In noaptea aceea ardea acoperisul. Oamenii se tinusera departe de dogoare, de plictiseala, de vara. Dar vara ii razbise. Disparusera cainii, vantul, nu mai respirau florile, amutise pamantul sub caldura, ingerii nu mai ieseau la joaca sa nu transpire, lumea nu mai avea margini si se topea sub talpile lor, pe nesimtite.
Nu facuse mai nimic in ziua aceea, poate doar obisnuitele tururi casa -piata- biblioteca, trotuare pestrite de oameni care il lasau indiferent, dar carora le era recunoscator pentru ca nu il bagau in seama, era pentru ei o umbra, un nimic, un contur. Doar inauntru ardea, cu tot cu maruntaie, cu ganduri, ardea pe dinafara si pe dedesubt, dintr-odata si nu stia macar de ce. Ziua trecuse asa, intr-o doara, locuia de acum intr-o garsoniera pe care tanti Alicia I-o lasase mostenire inainte de a muri. Iar el nu a putut decat sa ii sarute mana descarnata cu o plecaciune adanca.
- Sarut mana asta care mi-a fost perna.

Dar timpul trecea si nu se oprea sa intrebe pe nimeni nimic:
- Mai ai rabdare cu mine?
Luka isi traia existenta monotona, cenusie, in timpul zilei si o viata paralela, fascinanta, pe acoperis. Acolo unde putea fi mai el decat oricand, acolo unde putea sa arda, fara sa il intrebe nimeni daca are febra sau daca e bolnav, acolo unde visa cu ochii deschisi si inchisi, cu aripile retezate, dar la o aruncatura de bat de cerul Bucurestiului. Nici nu mai stia de cand incepuse sa se refugize in lumea de pe acoperis, sau de cand o cunoscuse pe ea. Daca inchidea ochii nu stia ce culoare avea parul ei sau ochii. Dar putea spune reda cu exactitate fiecare vis al ei, povestit cu propriile-I cuvinte. Nu le avea numerotate, dar le stia pe toate fara exceptie, pentru ca pe unele le visase si el, pe altele numai le-a preluat ca si cum ar fi imprumutat o pana, un covor fermecat, unde s-ar fi gasit loc si pentru el. Dar orice s-ar fi intamplat in timpul zilei, seara, mai devreme sau mai tarziu, venea acolo, pe acoperis, unde o gasea pe ea gata intinsa, gata visand. El se alatura numai tacut, sa nu intrerupa ritualul, asteptand ca visul sa il cuprinda si pe el, intotdeauna de la glezne inspre cap.
Ea observa ca pe zi ce trecea Luka devenea imposibil de frumos. De parca tinuse in el ascunsa atata frumusete, atata febra, era aproape incandescent. Nu stia exact ce mocneste pentru ca nu vorbea foarte mult, nu stia nimic altceva despre el decat propriile-I vise pe care el le dezavluise seara de seara, pe acoperis. Si nu il privise vreodata in ochi pentru ca de obicei stateau culcati, cu ochii inchisi si vorbeau pana se facea dimineata. Dar ochii aceia luminau intr-un mod aparte, atragator si periculos, iar Luka nu parea deloc stanjenit de asta, ba chiar se simtea confortabil cu noua stare, aparea tot mai mult barbat si mai putin copil, in timp ce ea incepuse sa se teama.

In seara aceea a mers mai tarziu ca de obicei, mai avusese de rezolvat treburi prin oras si apoi simtea ca nu trebuie sa se grabeasca deloc. A imbracat o rochie alba, mai degraba simpla, deasupra genunchilor de acum bronzati si sandale usoare, din piele de caprioara. Urca scarile inaintea lui si simtea o moliciune neobisnuita in gambe, dar continua sa urce, cu moleseala, ca o felina rasfatata. Briza ii scutura suvite de par acoperindu-I ochii, dezvelindu-I gatul tanar, arcuit. Cantatoarea la harpa incepea sa exerseze, era o liniste serpuitoare venita dintotdeauna inspre ei. Luka vedea esarfa mamei lui fluturand, lipita de capota stralucitoare a unei masini inchise la culoare, un zambet larg, cat floarea – soarelui si apoi nimic, un nimic lung ca un sarpe incolacit in jurul gatului si picioarelor. Apoi vazu pulpele fetei stralucind straniu, intre dungi de umbre, coltul rochiei falfaind, inserarea, mirosul de regina-noptii puternic, de necontestat, harpa….
Intinse mainile inspre picioarele ciocolatii ale fetei si incepu sa urce si sa coboare intr-un ritm interior nestiut, de ceas stricat, fara sa priveasca altceva decat pielea sub care simtea carnea vie, pulsand de sange, de viata. Fata scanci scurt, a mirare, a teama, isi franse miscarea si se opri putin in aer, intre doua trepte, ca o egreta, nemaistiind daca urca sau cobora, nemaistiind unde sa priveasca. Ca si cum ar fi putut privi totul cu ochii inchisi, cumva dinauntru. Luka ajunse sus, nepermis de sus cu febra, cu acea cautare precisa, nanometrica, respirand greu, stralucind in intuneric, cautandu-I acum gatul si ochii. Cu gura ii ajunse gatul si il musca in timp ce fata aprindea si stingea stelele, cerul, acoperisurile, mirosurile, iar harpa pinsese sa zboare, avea aripi si acum plutea ca o pana, intre doua secunde lungi de cer, intre doua petale de catifea. Apoi ii smulse din mana palaria de floarea-soarelui, ca sa poata sa se tina de bara ajutatoare, in timp ce cu o mana cauta in continuare intunericul, ascunsul, nebanuitul. Fata incepuse sa planga, sa scanceasca, sa tremure si se zbatea, voia sa fuga, voia sa fuga?
Luka nu stia exact cand femeile vor sa fuga, nu stia inca nimic despre femei, sau despre fuga. Nu facea decat sa isi asculte vocile interioare, cele care il adusesera pana aici, cele care stiau de ce arde el si de ce il privesc femeile cateodata asa cu pofta, ca si cum l-ar musca sau l-ar intinde pe paine. Reusi sa o prinda din nou pe acoperis, isi tragea sufletul, respira greu, era ravasita, adormita,calda. O tinu strans de incheietura in semn ca nu e timpul acum pentru fuga si pentru nimic altceva decat ascultarea sangelui fierband. Fata plangea cu capul intre palme si a trebuit sa ii linga lacrimile toate mai intai, bob cu bob, apoi sa-I domoleasca tremurul si spasmele cu palma intreaga, care invatase parca sa rabde, sa astepte cat trebuia inainte de a ataca din nou. Voia ca ea sa se intinda acum singura, si sa se rasfire… Voia sa ii scoata rochia cea enervant de alba si sa-I priveasca trupul bronzat, acoperit numai de floarea soarelui. Pentru ca acum asta era, o rana a lui, acoperita de un zambet ,mare, cat floarea –soarelui. Si facea deja parte din durerea lui, din ego-ul cel mai adanc, de a carui existenta nici el nu stiuse pana atunci. Nu il interesa ce credea ea, pentru ca nu era timp de intrebari, ci numai de cautare.Asa ca I-a scos rochia si s-a uitat prostit la partile infiorator de albe, care il chemau cu glas ragusit, stins, de sirena indepartata. Si numai floarea soarelui, acoperindu-I triunghiul ii zambea larg. Si –a vazut mama, esarfa pastelata mangaind capota masinii inchise, anii de asteptare, durerea. A inceput sa mangaie sub petalele de floarea-soarelui, sa le dezlipeaasca , un cate una. Adina tremura si plangea. Si pe el durea. Il durea inauntru si trebuia sa face ce incepuse fara sa stie ce. Era speriat ca nu mai stia sa continue?

Intre timp copilaria lui Luka se sfarsea. Nu se simtise niciodata copil, dar acum simtea ca a pierdut ceva, ca un picior amputat, nici macar nu putea spune ca il doare, dar ii lipsea terbil de pe buze si mai ales, dinauntru. Si atunci, se intreba, ce insemnau oare toate acele vise pe care le visa de atata timp, cu delfini jucausi, cu mari albastre, cu vapoare albe, stralucitoare de pe care nu se fluturau niciodata batiste, si care incojurand pamantul faceau ca plecarile sa devin intoarceri si niciodata pierderi? Cu o seara inainte avusese chiar un vis mai ciudat. I-l povestise Adinei cu ochii inchisi, lungit pe spate, cu vocea incandescenta.