Vară. O masă de scris. În dreapta, o ușă. Pe perete, un tablou. Tabloul reprezintă un cal care ține strâns între fălci un țigan. Olga Petrovna taie lemne. La fiecare lovitură, de pe nasul Olgăi Petrovna alunecă lornionul. Evdokim Osipovici șade în fotoliu și fumează.
OLGA PETROVNA (Lovește cu toporul în buturugă, care, de fiecare dată, nicidecum nu vrea să se despice.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA (Potrivindu-și lornionul, lovește în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA (potrivindu-și lornionul): Evdokim Osipovici! Vă rog, nu mai pronunțați acest cuvânt, „tiuc”.
EVDOKIM OSIPOVICI: Bine, bine.
OLGA PETROVNA (Lovește cu toporul în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA: Evdokim Osipovici! Mi-ați promis că nu mai pronunțați acest cuvânt, „tiuc”!
EVDOKIM OSIPOVICI: Bine, bine, Olga Petrovna. N-am să-l mai spun!
OLGA PETROVNA (Lovește cu toporul în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA: Asta-i deja neobrăzare! Om serios, în toată firea, și nu înțelege o simplă rugăminte omenească.
EVDOKIM OSIPOVICI: Olga Petrovna! Puteți liniștită să vă continuați treaba. Eu n-am să vă mai deranjez.
OLGA PETROVNA: Păi, vă rog foarte mult: lăsați-mă să sparg măcar buturuga asta!
EVDOKIM OSIPOVICI: Spargeți numai, spargeți, spargeți.
OLGA PETROVNA (Lovește cu toporul în buturugă.)
EVDOKIM OSIPOVICI: Tiuc!
OLGA PETROVNA scapă buturuga din mâini, deschide gura, dar nu poate să pronunțe nici un cuvânt. Evdokim Osipovici se ridică din fotoliu, o măsoară pe Olga Petrovna din cap până-n picioare și pleacă agale. Olga Petrovna stă nemișcată, cu gura căscată și privește după Evdokim Osipovici, care se îndepărtează.
Cortina coboară încet.