cu el tot pamantul. Un vuiet groaznic il asurzi, in jurul lui blocurile dansau luandu-se in brate pe cand luna sangerie ranjea sinistru...
Ajunse acasa plin de praf si moloz, din casuta mai ramasese doar un perete ce sustinea cerul.
Cauta napraznic prin daramaturi sipetul de abanos. Il gasi intr-un tarziu si apucand o caramida rosie ca si mainile lui zgariate, o catapulta spre cutie incat aceasta se sfarama.
Inchise pentru o clipa ochii, de frica sa nu-l loveasca vre-o schija de lemn, apoi cand ii deschise ramase impietrit de emotie, langa el se afla o icoana veche de lemn suflata cu aur si argint reprezentand pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus.
Ridica icoana si o duse la piept, un suvoi de caldura ii inunda sufletul. Dupa atatia ani de cautari gasise comoara nepretuita dupa care suspina cu atata dor sufletul sau.
Ea se numea DRAGOSTE...fata de Dumnezeu, fata de semenii lui.
Atata amar de vreme cautase prin toata materia universului iar aceasta era ascunsa in insasi sufletul sau.
Cautand comori mereu...
Am dat de dragostea Lui Dumnezeu...