Suflet de vant
Un fum negru brazdeaza aerul inghetat de tacerea iernii, contopindu-se nevazut cu cerul inecat in noapte.Suflete triste, ascunzand sub aripi putrezite o viata pierduta in vartejul regretului neputincios, pe obrazul caruia se scurg, una dupa alta,pene de lebada inrosite de durere,umpland abisul tartaruli,se ridica rece spre cer.
E noaptea lor,noaptea blestemata a celor ce sfiintind pamantul au pierdut cerul din care sunt alungati,si cu fiecare clipa aburul gros se scoboara spre Eden spre a fi transformat in cenusa de lacrimi eterne, grele,pierdute in amintirea unui sarut de vant.Doar luna, singur martor al decaderii absolute, isi ascunde furioasa fata in cortina de nori,iar sufletele se ciocnesc nebune pe Pamant,cautand poarta spre un Rai imposibil.
Intuneric.Frig.Liniste.Doar vantul salbatic se lupta cu tenebrele, aparand de atingerea lor vreun copil uitat de visare pe-o margine de geam,un inger pierdut pe pamant, o lacrima…Cand pe trotuarul incins de blesteme se vede un trup clatinandu-se sub scutul divin,spirite hulpave se si reped dupa el inghitind cerul si pamantul,credinta si vraja, intunericul.Doar un pas le mai desparte de omul ce isi urmeaza linistit drumul in viata,si vantul ce azvarle cu ultima-i putere demonii in valtoarea rasaritului. O bruma usoara-i racoreste fruntea si roua-i potoleste setea sfasietoare in timp ce alina crestetul copilei. Par negru ca norii amari ai noptii de iarna, piele alba ca luna ce isi ascundea chipul…
”- Iesi afara…E om!…E…” Dar ultimu-i cuvant ingheata pe buze in timp ce ranjetul demonic al copilului ii inchide trupul, inchisoare de gheata spre adancuri.Ranjet intunecat,sinistru,aparut pe o fata prea alba ce se topeste in pamant. Soarele cu raze reci,incuiat in spatele unor porti prea grele isi asteapta,trist,eternitatea. Frig.Liniste.O liniste prea grea pe care nu o tulbura decat vreun inceput de rugaciune,murmurat cu glas soptit in fata sobei,inainte ca focul sa se repeada si sa cuprinda in bratele-i morbide un nou suflet de vant.