Ne tineam fetele in palmi si ne priveam ochi in ochi:
-Cine poate privi mai adanc unul intr-altul?
Si ne zambeam...Ne spuneam "te iubesc"-uri infinite printre copaci inalti si clopotei si margarete; ne rostogoleam prin iarba-nalta si-ascultam vantul culegandu-i radacinile de prin frunze.De aceasta data nu ne vom mai pierde in gradina cea mare....
Am sorbit din cupa cu vin o inghititura de mai mult si am privit padurea de stejari batrani cum imi vorbea, imi povestea fuga cerbilor si-a Cosanzenelor din ea...
-Mi-e atat de dor de ea incat as plange!
-Mie, padure, draga mea,mi-e dor de cerbii ce alergau nevazuti,neauziti pe la coada ochiului meu, mi-e dor de poienita imbalsamata-n soare, suflata in rosu,in alb, mi-e dor...Caci n-am mai fost de ani de zile-n ea, sa-i ascult lumea, caci printre flori soaptele respirau si in trecut, am sorbit dintr-o poveste cuvantul "a fost odata ca niciodata" s-am ramas cu sufletul mut, la geam uitata, gustand suspinul.
Cu ochii impaienjeniti in daca, eu priveam la pasarea maiastra, nazuita de Brancusi intr-o piatra.Stiam ca a fost odata ca niciodata!
Si-am intrebat padurea:
-Unde-ai ascuns misterul zmeilor ce-au fost invinsi?
Stii ce mi-a raspuns?
Mi-a spus de Feti-Frumosi plecati la Sanzaiene-n alte tari, aici nu prea se mai nasc frumoase, se nasc doar doruri infinite de acasa.
Batranii ramasi, de cerbi imi vorbesc azi, imi spun tristi ca au fugit departe,iar Cosanzeana nu-i mai are-n soapte:
-Ea asculta muzica tehno de azi! Nu ne mai are pe noi la ea-n cosita...