Cu toții ne zbenguiam prin clasă de caldură ca niște pești rătăciți pe uscat. Ne aflam în una din cele din urmă zile ale anului școlar, sfârșitul clasei a noua, celei dintâi clase ca liceeni. Spre suprinderea mea puțini au fost cei care nu au fost prezenți în acea zi la școală, desi cea mai logică explicație constă în faptul că nu toți se puteau simții liniștiți în legătură cu absolvirea în siguranță a anului scolar.
Aerul era greu. Căldura cotropitoare. Soarele orbitor. Sufletele noastre erau…de la caz la caz fie umplute de fericire, fie de indiferență, fie de regrete. Eu nu cred că mă încadram în una dintre aceste stări. Pierdut printre gânduri și în același timp pierdut prin mireasma trandafirilor ce urmau să cinstească pe cei pe care unii i-au numit, parcă ieri, viitorul, eram mirat de felul în care timpul ne juca feste: până de curând erau viitorul, dar în scurt timp urmau să devină prezentul, pentru ca apoi să fie trecutul. Acest ciclu este normal, este obișnuit. Dacă am invățat însă ceva până acuma, atunci este că în “tinerețe” laudele sunt mult mai ușor obținute decât atunci când intri în “prezent”. Firește, aceste gânduri îmi năpustesc mintea în aceste momente, dar sunt convins de existența lor și la orele acelei dimineți, dar sub altă formă.
Primii viitori absolvenți ai liceului au trecut pragul sălii noastre de clasă pe la ora zece și au pășit încet înăuntru, umplând astfel partea din față a clasei. Într-un oarecare cor cântau “Gaudeamus”. Nu era intâia oara când îi auzeam cântând, dar de această dată senzația a fost diferită. În fața mea se aflau treizeci de necunoscuți…cunoscuți. Din vedere sau din auzite, oricum nu conta. Toți se bucurau în jurul meu și țin să cred că în acel moment am trecut de la starea de moleșeală care pusese stăpânire pe noi încă de dimineață, la starea de extaz interior pe care ți-o induce un eveniment de acest tip. În adâncul sufletului meu simțeam că sâmburele de bucurie pe care îl plantasem în formă de gând la începutul zilei dădea deja primele sale roade.
După ce au sfârșit de cântat și un cântec preferat de ei, o melodie care îi reprezenta probabil, tinerii adulți au început să împartă așa numitele “sonete”. Până în acea dimineață nu mai văzusem vreodata așa ceva și atunci când am auzit întâia oara despre aceste “sonete” nu am putut să nu mă gândesc la un “prieten” în suferințe. În absurd, am chiar crezut că ar putea fi ceva de genul creațiilor sale… “Sonetele” s-au dovedit a fi un fel de broșuri, individualizate, pe clasă repsectiv pe “expeditor” și dacă era cazul, chiar și pe destinatar. Am văzut patru tipuri de design-uri de “sonete” în acea dimineață. Unul l-am indrăgit atât de mult cât se poate indrăgi o foaie zugrăvită de cuvinte. Altul l-am pus aproape de sufletul meu. Al treilea l-am așezat alături de celelalte. Al patrulea mi-a lipsit. Totuși, mi s-au părut atât de multe…
Când ne-au părăsit clasa primii colegi, am simțit o durere greu de definit în lăuntrul meu. Această durere s-a acumulat până în momentul în care cea de-a doua serie de elevi a pășit în clasa noastră. Din nou muzică, din nou zâmbete, dar, pentru mine, doar tristețe. Eram trist că nu cunoșteam nici una dintre simpaticele ființe care stăteau înaintea mea. În realitate, cunoșteam așa putin din această generație…Þin să cred că am cunoscut însă ce era mai bun și mai semnificativ. În același timp țin să cred că niciodată nu este prea târziu să recuperezi ce ai pierdut. Exista însă uneori atâtea obstacole în calea noastră…
Nu știu câte lucruri pot fi prețuite mai mult decât prietenia. Nu cred că exista multe. Poți să spui dragostea, așa, la prima strigare, dar nu implică prietenia și iubire? Un gest de prietenie valoreaza mai mult decât orice am putea atinge cu mâinile noastre.
Aceste gânduri se împleteau în mintea mea în timp ce priveam…nu, trăiam acele momente unice. Simțeam adâncă simpatie pentru felul în care fiecare încerca să vocifereze cum putea mai bine câte o melodie, iar atunci când suna mai fals, atunci știam că era adevărat. Există destule paradoxuri pe această lume, iar probabil acesta este unul dintre ele.
Când cei din urmă “copii” au ieșit din clasă am fost cuprins de o stare de nostalgie. O nostalgie care mă va mai urmări destul timp de acuma.Se spune că fiecare sfârșit are un început, dar mai important este că fiecare sfârșit reprezintă un început.