A murit un om langa mine, o persoana pe care am cunoscut-o fara sa o cunosc, stiu ca a murit pentru ca i-am vazut capacul de sicriu tolanit ca o jumatate de motan pe cimentul de la intrarea in apartament, stiu ca a murit pentru ca i-am vazut crucea proptita de usa, dar atat si nimic mai mult, nu am nici o idee despre agonia putrezicioasa dinaintea exodului final catre oriunde, nu am de unde sa cunosc ce cuvinte s-au repezit sa fie ultimele pe niste buze duhnind a statut, la cine s-a gandit pentru o ultima clipa sau daca a avut la cine sa se gandeasca, de asta spun mereu ca imi plac amintirile, macar sa le am pentru cand nu o sa mai fiu in stare sa-mi fac rost de altele noi, amintirile mele, veridice sau imprumutete de pe la altii trebuie sa imi ajunga cat pentru o pauza nedefinita; a murit, asadar o persoana langa mine, de pe-acum cred ca zace si intr-un mormant platit din timpul vietii sau sapat la intamplare de 6 gropari tocmiti de o vecina miloasa si spasita ca nu i-a fost nici ea alaturi in pragul trecerii spre incertitudine, a murit si vor mai muri si altii, nu vreau sa spun ca e ceva atat de senzational incat sa merite sa faci din lucrul acesta o amintire; doar ca mi se pare un gand sinistru sa nu mai poti sa raspiri, am incercat sa vad cum e si dupa un minut m-am prabusit cu fata rosie si capul tiuind in pulsatii nevralgice, e dificil sa nu mai poti sa respiri si e dificil sa te gandesti ca se va intampla candva sa fii pus in situatia celui de langa tine, sa iti zaca o cruce la usa iar lemnul sicriului sa cuprinda un pic din recele de gheata al podelei pe care ai calcat-o in picioare in fiecare dimineata si in fiecare seara, fara sa te preocupe in vreun fel spatiul acela ingust si fetid care delimiteaza spatiul tau de spatiul pe care il imparti cu lumea, fara sa iti pese ca Ioana si-a pierdut buletinul in tranvai acum o luna, sau ca domnului David de la parter ii place sa se trezeasca devreme si sa pandeasca din spatele vizorului fetele de liceu care se grabesc spre cursuri si apoi sa fantasmizeze trantit pe canapea pana spre miezul noptii cand adoarme nadusit si satisfacut, fara sa-ti pese ca Ioana si domul David iti vor aduce si tie candva, poate foarte curand, flori neimpare si lumanari si barfa nelipsita care incovriga mortul in ultimele lui momente pe care le petrece la lumina, stiu, poate ca nu e cea mai sensibilizatoare imagine posibila si nici macar nu se apropie de vreun standard de decenta atunci cand vine vorba despre oameni care nu mai sunt, dar asta e imaginea mea.