Iarna era blândă, razele soarelui încălzeau fețele noastre luminoase și bârnele podului de lemn de peste Ialomița. Ne strânsesem la marginea satului, lângă casa pădurarului. Eram vreo 15 inși, tinerei, flăcăiandrii, floarea cea vânjoasă și curajoasă a cetățenilor (pe atunci, încă tovarășilor) localității zdrobite de întinderea câmpiei și ciulinilor ei. De ce ne strânsesem, nici noi nu știam prea bine. Trebuia să facem ceva, era Revoluție sau fusese, numai ea și noi nu, iar sângele ni se încinsese aprig.
Din televizor curgeau scene sângeroase, orchestrate de împușcături și îndemnuri mobilizatoare. Trecuse o parte din euforia zilei de zvârcolire a destinului românesc, atunci când Ceaușescu fusese obligat să fugă din calea mulțimii, în urma lui și a „sinistrei” (în acele vremuri n-aș fi pus ghilimele) rămânând duiosul, acum, „ Victoraș, să ai grijă de copilași !”.
Trebuiau apărate podul și râul de teroriștii care împânziseră țara, porniți să pună bombe mici și otrăvuri fine, de nedepistat nici în ușa bisericilor, cu tot controlul divin al preoților, deveniți vedete TV, ei și soborul lor.
Ne uitam unii la alții și nu ne venea să credem. Eram liberi, dar libertatea asta parcă ne stânjenea mișcările, indiferent de vârstă. Nu dăduse nimeni, de la Consiliul Popular (sau Primărie, astăzi), vreun ordin printre săteni, să ne adunăm noi acolo, să apărăm podul. Dar ne strânsesem, ca prinși de fire nevăzute, îndemnați numai de strigătele figurilor revoluționare de la televizor și acum ne uitam unii la alții, săream ușor în loc, nu atât de frig cât de dorința mișcării și a încordării mușchilor dornici de folosință.
- Bă frate-miu, dacă vine teroristu’ cu elicopteru’, ce drac’ facem noi aci cu pălmile goale ? ne-a luminat mintea cu o întrebare Mitică, un lungan deșirat și bubos, mecanic pe la SMA.
- Lasă, bă, Gonzule, că se sperie ăla de tine și pleacă în Arabia mamii lui ! n-are ce face Pandele.
- Du-te tu în aia a mă-tii, băi țigane.Bă, Dane, oare nașparliu’ ăsta colorat n-o fi chiar el terorist ?
- Nu este, lasă-l în pace, Mitică! am intervenit, pentru a stopa din fașă orice bătălie, rezultat
firesc al unui conflict de mult mocnit. Trebuie să fim uniți, ce facem dacă ne certăm aiurea așa ?
Liniștiți-vă.
- Da’ ia zi tu, „telectualule”, n-are fraieru’ de Gonzo dreptate ? Stăm ca proștii așa, ca spicele la seceriș? Ne aruncă ăștia câte o bombă la fiecare de nici oscioarele n-o să se mai cunoască unele de altele.
Ãsta era Lilică. În ciuda numelui feminin, avea așa o faimă de bătăuș și bețivan, de i se dusese buhul peste vreo 4 sate din jur. Nu era bine să te iei cu el la harță. Nici n-aveam interes. Trebuia să slujim, cu toții, uniți, Revoluția.
- Da Lilă, așa este, i-am răspuns privindu-l drept, limpede, ca dintr-un adânc de conștiință. Hai să
mergem, câțiva dintre noi, la consiliu’ popular, poate au ăia ceva acolo, niște arme, muniție, vedem noi.
Grupul de revoluționari tropăitori m-a aprobat tăcut, dând elocvent din capetele descoperite și purtătoare de aceeași mare bucurie. La Miliție n-avea rost să mergem, postul fusese devastat cu o zi înainte, iar milițienii, prevăzători, fugiseră din timp la sediul județean, luând cu ei armele și muniția. Am plecat, eu, Mitică și Vali, ca trei crai de la răsărit, cu o zi înaintea Ajunului, să batem întâi pe la ușile Primăriei. Primăria ne-a zâmbit larg, cu toate ușile deschise. Primarul nu, era puțin speriat și ușor nervos, nu știa încă dacă să se ascundă, chiar și acum, după ce trecuse primul val, sau să preia, așa cum făcuseră și alții, stindardul Revoluției.
- Da, măi băieți, tovarăși, oameni buni, cu ce vă pot ajuta ?
- Dom’ primare, mata știi că podul de peste Ialomița este ob’ectiv stratejic ? a vorbit, gros și
fioros, amenințător, Mitică, cu un glas în care se simțea ciuda pe omul autorității statului din fața sa, dar și față de orice altă autoritate. Noi apărăm podul de dimineață și mata stai și te învârți, aicișalea, digeaba, prin consiliu’, ca-ntr-o căldare.
- Hai mă Mitică, doar și Consiliul Popular trebuie apărat ! a încercat o fandare isteață primarul,
dar n-a reușit decât să-l enerveze pe nemilosul Robespierre de Bărăgan.
- Ce dreac’ mai aperi tu acilea băi ? Iepoca de aur din dulap ? Tablou’ lu’ tovarășu’ ?
- Stai așa, Mitică! mi-am luat eu, din nou, în serios rolul dresorului de Minotaur. Lasă cearta, am
venit aici cu o treabă. Domnu’ primar, noi am vrea să apărăm comuna de posibilii teroriști, dar nu avem arme. În fața unor adversari bine antrenați și echipați suntem ca niște pui taman buni de pus la frigare. Cu asta vrem să ne ajutați, cu arme și muniție.
- Da, cu arme și muniție ! Arme și muniție, au repetat, ca un cor de tragedie antică, cei doi
tovarăși de luptă revoluționară, uitându-se admirativ la aburul vorbelor mele înțelepte.
- N-am! a răspuns speriat, aproape vinețiu, dar din cauza unei ascunse furii, nu a sperieturii,
primarul. Puteți să vă uitați peste tot, prin consiliu’. Uite, vă ajut și eu să căutați. Ce știți voi e doar un zvon, lansat de Mituș, care vrea să fie el primar.
De fapt, mare lucru nu aveam de căutat. „Centrul de comandă” al satului era o clădire mică, din 3 camere „și-o privată”, cum spunea nea Nelu, vizitiul. În plină cotrobăială am auzit un urlet de victorie:
- Uraaa, le-am găsit, știam eu că primarele-i `oț! a răsărit, ca un mândru soare orbitor, de iulie, cu
două pușcoace în mâini, Gonzo cel arțăgos.
- Aaaa, s-a dumirit, primarul, după o clipă în care am crezut ca avem printre noi, datorită
infarctului, o viitoare victimă a revoluției, astea sunt puștile de lemn de la „premilitară”, de la gărzile lu’ Sile activistu’, n-aveți ce face cu ele. Mai bine vă tăiați niște nuiele din prun, că-s mai elastice, a riscat iar o glumă omul vechii stăpâniri (împins din spate, ca de o forță ascunsă, de premoniția că va reveni teribil, pentru a deveni și omul noilor stăpâniri, așa cum chiar s-a întâmplat, mai târziu), dar și-a oprit surâsul când a văzut ochii bulbucați ai lui Mitică fixați spre el.
Acesta, însă, sub vraful de pușcoace de lemn pe care le suise în cârcă, a mai spus doar așa, peste umăr, ca unei scame care avea să-i fie înlăturată oricum de pe rever, la prima suflare de vânt:
- Băăă, primare ! și a plecat cu tot cu armele găsite, silindu-ne, pe mine și pe Vali, să fugim
după el, cu multe rugăminți, zadarnice, de a ne primi ajutorul.
L-am înțeles.
În înverșunarea lui, nu voia să împartă cu nimeni gloria salvării podului.