Ultima stea a nopții a căzut în apa unui lac, atât de bătrân încât nimeni nu-i știa numele…Prima rază de soare străpunge plumbul norilor oglindindu-se în apele sale. Acum nu mai era întuneric! Exista o rază de soare. Sub acest strop de lumină lacul părea imens, acoperit cu o pulbere strălucitoare purtată de vânt deasupra apelor sale. Părea întreaga lume, dar o altă rază de soare răsări din întuneric! Și în lumina ei lacul se transformă într-o baltă, iar pulberea strălucitoare în nisip fin. Deasupra bălții domnea un copac bătrân cat lacul în a cărui apa cândva se scufundase o stea. Și prin frunzele sale cântau miliarde de păsări. Părea a fi tabloul întregii galaxii, dar o a treia rază de soare apăru și în lumina ei balta deveni o picătură de rouă, nisipul se transformă in pietre iar copacul se uscă si deveni înfricoșător de singur!
O ultimă rază lumină întreg universul în care trăiau pietrele și crengile copacului. Însă acestea nu erau înconjurate nici de un lac milenar, nici de o pulbere sclipitoare, și nu erau nici lângă un copac gigantic în frunzele căruia zburda viața, ci erau singurele obstacole aflate pe o suprafață infinită de pământ, într-un univers în care există doar 4 raze de soare și pământul bătătorit ce se întinde spre infinit…
Și tot acest pustiu așteaptă noaptea: câteva pietre care doreau să devină o pulbere sclipitoare ce plutește deasupra unui lac bătrân și un copac uscat care așteaptă să înfrunzească și să asculte cântecul păsărilor.
Sau poate că noaptea era așteptată doar de două suflete la fel de pustii ca și propria lor lume, pentru a-și putea găsi într-un alt univers o altă identitate sau pentru a se ascunde în spatele unui vis în care vântul poartă peste o oglindă seculară un praf fin și strălucitor…