Abraham Demianovici Pantopasov a scos un țipăt puternic și și-a apăsat ochii cu batista. Era însă prea târziu. Cenușa și o pulbere fină l-au orbit pe Abraham Demianovici. De atunci, ochii au început să-l doară și, încet-încet, s-au acoperit de bube purulente. Abraham Demianovici și-a pierdut vederea.
Orb și invalid, a rămas fără slujbă, cu o mizeră pensie de treizeci și șase de ruble pe lună.
Nu-i greu de înțeles că banii ăștia nu puteau să-i ajungă penru trai. Un kilogram de pâine costa o rublă și zece iar prazul patruzeci și opt de copeici, în piață.
Așa că, din ce în ce mai des, invalidul nostru se apuca de scotocit prin pubele. Nu era lucru ușor pentru un orb să găsească, între atâtea coji și resturi, pe cele comestibile.
Și-apoi, nici pubelele nu erau prea ușor de găsit în curțile necunoscute. De văzut, nu avea cum să le vadă. Iar de întrebat, nu mergea, ar fi fost prea penibil.
Nu-i rămânea altceva decât să adulmece.
Unele gunoaie răspândeau duhoare atât de puternică încât o simțeai de la un kilometru; altele însă, închise sub capace, erau imposibil de depistat.
Mai mergea cum mergea dacă nimerea peste vreun portar mai omenos. Dar cel mai adesea era hărțuit de-i pierea pofta de mâncare.
Odată, aventurându-se printre pubele, Abraham Demianovici a fost mușcat de un șobolan. A fugit imediat de-acolo și-n ziua aceea n-a mai mâncat nimic.
Dar iată că într-o dimineață Abraham Demianovici a simțit că i se desprinde ceva de pe ochiul drept.
Și-a frecat acest ochi și dintr-odată ochiul a început să vadă. Apoi i s-a mai desprins ceva și de pe ochiul stâng, și Abraham Demianovici și-a recăpătat vederea.
Din ziua aceea a pornit în sus.
Peste tot era foarte căutat.
La Comisariatul industriei grele nu mai aveau ochi decât pentru el.
Și Abraham Demianovici a devenit un om mare.