Mă tot gândesc, cam de cănd mi-am dat seama că sunt capabilă de asemenea performantă, la existenta pe care o duce fiecare dintre noi, sau poate nu fiecare, poate doar eu sunt singura fiintă care are capacitatea asta, însă m-am obisnuit să-i judec si pe ceilalti după felul meu de a fi, după scara mea de valori, poate de-aia viata mea de până acum n-a fost decât un lung sir de suturi în cur, si ce dacă, până la urmă orice sut în cur e un pas înainte, asa-mi zicea mie bunicul meu când eram mică si
mă-ntorceam plângând de la scoală pentru că invătătoarea l-a ales pe altul să reprezinte clasa la olimpiada de română ori la concursul de arte plastice, desi era doar un dobitoc cu ifose, era prost cu spume si toata lumea stia asta, însă părintii ăluia erau mai sefi, erau de la sectorul de partid sau dracu` mai stie de pe unde, nu ca ai mei, niste pârliti oarecare si cu dosar pătat pe deasupra, familie de intelectuali care se fac, eventual, remarcati numai prin bune maniere si cumsecădenie (adaptati, cum s-ar zice), fată de restul lumii însă, nu fată de mine, cu mine îsi permiteau să fie sefi, n-aveau a se teme de nimic, eu n-aveam cum să mă răzbun, eram doar un prăpădit de copil si oamenii fac copiii ca să aibă cui să comande si ca să aibă cine să-i spele la cur la bătrânete pe gratis, în baza principiului reciprocitătii, atunci când or să devină niste monstri miorlăiti si sâcâitori si o să-ti tot scoată ochii cu ne-am sacrificat viata pentru tine, să te facem om, să fii în rândul lumii, acum trebuie să ne răsplătesti, să te sacrifici tu pentru noi, da` de ce să-mi sacrific eu juma` de viată pentru ei, ce, le-am cerut eu să mă cace pe lume, si dup-aia să-mi fac praf si jumătatea ailaltă sacrificându-mă pentru copii, că asa mi-au vârât ăstia în cap, că dacă nu puiezi n-ai făcut nimic în viată, esti un nimeni, ca să fii cineva, conform teoriei lor despre existentă trebuie să cureti toată viata căcatul altora, uite, eu chestia asta nu-s în stare s-o diger, adică de ce se zice că dumnezeu ne-a făcut după chipul si asemănarea lui, dacă nu facem si nu-i învătăm pe ceilalti nimic altceva decât arta bălăcirii în rahat…

***

Mie nu-mi place rahatul deloc, de-aia mi-am construit o lume a mea secretă, asa cum credeam eu că trebuie să fie, da` parcă tine cineva seama de ceea ce cred eu, ori a tinut vreodata (ce, eu fac parte din consiliul celor cincizeci, ori câti or fi ăia?!) si de-aia n-am avut încotro si am fost nevoită să-mi nasc lumea mea (e si asta un fel de copil), pentru că lumea din care m-am născut eu pute si nu dă doi bani pe o mucoasă ca mine, nu, eu tre` să fiu ascultătoare, să execut toate ordinele lor stupide, mănâncă piureul, de exemplu, da` mie nu-mi place, îmi vine să vomit, taci si mănâncă-l, că tu nu stii nimic, nu contează că nu-ti place, noi suntem mai bătrâni si stim mai bine si am hotărât că trebuie să-l mănânci chiar dacă o
să-ti versi matele, e spre binele tău, cum adică de ce e spre binele meu să vomit, doar n-o să ne pierdem vremea acuma să-ti dăm si explicatii, esti o mucoasă tâmpită care, oricum, n-ai pricepe nimic, măcar încercati să mă faceti să-nteleg de ce, atâta cât pot eu întelege, ia uite, mai esti si obraznică pe deasupra, da` cine te crezi, băi, rahat cu ochi, ia tine, trosc, o explicatie de să n-o poti duce si mars din picioarele noastre, bună la nimic ce esti, ia uite pentru cine muncim si ne sacrificăm noi, auzi, explicatii, da` unde
s-a mai pomenit să te explici în fata plozilor, mars dracului de-aici, n-auzi, si-atunci eu fugeam în pod, că afară n-aveam voie, eram pedepsită pentru c-am vrut să înteleg, si de-acolo vroiam să fug mai departe dar n-aveam pe unde, peste tot împrejur erau numai ziduri oarbe, nu era decât o singură usă, aia pe care intrasem si stiam ce e dincolo de ea, doar de-acolo am venit si eu si tot pe-acolo puteau să vină si ei oricând după mine ca să mă tragă-ndărăt, să mănânc împutitul lor de piureu, să-mi facă injectii, să-mi toarne untură de peste pe gât, puah, să m-arate ca pe maimuta care face reverente la bâlci cine mai stie căror musafiri stupizi, care mă ciupeau de bărbie si-mi trăgeau palme condescendente peste fund, si să mă pună să spun pe de rostiarnapeulitădevasilealecsandri si călinfiledepoveste, ori să cânt
mlădite-nmugurite, ce căcat odios, ce circ sinistru, parcă ar avea vreo importantă pentru cineva tinutul minte al pooeziilor ălora, idioti, orbi si surzi, da` de ce nu mă-ntreba nimeni ce visam noaptea de mă trezeam cu inima-n gât si lac de sudoare, veneau serpii ăia după mine, sute, milioane de serpi uriasi, fugeam în casă, degeaba închideam toate ferestrele si toate usile, ei tot reuseau să treacă de ele, se strecurau prin gaura cheii si printre cercevele, cum naiba reuseau să se subtieze într-atâta habar
n-aveam si nici n-aveam timp să analizez, trebuia să scap, ajutor, mama, tata, bineînteles că nu răspundea nimeni, nu erau niciodată în casă când aveam eu nevoie, nu-s buni decât să ma piseze la cap cu sacrificiul lor pentru mine, care sacrificiu, nu fac decât ce si cum vor ei, pe mine nu mă-ntreabă niciodată nimic, iarăsi trebuie să mă descurc singură, serpii tot curg înăuntru, toate odăile colcăie de serpi care mă caută, mă înconjoară, sunt pline până în tavan si se revarsă înspre mine, nu vreau să mă înec în serpi, o iau la fugă în sus pe scări, ajung în pod, da` ăstia tot năvălesc, umplu casa, ce urâti sunt, maro, cine naiba a mai văzut serpi maro, parcă sunt niste căcati cu solzi, aha, de-aia pute în halul ăsta, am ajuns în pod, aud sub mine fosgăiala ălora care se tot apropie, e clar, casa asta e o capcană, trebuie să scap de-aici, trebuie s-ajung în altă parte, n-are nici un rost să mă sui pe acoperis, ăia tot o să vină după mine si nu-mi mai rămâne decât să mă arunc jos, în curte, si-o să-mi frâng gâtul si-o să mă si înec în împutitii ăia maro, e plină curtea de ei, colcăie peste tot, nu pot să sfârsesc asa, trebuie să găsesc o scăpare, ah, uite usita aia lângă grindă, ciudat, n-am mai văzut-o până acum niciodată, oare ce-o fi dincolo, oricum o să aflu în curând, usa aia e singura mea sansă de scăpare, o deschid, dincolo e un tunel, încep să mă strecor prin ea, uf, ce strâmta e, numai de n-as rămâne întepenită în ea, să mă prindă ăia, deja cred c-au ajuns la usa podului, îi aud cum fosgăie, le simt duhoarea, ce scârbă, îmi vine să vomit, uf, am reusit, numai usa era foarte strâmtă, heeei, alunec, e un tobogan, oare unde-o să mă opresc, nu contează, numai să nu dau iar peste puturosii ăia, si dac-o s-alunec prin burlanul ăsta la infinit, ei, ce mare brânză, măcar am scăpat din casă, ăsta-i cel mai important lucru, buf, aoleu, cam bruscă oprirea, ce pajiste frumoasă, cât soare, ce de fluturi colorati, liniste si nu mai e nimeni aici, numai eu, ura, pot să fac ce vreau, în sfârsit sunt liberă…

***

Adriana, unde esti, treci în casă, e ora de culcare, of, unde-o fi catastrofa asta de plod, că numai tâmpenii face, ne-a trebuit copil să ne mănânce zilele, iar s-o fi cătărat în smochin după ce-a răscolit biblioteca, fir-ar să fie, de-ar cădea dracului o dată să-si rupă picioarele si să se-nvete minte, unde mama naibii te-ai vârât iarăsi, afurisito, o să-ti învinetesc curu` când pun mâna pe tine, mars la
tine-n cameră, n-auzi, da` sunt la mine-n camera, tati, mami, da, si cine ti-a dat voie, iar faci mizerie si umpli casa de hârtii, ca să rânim noi după tine, parcă-ti curg hârtiile alea din cur, ia dă toate
caietele-ncoace, hai, rapid, si pixurile si creioanele, nu, că ne-am săturat, nu, nu mi le lua, de ce, n-am făcut nimic rău, uite, le tin în sertar, nu le-mprăstii, nu mi le luati, vreau si eu să desenez, să scriu povesti, va rog, sigur, cai verzi pe pereti, numai la aberatii ti-e mintea, n-ai fi si tu ca ceilalti copii, ascultători, nici picată cu ceară, mi-e si rusine să spun că esti copilul meu, da` n-am făcut nimic rău, ce-i rău dacă-mi place să scriu si să desenez, nu deranjez pe nimeni, de ce ziceti tot timpul că-s mai proastă si mai rea decât ceilalti copii, toti părintii-si laudă copiii, numai voi nu, ia, gura, că ne-am săturat, ia uite, mucoasa, învată oul pe găină, nu ti-ar fi rusine, cât îti dau eu de mâncare să nu comentezi, eu am dreptate si basta si mars la culcare, nu te mai fandosi atâta…

***

Voiam să citesc, îmi plăcea să citesc, si-acum îmi place la fel de mult, as mânca, in loc de unt, cărti pe pâine, mi-amintesc cum, uneori, când îmi pica în mână vreo carte deosebită, uitam de tot ce
se-ntâmpla în jurul meu, nu mă mai puteam dezlipi de paginile ei, nu dormeam si nu mâncam câte doua – trei zile, citeam, citeam, nu mai vedeam urâciunea dimprejur, nu mai auzeam urletele, uitam că există reguli idioate de respectat, era, totusi, un moment în care nu făceam parte doar din acea carte, atunci când deschideam usita mea secretă de lângă grindă si mă strecuram prin ea dincolo, evadam, dincolo exista o infinitate de lumi mai bune, ori poate că nu, poate era una singură, dar pe care o puteam modela după vointa mea, era lumea din paginile cărtii pe care o tineam în mână, a cărtilor dinaintea ei, a cărtilor care n-au fost scrise încă, mă puteam juca oricât, oricum, schimbam decorurile, personajele, regulile, amestecam povestile între ele, se făcea zi sau noapte după cum aveam eu chef, dincolo eu făceam legea, eu comandam, puteam chiar să-mi inventez si stăpâni, dar puteam să opresc totul în orice clipă, dacă nu mai voiam să continui, dacă mi se făcea frică, experimentam în egală măsura plVcerea si durerea, voiam să stiu, să înteleg, căutam, probabil, să aflu de ce lumea de dincoace de usită e asa cum e, la un moment dat nu-mi mai dădeam seama care lumea reală, cea de dincolo, ori cea de dincoace, chiar, care sunt criteriile definitorii ale realitătii, alea axiomatice, imuabile, de unde stiu eu dacă nu dincolo e realitatea adevărată, ia raici nu-i nimic altceva decât un vis, un vis urât, s-ar putea să am dreptate, cel putin asa mă îndeamnă să cred un glas dintr-una din cărti, întelepciunea strigă pe ulite, îsi înaltă glasul în piete, strigă unde e zarva mai mare, la porti, în cetate, îsi spune cuvintele ei, până când veti iubi prostia, prostilor, până când le va plăcea batjocoritorilor batjocura si vor urâ nebunii stiinta, da` la ce le trebuie lor stiintă, ei nu sunt oameni, sunt porci, nu stiu decât să se-ndoape, nici nu se uită la ce-i în troacă, poate fi chiar unul dintre ei, ce contează, un concurent mai purin si noi ne-ngrăsăm în continuare, cu cât esti mai bortos cu-atât esti mai grozav, bagă-n ei, le curg lăturile pe bot, pe piept, peste burdihanele revărsate si se tăvălesc în propriul lor căcat, ăsta li se pare supremul supremul rafinament, puah, ce hidosenie, iar îmi vine să mă-ntreb dacă într-adevăr dumnezeu l-a făcut pe om după chipul si asemănarea sa, pentru că în cazul ăsta înseamnă că el însusi nu-i nimic altceva decât un porc împutit, cel mai burtos porc împutit, însă refuz să accept o asemenea variantă, eu nu vreau să fiu ca ei, eu nu sunt ca ei, nu mă simt un porc împutit, cred că si ei îsi dau seama că eu sunt altfel, si nu le place, nu le convine deloc, de-aia încearcă să mă tragă si pe mine în rahatul lor, să mă murdărească, ori în troacă, să mă-nfulece pe nemestecate, nu contează, orice, numai să nu le mai stau în ochi, nu pot suferi neporcii, sunt incapabili să accepte si alte forme de existentă, crede si nu cerceta, grohăie cu râturile lor puturoase, supune-te, fii ca noi sau nu nu mai fi deloc, n-ai cum să te pui în calea turmei, dar dacă, totusi, realitatea nu-i în asta, dacă aici nu-i decât un cosmar, imaginatia unui nebun în care eu m-am rătăcit din greseală, dacă realitatea e dincolo de usă, acolo unde pot să zbor, unde e deajuns să doresc si este, asa ceva e imposibil, ia nu mai grohăiti, porcilor, de ce să fie imposibil, o fi imposibil pentru voi, normal dealtfel, porcii nu zboară, ei se tăvălesc în rahat, cum să zbori dacă mănânci lături, numai păsările, gâzele si oamenii zboară, ei se hrănesc cu polen si grăunte, miracolul nasterii, si cu vise, minunea prefacerii, m-am săturat de voi, ăstia, nu sunteti nimic, nici măcar porci nu sunteti în stare să fiti, viermi sunteti, limbrici, vă nasteti, trăiti si muriti în căcat, căcatul e dumnezeul vostru, nu puteti să simtiti lumina, nu stiti ce-i aia, în zadar m-as strădui să v-o explic, tocmai mi-am amintit de pilda semănătorului, sământa cade peste tot, dar încolteste, creste si dă roadă numai din pământul cel bun, din voi n-are ce să crească, sunteti plini de rahat acid, otrăvit, nu mai faceti atâta pe lupii moralisti, nu mai răscoliti atâta căcatul vostru puturos, doamne, mai dă, dumnezeule un potop să curete toată mizeria asta, trage, doamne, apa la closet!

***

Vremea liceului, ce minunat, clasa de mate-fizică, superb, mirobolant, toata viata mi-am dorit să fac matemetică, ce contează ca nu pricep o iotă din ea, că vreau să scriu povesti si să pictez, că nu pot suferi cifrele, că-mi place teatrul, ei au hotărât ca pasiunea vietii mele sunt stiintele exacte, de unde să stiu eu ce vreau să fac în viată, ha, asta-i culmea, că doar nu eu m-am facut pe mine, ci ei, e absolut normalca ei să stie mai bine decât mine ce-mi doresc, îmi doresc să fiu inginer, n-are importantă ce fel de inginer, îmi doresc să trudesc în uzinele si pe santierele patriei, să înot gratios prin motorină făcând slalom printre suruburi si motoare, e o toamnă superbă, cu soare si plină de flori, poate ceva cam prea colorate, daca ar pensula cineva cu ulei de motor ars toate culorile astea tipătoare, ar fi o toamnă de-a dreptul perfecta, scoala începe cu practică, ce ateliere frumoase, numai beton si tablă, geamuri nu prea, la ce mama naibii ai nevoie de geamuri, să te orbească toate culorile alea turbate, maistrul Ciurdea, un exemplu demn de urmat pentru noi, tânăra generatie, preferă să i se spună maestre, semnul distinctiv al înaltei sale demnităti îl constituie basca maro împinsă pe spate, pe ceafa lui nădusită, noi, ucenicii, purtăm cu mândrie băsti si basmale bleumarin, băietii băsti si fetele basmale, absolut firesc, în tara asta minunată basmaua semnifică gradul înalt de apreciere a femeii, observati, vă rog, traditiile de nuntă la români, momentul în care mireasa schimbă vălul suav de fată cu impunătoarea basma înodată sub bărbie, de nevastă (si-o refuză de trei ori, că mai mult nu are voie) si plânge de-i sare cămasa de pe ea, normal că plânge de emotie, de bucurie, toată copilăria ei a visat la magia acestui moment de trecere, de acum încolo va ocupa locul de regină a familiei, celula de bază a societătii, va alerga kilometri întregi cocosată de sacose, va nadusi ore în sir în bucătărie amestecând în cazanul cu ciorbă si în oala cu rântas, ca să-l sature pe alesul ei, mândru purtator de bască, si droaia de plozi cu care acesta o va pricopsi, se va topi de fericire rupta de sale, frecând si storcând până la epuizare izmenele, scutecele si ciorapii împutiti ai delicatilor ei supusi, si se va bucura de o multime de alte prerogative minunate pe care n-are rost să le mai însir aici, pentru că sunt arhicunoscute, sunt pline ziarele de ele, de neveste înselate, bătute, izgonite, omorâte, nu-nteleg de ce ne mai străduim să mimăm stupoare si revoltă în fata evenimentelor ăstora, pentru asa ceva ne-am crescut doar fii si fiicele, noi i-am învătat să comita toate aceste fapte, să revin la liceu, la marea bucurie de a-mi fi decis ceilalti care-mi sunt dorintele cele mai arzătoare, iată că realitatea se dovedeste a fi mai mult decât mă asteptam eu să fie, nici măcar matemetica nu era matematică, nu, la ce-mi trebuia mie stiintă, liceul începe cu practică-n productie, basmaua mea bleumarin nu era una de nevastă, era de lăcătus-mecanic (mare diferentă), doamne, ce romantică meserie, să dai la pilă si să-ti strivesti degetele-n menghină chinuindu-te să transformi niste fiare informe în cârlige pentru ite, tovarăsu' maistru Ciurdea, vă rog, dati-mi altceva de făcut, stiti, eu cânt la pian, chiar acum mă pregatesc pentru un concurs, trebuie să am grijă să-mi protejez mâinile pentru că altfel adio premiu, etete la duduia, auzi, pian, da' de ce-ai mai venit drăgută la un liceu industrial atuncea, păi, să vedeti tovarăsu' maistru, în tara asta nu mai sunt licee de stiinte si arte, toate sunt industriale, au hotărât altii, ca de obicei, că n-avem nevoie de arte, doar de uzine si de santiere, nu există spectacol mai înăltător decât truda bovină la saibă, nici muzică mai dulce decât huruitul si pufăitul motoarelor, trăiască mult stimatii si iubitii, trăiască lupta pentru pace, chiar, tovarăsu' maistru, nu vă zgârie urechile antagonismul ăsta imbecil, ce-i aia lupta pentru pace, auzi, domnisorică, da' cine te crezi matale să hotărăsti ce-i bine si ce-i rău pentru tara asta, te pomeni că-i fi dumnezeu, află de la mine că dumnezeu nu există, numa' partidu', nu-s dumnezeu tovarăsu', da' nici tovarăsă cu de-al de voi nu-s, sunt doar descendentul unui lung sir de oameni care au făcut istoria tării ăsteia, intelectuali si boieri ca denumire generică, nu cine stie ce ranguri înalte, simpli boiernasi care stiau ce-i aia viată si îl cunosteau pe dumnezeu, da' ce stiti voi care-i diferenta, pentru voi sunt toti o apă si-un pământ, burghezo-mosierime, altă alăturare ineptă, aha, asta se vorbeste la voi în casă, după ce tovarăsii, în marea lor milă, v-au iertat de păcate, fir-ati ai dracu' de elemente reactionare, nu, tovarăsu' maistru, vă înselati, nu se vorbeste nimic la mine-n casă, casa mea i-o capcană, capcana fricii, sunt toti prizonierii ei, numai eu am găsit portita de scăpare (nu vă străduiti s-o aflati, că n-aveti cum s-ajungeti s-o astupati, e în mintea mea si-n mintea mea nu puteti să intrati, am avut grijă să pun zăvorul pe dinăuntru) si să mai stiti că nu i-a iertat nimeni pe-ai mei, nu, si-au ispăsit pedeapsa până la capăt, s-au ocupat de asta drăgutii si blânzii de tovarăsa Ana si tovarăsu' Walter, da, în special tovarăsu' Walter a dat dovadă de un zel deosebit, l-a trimis pe bunicu' la puscărie, da' cam pe furis, fiindcă-i era frică de dumnezeu, incă nu rusiseră să-l prindă si să-l omoare, la puscărie a învătat săracu' bunicu' butada aia minunată, cedo majorens, pe care mi-tot repetă mie ca să mă linistească de câte ori mă apucă revolta împotriva voastră, râmătorilor, viermi de rahat, tot acolo au reusit si performanta să-l convingă că traducerea corectă e cel mai bun cedează, iar nu cedează în fata celui mai bun (atunci de ce nu cedati voi, scârnăviilor, dacă-i asa), cum dracu' or fi reusit să-l convingă nu stiu, ba, cred că stiu de fapt, cu lături l-au convins, îi dădeau să mănânce lături, atâta cât să nu moară de foame, dar suficient ca să-l porcească, au si reusit partial, au izbutit să-l facă neom, da' în porc ca ei tot n-au reusit să-l transforme, doar în iepure, acum am un bunic – iepure, se teme si de umbra lui, însă experimentul a fost cu sigurantă nereusit pentru că n-au putut să-i pătrundă în minte de tot, nu, mintea lui a fost mai rapidă si a scăpat iute-iute în lumea de dincolo de usită, în lumea aia în care fiecare poate fi ceea ce este el într-adevăr si ceea ce îsi doreste, iesi afară, nemernico, să nu te mai prind în atelierul meu, las' c-o să găsească tovarăsii ac de cojocu' tău, otravă ce esti, nerusinato, o să gasească un cur, tovarăsu' maistru, aia o să găsească, o să-mi ia caii de la bicicletă, mai mult decât să mă omoare n-au ce să-mi facă, n-au cu ce să mă santajeze, ha, cu ce, cu soarta alor mei, s-o credeti voi, viermilor, eu sunt singură, nu am pe nimeni al meu, i-am renegat pe toti când am descoperit că le e frică, mie nu mi-e frică de nimic, nici măcar de dumnezeu (pentru că de dumnezeu te îndrăgostesti, nu te temi), singurii pe care nu i-am renegat sunt cei de dinainte, da' ei sunt morti, tovarăsu' maistru, iar mortilor n-aveti ce le face, asa că mă duc, mă duc dincolo să mă joc cu fluturii si să scriu, mă duc să nasc niste povesti în care voi nu existati, le simt deja nerăbdarea de-a iesi la lumină, mă duc să mă-mbăt, tovarăsu' maistru!

***

Veni mai târziu un timp când am crezut că lumea mea secretă crescuse atât de mult si-atât de puternică, încât a reusit să-i dea brânci ăsteia din care m-am născut, cine stie, probabil că sunt într-adevăr îndeajuns de proastă încât să mai cred asta cel putin de două ori, o dată ca să mai răsucesc suplimentar cutitul în rană (vai, ce mult îmi place să-mi provoc durere de bunăvoie), să mai diger încă o deziluzie, pentru că nu vreau să mă învăt minte, si încă o dată atunci când o să crăp, atunci o să fie pe bune, de-adevăratelea, pentru că moartea înseamnă mutatul dincolo, în lumea ailaltă, da' asa-s eu, credulă, când m-am trezit în mijlocul multimii ăleia dezlăntuite, cu toate zidurile, atelierele si tablele alea ruginite prăbusindu-se împrejur, mi-am zis că în sfârsit au evadat din custile spaimei, fluturii mei au năvălit la usă si s-au revărsat dincoace de ea, un miracol, o iarnă cu fluturi, din cauza fâlfăirilor lor colorate n-am văzut că oamenii de-odată prea curajosi se-mpuscau între ei ca să-si platească urile lor meschine, că se jefuiau reciproc numai de dragul de-a jefui, ascunzându-se dupa drapele si după fluturii mei, de fapt nu se schimbase nimic, doar intensitatea vânzolelii, se muscau si se împungeau ca niste mistreti, adică tot porci până la urmă, aceiasi râmători în rahat, apucători, bortosi si nesătui, mi-a luat, din păcate, cam mult până să-mi dau seama care e adevărul, a trecut o iarnă, si altă iarnă, si încă una, nu mai stiu câte, fluturii mei colorati au murit înghetati de privirile oarbe ale ălora pe care am avut nechibzuinta să-i cred oameni, asemeni mie, unde e dreptatea, unde e bunătatea, strigam către ei, ce bunătate, fă, gioarsă comunistă, acum suntem liberi, liberi să-ti dăm la cap, târâtura dracului, tu si neamu' tău, că dădeai de mâncare numa' la doi – trei vecini când noi flămânzeam, păi, dădeam si eu cât puteam ălora pe care-i vedeam mai amărâti decât mine, voi aveati oricum frigiderele pline de carne, pe naiba, ca să ne faci nouă în necaz, ca s-arăti că esti altfel decât noi, de-aia le dădeai, tot trebuia să ne dai, tot, nouă nu cui vrei tu, auzi, tot, păi trebuia să mănânc si eu, fir-ai a dracu' de-mbuibată, căpusă bolsevică, trebuia să crăpi, ce-ti trebuia tie mâncare, oameni buni, da' pe mine m-au urât comunistii, au vrut să mă prefacă-n porc, pe bunicu' l-au băgat în puscărie, a intrat acolo om si-a iesit iepure, da, da, l-au trimis în misiune să-i tragă de limbă pe martirii poporului, de ce-a iesit din puscărie, de ce-a iesit viu, pentru c-a rezistat, în prostia lui a rezistat (mai bine-ar fi murit repede, ar fi suferit mai putin, n-ar mai fi trăit zeci de ani ca un iepure, cu spaima-n oase), abia acum înteleg visul ăla cu cu serpi care-mi teroriza noptile copilăriei, nu era vis, era o viziune, radiografia nenorocitei ăsteia de lumi, prea târziu am înteles însă, acum am uitat usita secretă deschisă si-a năvălit si dincolo tot rahatul ăsta, m-am înecat în serpi si-am devenit si eu la fel ca ei, mi-am pierdut visele, mi-am pierdut aripile, mă târăsc prin rahat, nu mai stiu decât să ucid si să murdăresc …

***

Acum, în sfârsit, totul e unitar, totul e minunat, într-adevăr, dumnezeu l-a făcut pe om după chipul si asemănarea lui, din când în când mai naste câte un mărgăritar ca să-l azvârle la porci, si totusi, nu-mi place povestea asta, nu-mi place cum se sfârseste, mai păstrez înlăuntrul meu suficiente urme de om ca să nu-i las pe porci să invingă, stiu, sunt si eu un porc acum, da, însă numai pe dinafară, am reusit să-i păcălesc si eu, chiar mai bine decât bunicu', eu n-am ajuns iepure, eu sunt om în carcasă de porc, ascunzătoarea perfectă, cum as putea să schimb finalul povestii, să salvez lumea cealaltă, aia care ar fi trebuit să fie, porcii nu pot trece prin usă, sunt prea bortosi, trebuie ceva nou, cineva nou, nevinovat de nasterea lui aici, care să vrea să ia totul de la capăt care să urască să fie râmător ca noi, caruia să-i puta tot căcatul ăsta, copilul meu, tu esti unica sansă a oamenilor, esti unica mea sansă de-a nu fi existat în zadar, trebuie să întelegi asta, o să te fac să întelegi, acum stiu unde am gresit, tu nu trebuie să repeti greseala mea, nu deschide usa lumii celeilalte, nu lăsa fluturii să zboare, trebuie sa tii minte asta, trebuie să urăsti lumea asta, să vrei să ajungi dincolo, numai asa vei putea descoperi usa secretă, salvarea, o să te învăt să ne urăsti, cu forta o să te invăt, urăste-ne, urăste-ne, urăste-mă …

*14.02 – 18.02.2003