agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3472 .



Adeb
prose [ ]
- Continuare -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [veronicadd ]

2004-01-19  | [This text should be read in romana]    | 



...

“Cei care își iau un animal trebuie să pornească la drum cu gândul că el va muri înaintea noastră. Nu știai asta? Atunci avem dreptul să ne plângem?”, șoptește cu un aer misterios Oana, apăsându-și căștile peste pletele blonde, în timp ce îmi face cu ochiul șugubeață. Ascultătorul de la capătul firului murmură ceva nedeslușit, iar animatoarea își ia la revedere și anunță nazal melodia de final. Ce caut eu, doamne, la emisiunea asta despre care mi se spusese că ar fi cu și pentru iubitorii de animale? Oana dansează zguduindu-și bustul, așezată pe scaun, aruncându-și mâinile în aer, ca pentru încununarea succesului emisiunii. Îmi face semn că totul a ieșit OK; seamănă cu bucătarul de pe plicurile vechi de Vegeta, care mă îndemna în copilărie să mănânc o zeamă galbenă cu doi morcovi și trei fire de fidea. Când melodia se termină, aruncă cât colo căștile și iese țipând pe holul redacției. Îmi trântește un “Ciao!” mai târziu, când ies din studio. Aterizasem în emisiune ca invitat. Treaba mea nu e aici, îmi promit să nu mai trec de hotarul presei scrise, unde tastele calculatorului îmi oferă garanția intimității și, până la un punct, anonimatul – da, da, în ciuda semnăturii. E târziu. Mă întorc la textele mele tăcute, încerc să le fac să vorbească, iar cuvintele lor tăioase ori dulci, întortocheate ori simple, ascund în umbra lor mereu altele, păstrate numai și numai pentru mine. Și toate se adună undeva, în teancuri tot mai mari, le port cu mine ca într-un marsupiu, spre casă și înapoi în redacție.

*

...

*

Doamne, dumnezeule, ajută-mă să îl găsesc, fac orice, ajută-mă să îl aduc acasă, nu mă lăsa să îl pierd! Doamne, Adeb, Adebisi, unde te-ai dus și unde te-ai ascuns? E ora unu noaptea și mă învârt în jurul blocului, moartă de frică și înnebunită de ce se întâmplă. Am ajuns acasă cu mult după miezul nopții. Adeb nu era nicăieri. Geamul de la dormitor pesemne că nu fusese bine închis, iar el s-a strecurat printre tijele grilajului, a sărit pe terasă și, când și-o fi dat seama că nu se mai poate întoarce, a sărit în iarbă. Asta putea să se întâmple oricând, de la prânz încoace. Blestemată știrea care m-a ținut în redacție până acum. Sunt moartă de spaimă, îngrozită de ce s-a întâmplat cu Adeb, dar și de ce s-ar putea întâmpla cu mine acum. Aș vrea să fiu în casă, dar să fie și el cu mine, să-i simt trupul cald și liniștit în brațele mele, când adormim împreună. Cum să mă întorc în apartament și să îl las undeva, pe aici? Pe unde? Și totuși, intru în casă, după ce îl strig și îmi trezesc vecinii, care îmi spun că nu, nu mi-au văzut motanul. Probabil merg înapoi la culcare râzând de mine, nebuna, sau blestemându-mă aprig.
În puținele minute în care am ațipit, spre dimineață, am visat-o pe blonda cinică de la radio, întrebându-mă de ce nu eram pregătită ca Adeb să iasă din scenă înaintea mea. M-am trezit îngrozită; am simțit casa goală mai dușmănoasă decât o planetă pe care aș fi fost unicul supraviețuitor după un dezastru teribil. M-am îmbrăcat, numărând clipele până la răsărit și anii în care Adeb mi-a fost alături.
Din dimineața aceea, timp de trei zile l-am căutat peste tot, prin cartier, cu gâtul înecat de plâns și cu sufletul rupt de remușcări și vină. Încercam să îmi țin ochii limpezi, ca să îl văd bine, atunci când va fi să îl văd. Și mi se părea că îl zăresc în fiecare buturugă, în fiecare pungă mototolită, în fiecare mâț pitulat între ierburi. Îl strigam în gând, sigură că trebuie să mă audă cumva și să găsească drumul spre casă.
Două nopți a dormit Adeb afară și, dacă ar putea să vorbească în cuvinte, multe ar avea de povestit. Altfel, eu nu știu decât că, în cele din urmă, a nimerit cu două etaje mai sus, printr-o aerisire, în cămara vecinei. L-a găsit ghemuit între borcanele cu dulceață, cu ochii holbați ca o bufniță, prea speriat ca să dea vreun semn că e acolo și că are nevoie de ajutor.
După ce l-am spălat și a mâncat pe rupte, a dormit fără încetare, două zile și două nopți, ținându-și picioarele-n brațe și tremurând în vis. Sper că a auzit și a înțeles tot ce i-am spus când dormea, pentru că sunt cele mai importante lucruri din câte a spus vreodată un om unei pisici.

4

Femeile singure se gândesc, probabil, mult mai mult decât bărbații că vor muri singure, că trupul lor umflat și puturos va fi descoperit abia peste câteva zile de un vecin curios ori de un polițist netrebnic, ori de vreo rudă de gradul patru. Pesemne noi, cele care nu recunoaștem că am dori alături un bărbat care “să ne facă fericite” și care să ne dăruiască un copil, noi ardem etapele și ajungem, de la aceste dorințe nemărturisite, direct la faza cu moartea.
O vreme, singurătatea m-a făcut să mă simt bătrână, deși aveam puțin peste 25 de ani. Nu un bărbat care să-și dorească să își petreacă restul vieții cu mine, ci Adeb mi-a redat liniștea, încrederea în mine și mai ales bucuria pierdută a traiului de una singură – deși de-acum termenul era deja alterat într-un mod fericit, de chiar prezența lui. Suficientă căldura unui alt trup și nevoia lui nebună de a fi mângâiat, ca să uiți de obsesii. Și dacă Iulian preferă încă să se retragă în garsoniera lui noaptea târziu, chiar și acum, după opt ani de la prima lui vizită, uite-l pe Adeb alungit în fotoliul său, în tronul de unde-și conduce imperiul, făcând din mine umila lui sclavă, fericită să-i fiu pe veci credincioasă supusă.
N-am înnebunit. Dar ca să demonstrez asta nu voi deschide discuția despre ce poate și ce nu poate fi o pisică. Despre copii, bărbați, părinți și despre femei singure – de parcă n-ar fi destulă lume să țină predici despre cum se presupune că ar trebui să înghesuim viețile noastre între contururile meschine ale unor șabloane prăfuite.

*

A murit Isus din Rășinari. Și-a făcut spânzurătoare în formă de cruce sus, pe un deal de lângă sat, și-a-mprejumit locul cu sfori de care a atârnat pâini și pagini din biblie și și-a pus ștreangul de gât, luându-și adio de la străzile Sibiului, pe care ani de-a rândul, noapte de noapte, înșirase versete, în litere mari, cu cretă. Iar vorbele lui nebune s-au rostogolit departe, pe cauciucurile mașinilor grăbite spre Dumbravă sau spre Metro. Și s-au plimbat aiurea pe tălpile pantofilor noștri, în magazine, bănci și birouri sordide, și s-au lăsat purtate, prin mințile noastre indiferente, amestecându-se cu ștate de plată, cu fantezii sexuale ori cu știrile de la ora 19. A aflat lumea din ziarul nostru că-l chema Ion. Își trecuse în buletin cu pixul, la nume, și Isus, iar lângă data nașterii, și pe cea a morții. Ziua de ieri. Și-a scris-o în timp ce lega două pâini în jurul mormântului său de nebun neiubit de nimeni.
Trupul lui, scurgându-se firav pe lângă linia lungă a crucii de lemn, între două calupuri publicitare viu colorate, vinde astăzi ziarul nostru.
În pagina trei, în colțul de jos, chiar deasupra semnăturii reporterului, mama lui Isus din Rășinari declară: “Îl chinuiau mult hemoroizii în ultima vreme. Chiar dacă nu se sinucidea acum, tot ar fi murit, de durere.”

*

Noaptea, când dau șoferului de taxi hârtiile de zece mii de lei, când deschid portierea mașinii împuțite care mă aduce de la redacție purtând miros stătut de tutun și de morgă, când mă strecor pe aleea mărginită de gardul viu strângând în poșetă sprayul paralizant, când fug pe scările blocului până la etajul unu și când înfig cheia în ușă, înspăimântată de moarte, atunci îmi dau seama că însăși singurătatea mea mă fugărește de la mașină în casă, răsuflându-mi rece în ceafă, trecându-și subtil vârful ghearei pe spinarea mea nemângâiată: “Recunoaște!”.
În astfel de clipe, prezența lui Adeb, ivit la intrare cu ochii lipiți de somn, curios-politicos, mă face să mă simt jalnic de singură. Îl alung cu piciorul, în drum spre baie, îmi demachiez chipul obosit și năclăit de grelele zilei, dar el mă însoțește peste tot, mi se vâră între pași și se cere iubit. De unde, de unde atâta iubire? Mi se vâră în brațe, sub plapumă, e insistent fiindcă știe că nu îi pot rezista. Și firește că îl primesc, și plâng cu el în brațe recunoscând îngrozită că îl iubesc. Iar frumusețea lui crește urâțenia mea și mă întreb unde e ziua de ieri, cea în care prezența lui îmi aducea liniște și pace? Și chiar când mă-ntreb, crisparea dispare, risipită undeva între distanța dintre buza înaltă a balconului, pe care se sprinjină cerul, și canapeaua mea, unde se leagănă minunat de jalnic o femeie singură, cu o pisică în brațe. Buricul pisicii e buricul pământului.

...

Nota: Acest text face parte din volumul"Adeb", Editura Limes, Cluj, 2004.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!