Julien Poths încă nu reușea să-și dea seama unde se află. Lângă el se înălța un copac a cărui coroană acoperea pământul pe o distanță de trei kilometri. Cum ajunsese acolo? De unde pornise? Erau întrebări pe care și le punea fără să găsească un răspuns satisfăcător. Și copacul acesta în mijlocul câmpiei plane... nici cea mai mică denivelare, nici un fir de iarbă,nici un animăluț simpatic,nimic.Se apucă să sape o groapă cu degetele pentru a distruge monotonia platitudinii,însă un tunet zgudui cerul. Ce naiba se întâmplă? Va începe furtuna și copacul va fi trăznit. O luă la fugă gâfâind fără fără să se împiedice de nimic,dar tunetul nu fu urmat de altele. Se opri și se întinse pe pământ trăgând adânc aer în piept. Privea coroana copacului: oare umbra se întinde într-adevăr pe o rază de trei kilometri cum spune autorul ăsta cretin?
Are așa o patimă să-și chinuiască personajele, că este incredibil!... Alții le definesc biografia, îi situează într-un mediu agreabil, în orașe ori la țară, cu vecini și conflicte bine definite, ori ăsta ce face? Ce voi face de aici încolo? O să mă lași aici? Ca să-ți câștigi o pâine trebuie să continui cumva, iar eu nu văd cum o vei putea face astfel. Deja ai spus tot.
Umbra copacului se întindea la infinit și se făcu frig. Poths era îmbrăcat într-o cămașă de pânză și tremura, iar platitudinea deveni și mai plată, chiar și el tindea spre platitudine, sau nu el ci ceva îl făcea să devină tot mai plat, apropiindu-se de zero, de nimic.
Creatorule, ce-mi faci? Ucide-mă, nu are sens să trăiesc așa. În plus nu mi-ai dat, nici hrană, nici țigări.Dacă nu mă omori tu, voi muri oricum.
Julien Poths căută în buzunarul pantalonilor și găsi acolo un pachet de țigări ieftine. Își aprinse una și trase cu poftă fumul în piept. Puteai să-mi dai niște țigări mai bune, oricum nu te costă nimic.
Îi veni foame și cum nu avea în jur nimic comestibil, se îndreptă spre copac, rupse o bucată de scoarță și o mestecă lacom. La început îi displăcu, apoi se obișnui cu gustul și își potoli foamea. Se ridică și porni cu pași nesiguri fără țintă. Ce țintă? Alții ar fi căutat copacul, el îl lăsa în urmă.
Creatorule, dă-mi o șansă, scoate-mi un om în cale!
Merse treizeci de ani mâncând pământ. Nici viermi nu erau. De câte ori scobea țărâna tuna, dar, cu timpul, se obișnuise. În ultima zi acelui de-al treizecelea an, zări la orizont un punct mișcător. Scoase un urlet de bucurie și cu ultimele forțe, încercă să alerge. Era înghețat și oasele îi ruginiseră. Punctul ce părea a fi un om alerga și el în întâmpinarea lui Poths. De-aș avea puterea să rezist încă puțin... De mi-ar da puterea asta... Alergă așa, cu greutate, o zi și o noapte. Se defineau din ce în ce mai clar, dar nu-și deosebeau încă trăsăturile fețelor. Amândoi erau slăbiți și alergarea se transformă în curând în mers târâș. Poths se mișca cu un centimetru pe oră, apoi cu o jumătate de centimetru, un milimetru, până nu se mai putu mișca. Sleit adormi. Dimineața când deschise ochii, fața celuilalt era la mai puțin de trei sferturi de metru de el. Îl privea lungit pe burtă, cu obrajii plini de jeg, neras și cu pletele murdare.
-De unde vii ,frate ? îl întrebă Poths. Celălalt nu-i răspunse, dar mișcase și el buzele când îi vorbise. De unde vii? repetă Poths și observă același gest.
Întinse mâna. Celălalt o întinse și el cu aceeași greutate, cu aceeași durere, până își atinseră degetele, numai că în loc să simtă carne, Poths dădu de ceva rece și lucios, de ceva tare și plat, dădu de o oglindă.

Julien Poths, Opere Complete EdXXX
19...