Jean tocmai se trezise din somn când o lumină stranie ce venea de la geam îi atrase atenția. În timp ce se ridica din patul strâmt pentru a merge la fereastră, își amintea ce visase. Parcă cineva vroia s-o omoare. Camera era întunecoasă din cauza draperiilor negre. Doar acea lumină pătrundea inexplicabil și mov. Da, și criminalul era un tip solid. Nu își amintea chipul, dar ținea minte că o scuturase bine înainte să o sugrume. Era deja amuzată de astfel de vise. În fiecare noapte era ucisă. Ieri fusese înecată, alaltăieri arsă și tot așa. Luă un muc de țigară din scrumiera plină dar apoi văzu pachetul în care se mai aflau trei țigări întregi. Își aprinse una și, curioasă, încă adormită, cu o mutră de copil mofturos, trase draperiile. Movul îi șocă ochii pentru o clipă când nu mai văzu altceva. De-abia mai apoi constată că strada dispăruse. Un fel de deșert de beton se împrăștia până la orizont. Mirată, se gândi la ce făcuse ieri. Nimic ieșit din comun. Stătuse parcă în casă, ca de obicei. Toate zilele pe care și le petrecuse astfel se împleticeau, se încurcau una cu alta, încât Jean cea din trecutele zile își pierdea identitatea. Își dădea seama că ființa ei se dilatase în acel timp risipit, în viața anostă pe care o ducea. Se așeză pe un scaun. Lumina mov nu o mai preocupa. Amintirile ei cu privire la visele pe care le avea în tinerețe o bombardau cu nostalgie. Se întreba când renunțase să mai creadă în aspirațiile ei. Trăgea fumuri lungi și pe măsură ce le expira, creaturi suple și albe luau dimensiuni și pluteau cu grație prin aer. Înainte citea. Acum uitase de propria ei persoană și singurătatea limitării începu să o apese. Stătea în motelul ăla infect, cu furnici care își făceau jocurile pe sub mochetă.
Se mai uită o dată pe geam. Un pustiu de ciment, fără pomi, fără mașini, oameni. S-a îmbrăcat pentru a ieși. Erau hainele pe care le avea când cumpăra țigări, sau o conservă de fasole, când mergea să plătească facturile. Totuși, parcă nu avea curaj să iasă, să înfrunte nimicul de la fereastră. Se simțea și ea un nimic. Nu mai știa ce rost are, pentru ce mai trăiește. Tatăl ei murise demult, pomul înflorit de lângă crucea lui îl vedea și acum. Mama dispăruse cu unul dintre nenumărații ei soți. Nu mai auzise de ea de ani mulți. Își imagina o cruce care să aibă numele ei, Jean, fără cel de familie, încrustat pe ea. O cruce simplă, pe un câmp, alături de cepele cultivate cu sârguință și de cartofii plini de gândaci. Se vedea pe ea, un schelet plin de viermi pofticioși, doar cu părul ei plictisitor de șaten crescând neîncetat. Își vedea părul ieșind din mormânt. Se întinde printre cepe, sugrumându-le, peste gândacii cartofilor, peste dealuri. Da, câmpuri de păr șaten. Asta vedea, pământ acoperit de păr nebuclat, care nu strălucește pentru că nu se spală cu șampon, nu se spală deloc. Doar ploile îl sleiesc, îl fac subțire. Doar păr, cer și soare. Da, asta era ea. Un peisaj cu păr șaten deschis. În jurul ei era liniște. Soarele ce bătea pe cruce o încinse. Părul ar fi putut să ia foc imediat. Își simțea pielea îmbătrânind. Își mai aprinse o țigară. Nu mai avea decât două. Trebuia să meargă să mai cumpere. Fuma mult. Dar afară era ciment. De unde să cumpere? Pielea ei se topea, își vedea oasele. Viermii mâncau rămășițele de carne. Tipul solid venea să o mai sugrume odată. Ea era moartă dar tipul o strângea de oasele gâtului. Râdea călcându-i părul. Apoi dispărea în soarele întunecat și fierbinte. De ce era soarele întunecat?
Era liniște, doar sunetul pilii ce se descompune îi țârâia în urechi. De ce era femeie și nu bărbat. Oare mai era virgină. Nu ținea minte nimic. Doar că o chema Jean. Ar fi vrut să se privească în oglindă, să se vadă, să vadă cum arată dar oglinda se spărsese mai demult într-o noapte când visase că moare picând de pe o stâncă într-un hău. Ha, un hău de păr șaten. Era prea liniște. Aprinse ultima țigară. Văzu că cea dinainte era doar pe jumate folosită. Ce se întâmpla cu ea? Scormoni printre vraful de haine, de pungi de cips, de farfurii de plastic cu urme de mâncare. Căuta portofelul. Nu găsea decât șosete împuțite, tot felul de felicitări de crăciun, de ziua recunoștinței, de ziua ei. Oare când era ziua ei? Atinse un mușuroi de furnici. Se scârbi și cu sprayul le nimici, vroia să le omoare. Acestea se zbăteau sub spuma albicioasă. Culoarea lor maro se împletea cu lichidul gros. Pluteau cadavre mici pe el. Găsi portofelul ros, cu riduri. Și ea trebuie să fi avut riduri, multe riduri. Mai avea bani de un cartuș, atât. Mai fuma unul după care urma să fie omorâtă de tipul solid. Să se lase omorâtă. Avea să iasă afară, cu ultima țigară din care să mai rămână de un singur fum, să-l strige, să-i spună să vină și să-i facă ce vrea că ea nu mai are bani și nici țigări, prin urmare nu mai merită să trăiască. El urma să vină zâmbind pe beton, cu o barcă din hârtie din care să iasă o dată cu el o grămadă de vulturi, de șoimi, așteptând să mănânce rămășițe din cadavrul ei. Ieși pe ușa găurită de gloanțele pe care anul trecut, un tip căutat de poliție le lăsase drept amintire, încercând să scape.

- Ești gata, Jean? strigă regizorul.
- Vreau un cartuș de țigări.
- Ai studiat rolul?
- Da. Þigări!