I. MLASTINILE

1. Prea multe lucruri ne solicita si, dat fiind mecanismul echivoc al solicitarii, prea multe cuvinte se îngramadesc sa le cuprinda, sa le ascunda în labirintul lor inutil si înselator - de aceea poate ca, pe alocuri, am sa spun ce nu trebuia spus; oricum sunt convins ca fiecare va medita mai mult asupra surplusului lasând la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotator subacvatic, de exemplu.
Dar mai exista si vuietul acela si capacitatea fiecaruia de a-l percepe...

2. Asadar, era o dimineata de iulie, neobisnuit de racoroasa, daca ma gândesc bine; plouase toata noaptea marunt si monstruos, cerul mai parea înca un burete violaceu, îmbibat cu apa, eram ud leoarca dar cel mai mult ma supara noroiul care se strecurase prin sparturile cizmelor mele de cauciuc formând, peste ciorapii mei de bumbac, o clisa rece si alunecoasa.
Statusem câteva ore, înnoroiat de sus pâna jos si, dupa cum spuneam, cumplit de ud, lipit de o falie a digului, într-o adâncitura, ascultând-o cum respira si geme; fireste, totul îmi devenise egal iar la marginea padurii, unde încercasem mai apoi sa ma adapostesc pe sub copaci, prin tufe, auzisem atâtea fosnete linistite, indiferente, amestecate în golul tacerii, încât ma simteam cuprins parca într-o uriasa picatura de apa care, ea, gândea si respira pentru noi, asa, ca la început; dar n-aveti grija, curând voi fi într-o camera uscata, undeva, la caldura, printre fosnetele linistitoare si indiferente ale oamenilor si ale lucrurilor care, ei si ele, vor gândi si vor respira pentru mine.
Prin apropiere, pe malul stâng al mlastinei, se afla casa acoperita de iedera a domnului Sima; pe el îl cunosteam oarecum, un fel de pensionar, îl interesau virtutile plantelor medicinale, îl întâlneam uneori pe câmp, culegea flori albastre, ne si salutam, de aceea am batut la poarta lui - vedeam cum stropii sar din pumnul meu si nu din lemnul ud al portii - si am strigat:
“Deschideti!”
El a deschis - era uscat - mi-a zâmbit prietenos si m-a poftit în casa; învelisul de apa a ramas afara - stiti, picatura aceea care se întinde peste lume cuprinzând-o - noi am intrat mai în interiorul ei, uitând-o, ca de obicei, am deschis o usa, apoi înca una, domnul Sima a vrut sa-mi dea niste zdrente uscate, ca sa ma schimb, ce sa-i faci, oamenii, între ei, se ajuta, l-am refuzat, era bine, era cald, domnul Sima mi-a spus “sa mergem în odaia de sus, mai sunt câteva persoane acolo, sa bem macar un ceai împreuna...”
“Ce persoane, domnule Sima, de persoane îmi arde mie acum? Sunt mort de oboseala, abia ma tin pe picioare, m-as culca aici, pe podea, nu ma auzi cum fosnesc?”
“Ceaiul o sa-ti faca bine, domnule Naum, e un ceai de plante, foarte sanatos.”
“Ma rog, daca insisti dumneata”, si asa mai departe, pâna când am ajuns în odaia de sus, n-am s-o descriu, am sa spun doar ca se mai aflau acolo patru persoane, doi barbati tineri si o fata pe care, fireste, am iubit-o de la prima privire, iar pe o masa lunga, facuta din scânduri groase si asezata sub fereastra care da spre mlastini, un alt barbat, mai vârstnic, lungit acolo, pe masa, parea ca doarme sau ca e mort sau ca e o papusa de ceara. Figura lui mi se parea cunoscuta dar nu stiam de unde s-o iau. Când am intrat a deschis ochii si s-a uitat o clipa la mine, apoi i-a închis din nou si nu s-a mai clintit.
“Dânsul e domnul Naum, e un distins poet, sunt sigur ca ati auzit de el”, a socotit necesar sa ma prezinte domnul Sima.
“Naum si mai cum?” a întrebat unul din tineri, n-am sa-l descriu, am sa spun doar ca era marunt si îndesat si ca avea sâni ca de femeie iar parul cârliontat i se unea în doua puncte, deasupra fruntii.
“Naum P.Mata”, i-am raspuns eu, în gând, pentru ca trebuia sa devin vulgar, pentru ca o iubeam nebuneste pe fata aceea si ma simteam, fara voia mea, sublim, asa ca trebuia facut ceva iar vulgaritatea, sacrilegiul, în genere, echilibreaza, uneori; dar am raspuns asa numai în gând, pentru ca nu pe tânarul acela vroiam sa-l echilibrez; iar cu glas tare am adaugat: ,,puteti sa-mi ziceti cum vreti, nu conteaza”.
“Atunci am sa-ti zic Constantinescu”, a decis el.
Mie îmi era egal, ma uitam la fata aceea, mi se luminasera ochii de fericire, o iubeam nebuneste si îi spuneam în gând: “vai, ce te mai iubesc!”
Domnul Sima ne-a turnat ceaiul cu gust de izma si miros dulceag, în fine, n-am sa-l descriu, am sa spun doar ca noi patru ne-am asezat pe scaune - erau patru scaune în camera - iar tânarul acela cu sâni ca de femeie, despre care am aflat mai apoi ca se numea Iason (tinea ceasca de ceai în mâna stânga) s-a instalat peste omul mort sau peste papusa de ceara lungita acolo, parea ca nu-l vede.
“Nu-i nimic” mi-a spus încet domnul Sima, pe când eu ma pregateam sa-i atrag atentia tânarului Iason ca nu se cade sa stai peste cineva care deschide ochii si te priveste atât de expresiv, chiar daca e mort, chiar daca e papusa de ceara, “nu-i nimic, Dragos o sa rabde, îl doare dar o sa rabde, el care a trecut prin atâtea în viata” (asadar, cel lungit pe masa purta numele de Dragos) “dumneata, spune-i ceva fetei care te priveste ca pe mirele mult asteptat.”
“Draga mea”, i-am, spus eu atunci, încet, fetei aceleia, “fiindca nu stiu cum te cheama am sa te numesc Zenobia si trebuie sa stii ca te iubesc neînchipuit de mult; uite, chiar azi-noapte am visat ca un prieten, un fost coleg de scoala, nu mai stiu, mi-a daruit o haina brodata, trebuia sa asist la nunta lui; ei bine, mireasa, care îti seamana leit, ma iubea neînchipuit de mult, îmi spunea mereu asta, în ciuda atitudinii mele rezervate; mie, marturisesc, îmi facea placere, desi respingeam cu hotarâre pornirile ei pasionale; de altfel, cu câteva nopti înainte, în împrejurari aproape similare (cu exceptia ceremoniei nupitiale) o alta fata, nu o mireasa ci una despre care se stia precis ca e mormona, te rog sa nu scapi amanuntul acesta, ma iubea si ea neînchipuit de mult si eu ma simteam nespus de bine, ca în picatura aceea de apa; eram fericit în pelicula ei de dragoste, îti spun drept si te iubesc neînchipuit de mult, as zice, si asa mai departe; starea aceasta de dragoste pentru tine, totala si cotropitoare, rezuma întreaga mea existenta de pâna acum, nu stiu daca ma întelegi; iar daca ma iubesti si tu neînchipuit de mult, dupa cum s-ar parea, poti sa faci abstractie de persoana mea fizica atât de incorect îmbracata, n-are importanta, nu stiu daca ma întelegi si te rog sa ierti discursul meu de cretin, voiam sa spun, si asa mai departe...”
“E sigur ca te iubesc”, mi-a raspuns ea încet, ,,de altfel, trebuie sa stii ca, facând abstractie de circumstante, te iubesc neînchipuit de mult, în calitate de mireasa a fostului tau coleg de scoala, desi nu sunt mormona, dar asta nu conteaza, si asa mai departe...”
“Constantinescule”, a spus atunci cu glas tare Iason, “ce tot mormaiti voi acolo, ce tot te uiti la nenorocita asta? E o scârba, am gasit-o în mlastini, aproape lesinata, pe când veneam încoace, i-am tras atunci si câteva suturi, ca sa ma tina minte, as fi lasat-o acolo, sa crape în apa, pe trestii, dar a luat-o Petru, de mila” (asadar, celalalt, mult mai tânar, aproape un copil, se numea Petru) “si a adus-o încoace.”
“N-am luat-o de mila”, a spus Petru, “ci pentru ca o iubesc neînchipuit de mult, desi nici macar nu stiu cum o cheama.”
“O cheama Zenobia, daca vrei sa stii”, am spus eu, “si e neînchipuit de frumoasa, asa cum o vezi si aproape lesinata, cum ati adus-o voi pe când veneati din mlastini, încoace; eu o cunosc mai de mult, dinainte de casatoria fostului meu coleg de scoala, si asa mai departe...”
“N-are decât s-o cheme cum vrea”, a spus Petru, “poate s-o cheme si Zenobia, daca asa vrea ea; eu o iubesc neînchipuit de mult de la prima vedere si putin îmi pasa de numele sau de casatoriile ei.”
Pentru ca Petru se înfierbântase vorbind, poate ca si ceaiul cu gust de izma începuse sa-si faca efectul, Iason începu sa râda; iar ca sa poata face asta mai în voie se salta mai sus, pe masa, poate dinadins, pe stomacul mortului aceluia sau al papusii de ceara care gemu, deschise ochii si se uita disperat la domnul Sima.

3. Pe când scriu, pentru ca s-ar parea ca scriu, regret ca nu aveti în fata hârtiile pe care sunt înghesuite rândurile acestea de cerneala; daca le-ati avea, daca ati închide ochii si v-ati trece usor vârfurile degetelor peste ploaia de litere negre, sunt sigur ca ati vedea odaia domnului Sima cu masa de sub fereastra care da spre mlastini si cu mortul ei; si ne-ati vedea pe noi, fiecare la locul sau, vorbind în gând sau cu glas tare; si ati întelege ca nimic din starile de pâna acum nu este imaginat, ca toate s-au petrecut exact cum le relatez. Odata ajunsi aici, v-as sfatui sa va opriti o clipa si sa recapitulati, trecând usor cu vârfurile celor zece degete de la mâini, cu ochii închisi, peste pagini; scapati de cuvinte, în pelicula propriei voastre disponibilitati, ati afla, poate, lucrurile extrem de importante pe care, oricât as dori, îmi e cu neputinta sa vi le comunic.
V-as sfatui, deci, sa practicati exercitiul acesta de recapitulare ori de câte ori va încearca îndoiala cu privire la adevarul spuselor mele; mie, de unde ma aflu, îmi este perfect egal; vi s-ar oferi sansa de a intra acolo unde credeti doar ca va aflati si asa mai departe...

4. Gândind ca e momentul sa intervina pentru a pune capat unei situatii care ameninta sa devina din ce în ce mai penibila, domnul Sima se întoarse spre mortul acela sau spre papusa întinsa pe masa de sub fereastra care dadea spre mlastini si îi spuse încet:
“Fii fara grija, Dragos, am sa fac tot posibilul sa te scap”, apoi i se adresa, cu glas tare, lui Iason: “tinere, te rog sa respecti casa în care te afli si sa nu mai stai pe masa; în plus, te-as ruga sa încetezi odata cu râsul acesta abject si absolut deplasat. Toti cei de fata sunt oaspetii mei si n-am sa îngadui nimanui, niciodata, sa râda de ei în prezenta mea.”
“Usurel”, îi raspunse Iason, dându-se jos de pe masa, spre vadita multumire a lui Dragos, care zâmbi, “sa n-o luam nici asa, ca doar oameni suntem, si cum sa nu râd de amarâtii astia, uita-te numai la ei, uita-te la Constantinescu, si la Petru, si la javra asta”, Iason îsi sublinie ultimele cuvinte cu un bocanc bine tintit în pântecul suplu al Zenobiei, eu si Petru am oftat simtind parca noi însine lovitura, domnul Sima schita un gest de indignare altminteri destul de retinut, doar Dragos zâmbi, acum nepasator, “cum sa nu râd de astia, uita-te numai la ei!” - si poc! îi mai trase o lovitura de bocanc Zenobiei - “te apuca râsul numai când îi vezi, amarâtii dracului...” Si poc! îmi trase si mie o lovitura de bocanc...
Fireste, si va rog sa retineti amanuntul acesta, oricine s-ar fi asteptat sa intervina ceva care sa puna capat dezlantuirii de brutalitate josnica a lui Iason; se afla acolo, prinsa de o grinda, o barda bine ascutita, oricare dintre noi ar fi putut, foarte usor, sa-i crape capul cu ea; sau domnul Sima, care avea în odaia de jos o pusca, o vazusem eu, ar fi putut sa dea fuga s-o aduca si pac! l-ar fi întepenit pe Iason pentru vecie; noi l-am fi ajutat apoi sa-l arunce peste masa, pe deasupra lui Dragos, pe fereastra, în mlastini, putea fi sigur de tacerea si de complicitatea noastra; sau Petru, ar fi putut face apel la legaturile lor de prietenie, la anii petrecuti împreuna în scoli, si asa mai departe; sau Zenobia, oh, daca ar fi vrut, ar fi putut macar sa tipe; sau Dragos, adica nu, Dragos era, poate, mort, asa ca n-ar fi putut face nimic, iar eu, care eram mult mai puternic...

5. Odata, pe câmp, deasupra digului proaspat consolidat dupa ultimele inundatii, era un cer dusmanos, totul în jurul meu era dusmanos, vrabiile si ciulinii încercau sa-mi zgârie ochii, nu ma iubea nimeni, ma aflam într-un cerc de ostilitate dezlantuita, acolo, în locul acela pustiu, si vântul îmi vâjâia pe la urechi, ma si durea o ureche, cea stânga, aveam nevoie de cineva, neaparata nevoie, ca sa scap, sa ies din cerc, aveam nevoie de cineva care sa ma iubeasca macar pâna trece primejdia, când am dat cu ochii de bolovanul acela de pamânt, urât, negru, respingator; fireste, bolovanul a atras asupra lui toate blestemele, toata ostilitatea cercului, m-a iubit, s-a ghemuit, s-a înnegrit si mai tare si a pleznit, încordându-se parca si rabdând chinul, pentru mine, pentru întreaga lume, pentru tot pamântul aflat în primejdie; atunci vrabiile si-au vazut de treaba, au redevenit prietenoase, ciulinii au fosnit cât se poate de placut, o mare povara mi s-a ridicat de pe suflet, iar acum, nimeni...

6. Asadar, pentru ca Iason, în ochii mei, reprezenta substanta altui cerc si n-aveam de gând sa-i absorb ostilitatea, am spus cu glas tare, aproape declamând:
“Traim si viermuim cu totii în aceeasi fragila pelicula; uite, eu, de pilda, daca Iason ar fi de acord, daca Petru ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinta, pentru ca mi se pare ca ploaia a stat, as pleca de aici cu Zenobia, pe care e iubesc neînchipuit de mult; m-as duce cu ea, asa, pâna la capatul lumii, adica nu, pâna ceva mai aproape, la niste locuri pe care le stiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninta acum si am putea viermui împreuna sau despartiti, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!” aici, ochii mi s-au îndreptat spre barda si era cât pe-aci sa ma reped, dar m-am abtinut pentru ca Zenobia, întelegându-ma destul de bine, s-a ghemuit pe podea si a început sa absoarba.
Fireste, domnul Sima s-a grabit sa încuviinteze plecarea noastra, ploaia se oprise de tot, Zenobia, ghemuita pe podea, începuse sa se înnegreasca, ba chiar, pe alocuri, sa plezneasca parca pe sub fâsia de plastic cu care era acoperita iar eu, privindu-l pe Iason care gasise ca ar fi momentul cel mai potrivit sa se pieptene cu un pieptene de os, mic, galbui, simteam cum creste în mine dorinta de a-i crapa capul cu barda, când Petru, cuminte si palid, a spus:
“Fireste, domnul Sima s-a grabit sa încuviinteze plecarea voastra, Iason se piaptana, Zenobia s-a ghemuit si s-a înnegrit, are de luptat cu forte mult mai coplesitoare, dar eu, Petru, cuminte si palid, eu o iubesc si ce ma fac? Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtând în mine imaginea ei aproape lesinata pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbese, în gând, prin paduri si prin gari, am sa-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seara, s-o învelesc în cârpe, voi stiti foarte bine câte cârpe poarta în sine fiecare dintre noi si câti dorm înveliti în ele, în fiecare dintre noi, si ea n-o sa-mi raspunda niciodata pentru ca n-o sa ma auda când o sa-i spun nani-nani, pentru ca acolo, în mine, în cârpele din ea, are sa-l înveleasca pe iubitul ei care o va purta învelita în cârpele din el si o va legana si îi va spune nani-nani si asa mai departe; iar eu am sa plec singur, cuminte si palid, si voi o sa ma duceti în voi; nu-i nimic, asa a fost sa fie...”
Dupa acest lung discurs tânarul Petru tacu, apoi deschise usa si coborî scara pe când noi, ceilalti, cu exceptia lui Iason care continua sa se pieptene, ne-am dus la fereastra si ne-am uitat peste Dragos, afara, Zenobia s-a ridicat de pe podea si a venit lânga mine, chiar Dragos, cuprins de o neasteptata curiozitate, s-a uitat peste el însusi, afara; si l-am vazut pentru ultima oara pe cel plecat dintre noi, departându-se în mlastini, cuminte si palid, purtându-se pe sine însusi în brate, ca pe un sicriu...
“Aici”, ne-a strigat el, aratându-si cu degetul întins inima, “aici e Zenobia, a jamais, si voi toti, aici am sa va culc si am sa va învelesc, în fiecare seara...”
Apoi s-a pierdut printre balansurile trestiilor iar Zenobia si-a lipit de umarul meu umarul ei învelit în fâsia de plastic murdara, neplacuta la atingere, cârpele se aflau înauntru, ma simteam bine în ele si am plecat amândoi, umar la umar, fara sa-i aruncam macar o privire lui Iason.
Bineînteles, înainte de a pleca i-am multumit domnului Sima pentru ospitalitate si i-am facut chiar un mic gest, de ramas bun, lui Dragos care, deschizând o clipa ochii, ne-a zâmbit neînchipuit de prietenos.

7. Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului si am viermuit acolo, nu stiu cât timp, fara sa ne spunem o vorba, întinsi umar la umar, cu fetele sprijinite de pamântul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste si ne lipiseram unul de altul, în bezna, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toti, ca o amiba ascunsa în fiecare dintre noi.
Dupa un timp, m-am dus cu Zenobia la padure - noi nu ne-am despartit niciodata, va rog sa retineti amanuntul acesta chiar daca uneori o sa vi se para altfel - ca sa ascultam fosnetul tufelor si sa aflam vesti despre lume; era în zodia batrânilor îndragostiti si i-am vazut plutind pe deasupra noastra pe cei doi batrâni uriasi care, spre toamna, acopera cerul; cât au trecut ei, padurea s-a umplut de gemete si de mormaituri, ai fi putut jura ca tuna; apoi s-au dus: noi doi le-am multumit pentru cele aflate si am iesit, umar la umar, pe câmp.
Peste un timp, ne-am dat seama ca splendida toamna care acoperise lumea se apropia de sfârsit; si cum, în mlastini, iernile sunt deosebit de aspre, ne-am pregatit pentra hibernare; am largit, cu mâinile noastre, scorbura, am captusit-o cu crengile care ni se ofereau singure, n-am lasat decât o usa si o mica fereastra acoperite cu nuiele împletite, ca sa putem deschide la nevoie, am presarat pe jos flori de câmp aproape vestejite, am sapat acolo, înauntru, o gura de apa, si fireste, o mica latrina; zilele se scurgeau lente, soarele devenea tot mai portocaliu.

8. Ajunsi aici, va rog sa recapitulati pe când eu, în asteptarea iernii, declamam ore în sir iar Zenobia ma acompania batând numai cu doua degete într-o mica toba facuta dintr-o bucata de piele gasita pe apa, uscata la vânt si întinsa peste un ciot de lemn scobit; ciudatele ei ritmuri aminteau clampanitul berzelor care se pregateau sa plece spre sud.
Despre ceilalti nu mai stiam nimic, poate ca Petru ratacea prin mlastini (ultima trestie dinspre nord spunea ca îl zarise trecând în directia orasului); cât despre Iason, jignit de comportarea lui din timpul scurtei noastre întâlniri, vroiam sa-l uit.
Din când în când, în decursul rarelor noastre iesiri din scorbura, alergam cu Zenobia pe câmp, ca sa ne dezmortim; de fapt eu alergam pentru ca ea zbura, lipita de umarul meu.
Odata, când ne-am oprit sa respiram pe o movila, i-am zarit de departe pe domnul Sima si pe Dragos, culegeau, pesemne, ultimele flori albastre; i-am salutat de la distanta, eu fluturându-mi mâna dreapta, Zenobia fluturându-si mâna stânga pentru ca umarul meu stâng era lipit de umatul ei drept; domnul Sima si Dragos ne-au raspuns prin semne prietenesti facute cu ce mâna vroia fiecare, pentru ca ei nu se aflau umar la umar.

9. Astfel am dus-o, saptamâni întregi, ca niste cârtite, în adapostul nostru, iar pe deasupra se întindea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfasurate la nesfârsit; Zenobia îsi continua soaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresându-mi-se mie, direct, ca unui întreg, în afara de clipele când îmi spunea ca ma iubeste neînchipuit de mult, înca dinainte de a ne fi întâlnit; venise iarna, o iarna grea, cu viscole si cu troiene de zapada, pamântul si crengile uscate din scorbura fosneau stins, apa din groapa abia daca se înfiora când ne apropiam tremuratoarele buze de suprafata ei, numai, din când în când se auzea pe afara, din lume, câte un urlet, pesemne viscolul, si asa mai departe, atunci tresaream si strigam: “cine e acolo?“ si nu raspundea nimeni, dar, o data cineva mi-a raspuns:
“Eu sunt, domnul Sima.”
“Domnul Sima? Ia te uita, domnule, ce surpriza!” si m-am repezit spre fereastra dar n-am deschis-o. “Ia te uita, domnule! Sa ma fi picat cu ceara si n-as fi banuit ca esti dumneata. Cu ce ocazie pe aici?”
“V-am cautat o gramada”, mi-a spus el, “ma temeam sa nu va fi mâncat lupii care au trecut Dunarea, încoace; am vazut ieri un mânz, alerga înnebunit, sângele îi flutura ca o coama, pe gât, îl muscasera lupii, eu nu ies niciodata fara pusca.”
“Pai dumitale îti convine, ai pusca aia, din odaia de jos”, i-am spus, “pe când noi, adica Zenobia si eu, îngropati aici ca niste cârtite, n-avem nimic, facem dragoste si atât; îmi pare rau ca nu pot sa te invit înauntru, domnule Sima, nu e loc, dumneata m-ai invitat atunci, era loc, dar spune drept, ce te-a facut sa vii, pe vifornita asta, pâna aici?”
“Nu, ca sa vezi, v-am adus niste ierburi, contin vitamine, sa le aveti, la nevoie, sunt bune, deschide usa sa ti le dau.”
“Dumneata, domnule Sima, pesemne ca esti un lup si vrei sa deschid ca sa tragi cu pusca aia în noi si pe urma sa ne manânci; ia vino mai aproape, sa deschid fereastra, sa constat ca esti dumneata, sa ma conving.”
Am deschis fereastra, domnul Sima s-a apropiat, am scos mâna afara, i-am pipait fata, mi-au înghetat degetele, era chiar el, îl vedeam bine, plângea.
“Hai, domnule Sima, esti om în toata firea, fii barbat, nu mai plânge”, i-am spus.
Domnul Sima se clatina, miscat de rafalele vântului.
“Dumneata esti un om fericit”, a suspinat el, “îti convine sa vorbesti asa, fiindca te ocroteste.”
“Mi se pare ca ai început sa aiurezi, din cauza frigului, domnule Sima; eu stau aici, nu ma întreba cum, si dumneata zici ca ma ocroteste. Cine ma ocroteste? Nu cumva te referi la Zenobia?”
“Stii foarte bine cine”, mi-a spus el. “
“Ce sa mai zic, domnule Sima”, i-am raspuns eu, “fiecare îsi comunica erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevar; ceilalti înteleg cât pot; fiecare spune mai putin decât întelege si întelege mai mult decât i se spune, iar ce întelege nu i se spune, fiindca ce i se spune nu întelege, si asa mai departe. Dar sa lasam tâmpeniile, sa fim rezonabili, domnule Sima; ia spune, ce s-a întâmplat, de ce plângi?”
Domnul Sima si-a scos, cu degetul cel mare si cu aratatorul de la mâna dreapta - în stânga tinea pusca - o lacrima care îi înghetase în coltul ochiului si i-a dat drumul jos; acolo unde a cazut lacrima a ramas o gropita în zapada, abia vizibila, cât o întepatura de ac, si atât; apoi mi-a spus:
“S-a întâmplat ca am sa mor curând, nu cred sa apuc primavara.”
“Fii serios, domnule Sima”, am spus, “pari sanatos tun, ar trebui sa alungi aceste negre gînduri”.
“Stii bine ca este exact cum spun si ca plâng fiindca asa se obisnuieste în asemenea ocazii”, mi-a raspuns domnul Sima. “În plus, m-am îngrijit de toate, am lasat casa si ce mai am unei rude, un fel de var de-al doilea, magistrat în judetul Bacau, o sa vina el sa ma îngroape; am pus deoparte, pentru Zenobia, o rochie de la cine stie ce strabunica, am gasit-o în pod, într-un cuier, e putrezita dar mai tine; dumitale, ti-am pregatit niste pantaloni albastri, cam peticiti dar mai sunt buni, o camasa cu jabou, niste ghete albe, cred ca au fost de patinaj, acum nu mai au patine, n-am gasit altele, si înca niste lucruri, o pereche de ciorapi, nu mai stiu ce, o caciula, vi le aduc când mai vin pe aici, poate va duceti si voi la oras, trebuie sa fiti îmbracati mai omeneste, nu merge chiar asa; dar sa trecem peste nimicurile astea, sa ne gândim la Dragos, fiindca ti-l las dumitale, ruda aia a mea ar fi capabila sa nu-l vada si sa-l arunce la gunoi; ti-l aduc aici cu masa cu tot, o sa ma ajute el sa car masa, când trebuie umbla, te ajuta, mi l-a lasat si mie cineva, de mult, ai sa-l lasi si dumneata altcuiva, când o veni momentul, trebuie sa maresti scorbura, sa încapa si el aici, cu masa cu tot.”
“Bine, domnule Sima”, i-am spus, “o sa marim scorbura, eu si Zenobia, cu mâinile noastre, o sa facem si o mica latrina, pentru Dragos, oamenii se ajuta între ei.”
“Dragos nu are nevoi fizice”, m-a întrerupt domnul Sima, “si n-o sa te deranjeze deloc, sta linistit pe masa, ca un mort sau ca o papusa de ceara, vorbeste extrem de rar si nu se ridica decât daca e nevoie sa te ajute la ceva, stii foarte bine, am putea chiar sa renuntam la masa, am putea sa-i asternem pe jos niste crengi uscate; poate sa doarma si pe pamântul gol.”
“A, nu, domnule Sima, el e batrân, daca doarme pe jos ar putea sa raceasca, te rog adu masa, de ce sa n-o aduci, ce-i daca sapam, cu mâinile noastre, eu si Zenobia, doar stii foarte bine ca asa trebuie, adu-l, domnule Sima, cu masa cu tot, nu conteaza. “
“Atunci am sa-l aduc cu masa cu tot”, a spus domnul Sima. “Când terminati de marit scorbura vi-l aduc, cu masa cu tot, acum trebuie sa plec, se însereaza, sa nu vina lupii, ramâneti cu bine.”
Cât timp a durat convorbirea noastra, domnul Sima a plâns, dupa cum se obisnuieste în asemenea ocazii, acolo, în viscol, lacrimile i-au înghetat peste pleoape, de aceea, când a plecat clatinându-se în bataia vântului si târându-si prin zapada pusca aia, avea ochii acoperiti de o crusta stravezie, ca orbii cei mari, ca Homer de exemplu, iar noi, dupa ce ne-am îmbratisat, am închis la loc fereastra facuta din nuiele.

10. Am scormonit intens, zile si nopti, cu mâinile noastre, eu si Zenobia, pâna când scorbura a devenit suficient de mare ca sa încapa masa, atunci ne-am asezat umar la umar lânga fereastra, am departat câteva nuiele si am privit afara, peste întinderea de zapada; stiam ca se încheiase o prima etapa a imensei noastre iubiri si asteptam, asa cum unii îndragostiti asteapta venirea copilului care sa-i lege altfel si sa umple un gol inexistent vaduvindu-i, în buna parte, de mângâierile cuvenite numai lor; ne supuneam blestemului acestui straniu transfer: cineva avea sa ne roada intimitatea, unul din bunurile noastre cele mai de pret, si asa mai departe “Noi n-o sa ne iubim copilul, nu-i asa?” îi spuneam Zenobiei.
Ea gungurea ceva despre niste cercuri mult mai puternice, fata de care gândul nu poate nimic, ma sfatuia, parca, sa nu ma situez pe marginile lor, ca sa nu ma arunce afara; de altfel, Dragos nici nu era copil.
Si, într-o buna zi, au venit; mergeau amândoi prin zapada înalta, unul dupa altul, carând masa aceea uriasa deasupra careia pusesera ierburile si celelalte lucruri fagaduite; i-am lasat sa ne strige, Zenobia mi-a facut semn sa nu le raspund, a asteptat pâna ce ne-au strigat a treia oara, atunci a deschis, cu mâna ei.
“Am venit”, ne-a spus domnul Sima, “vi l-am adus pe Dragos, si masa, si ierburile, si lucrurile fagaduite”.
Atunci l-am vazut pentru prima oara de aproape pe Dragos, altfel decât culcat pe masa; fara demnitatea starii de mort sau inofensiva încremenire moale a papusilor de ceara, parea un batrânel oarecare; era încaltat cu opinci din piele de porc întoarsa cu porii în afara, purta niste itari si o camasa lunga, de in, costumatia lui ar fi putut parea la fel de normala si cu câteva mii de ani în urma si astazi, în vreun catun de munte; avea parul lung, pâna peste umeri, alb-galbui, zâmbea înfiorator de blând clatinând întruna din cap si topaia în zapada, topaia mereu, poate de frig.
I-am poftit în scorbura si ei au intrat, cu masa cu tot, abia încapeam toti patru înauntru.
“Cam pute aici”, a remarcat domnul Sima, desi usa de nuiele ramasese larg deschisa.
Noi nu i-am raspuns, ne uitam la Dragos cum clatina din cap si topaia, camasa lui de in se freca de zdrentele noastre, încercam sa-i descifrez dansul, un fel de batuta pe loc cu salturi extrem de line, ca niste plutiri de fulgi, la abia câtiva centimetri deasupra solului, urmate de izbiri brutale cu calcâiui drept, totdeauna cu calcâiul drept, în pamânt, si însotite de usoare chicoteli.
“Ce faci?” l-am întrebat, punându-i cu blândete, mâna pe umar.
“Bufnesc”, mi-a raspuns el clatinând din cap, pierdut parca de fericire dar fara sa se opreasca din topait.
“Batrânul e cretin?” l-am întrebat atunci pe domnul Sima.
“E senil”, mi-a raspuns acesta. “La vârsta lui, nici nu poate fi altfel; dar te ajuta cu vasta lui experienta, miscându-se în luminosul întuneric al mintii îngropate în sine, ca o traditie, fara sa-si dea seama ce face si de ce.”
“Atunci sa-l punem pe masa”, am propus eu.
“Sa-l punem”, a fost de acord domnul Sima. “Acolo n-o sa va deranjeze, o sa stea cuminte, ca un mort; dar, fii atent, daca vorbeste vreodata, sa stii ca exista consoane pe care nu vrea nici în ruptul capului sa le rosteasca, poate ca le-a uitat, consoana r, de pilda; ca sa întelegi ce spune pui dumneata consoanele la locul lor.”
“Le pun, domnule Sima, de ce sa nu le pun, ce pierd daca le pun? Numai sa stea cuminte acolo pe masa, si sa nu ne turbure.”
L-am ridicat pe Dragos de subtiori si m-am întors cu el spre masa, era nemaipomenit de usor, ai fi zis ca e umplut cu aer si topaia în aer; domnul Sima daduse jos ierburile si celelalte, în locul lor l-am instalat pe Dragos si el a închis ochii, nu s-a mai clintit.
“Vezi ce cuminte e?” l-a admirat domnul Sima; “nici n-o sa-i mai simti prezenta, o sa vi se para doar o vaga respiratie, de undeva, din adâncul vostru, n-o sa va deranjeze absolut deloc si o sa va ajute, ai sa vezi”.
“Domnule Sima”, am spus eu, “de ce naiba mi l-ai adus tocmai mie? De ce nu l-ai dus altcuiva, de ce m-ai pricopsit pe mine cu el?”
“Stii foarte bine de ce”, mi-a raspuns domnul Sima. “
“Ba nu stiu nimic, nu stiu decât ca m-ai pricopsit cu un copil batrân, poate gresesc eu, poate ca toti copiii sunt batrâni si mie mi se parea altfel, poate ca el trebuia sa se nasca din dragostea mea si a Zenobiei, altceva nu mai stiu.”
“Atunci o sa-ti spuna Zenobia, la timpul potrivit, ea poate ca stie; mi l-au adus si mie altii, e normal, acum trebuie sa plec, ne despartim, poate pentru totdeauna, am sa mor curând.”
Si domnul Sima a început iar sa plânga, pentru ca asa se obisnuieste în asemenea ocazii, apoi s-a apropiat de Dragos, l-a sarutat pe frunte în mod, as zice, solemn si a iesit din scorbura; noi n-am închis imediat, ca sa mai primenim aerul, desi se facuse al dracului de frig; domnul Sima a ramas, plângând, în fata usii.
“Ce faci, domnule Sima?” l-am întrebat, “daca nu pleci, intra macar înapoi, vreau sa închid”.
,,Astept putin, sa-mi înghete lacrimile”, mi-a raspuns el. Dupa un timp, când peste ochi i s-a format iar crusta aceea de gheata, a plecat bâjbâind prin zapada, ca marii orbi; mi s-a parut ca apuca o directie cu totul gresita dar n-aveam de ce sa ma amestec si am închis bine usa, în urma lui.

11. Au trecut, dupa aceea, zile si saptamâni, stateam cu Zenobia în bezna, mentineam dragostea pe lume, de afara se auzea viscolul, n-am sa-l descriu, apoi lupii începura sa ne dea târcoale, scheunau jalnic, era, poate, îngrozitor de frig, peste groapa cu apa se asternuse o pânza de gheata, trebuia sa o spargem când ne încerca setea; rodeam, câteodata, ierburi, era o stare de dincolo de gânduri, cotropitoarea, disperata dragoste a lumii se ghemuise acolo, în cârpele noastre deschise, desfacute pâna la soarele care probabil ca mai exista si pâna dincolo de el, departe, atât de departe încât distanta se pierdea, uita sa mai existe, se risipea în noi, în aerul statut al scorburei; ajunsi aici, va rog sa recapitulati acele zile, sa le umpleti cu tot ce stiti despre dragoste, cu tot ce credeti ca stiti, eu nu inventez nimic, si asa mai departe.
Un timp, ce-i drept, Dragos nu ne-a deranjat prea mult, atâta doar ca îsi tinea deschisi ochii care luceau ca doua stele triste, dar, într-o noapte, i-am simtit respiratia în ceafa mea, o usoara adiere de aer m-a facut sa-i banuiesc clatinarile capului iar dupa tremuratul ritmic al crengilor asternute pe jos si dupa fosnetul vesmântului sau de in mi-am dat seama ca se afla, cine stie de când, la câtiva centimetri de noi; mai mult ca sigur, clatina din cap si topaia acolo, ascultând gunguritul Zenobiei; în plus, poate vedea tot ce vedeam noi în centrul peliculei, poate ca ne rodea si ierburile, ne murdarea mica latrina sau, ce era mai grav, se încalzea în cele mai intime cârpe ale noastre.
“Asculta, scârnavie”, i-am spus, “(iarta-ma ca folosesc cuvântul acesta dar n-am altul la îndemâna) ce cauti tu aici? Mars pe masa, porcule, si încremeneste acolo, daca nu vrei sa te arunc afara; ia te uita, domnule, ce-i trazneste prin minte! Sa ne asculte soaptele de dragoste, sa ne spioneze fara pic de rusine viziunile! ei, nu, ca asta e prea de tot! ia uita-te, domnule, pâna unde poate sa ajunga cu neobrazarea si, fii atent, mai si topaie, vita!”
“ Mi-e frig”, a bâiguit Dragos.
“Frig, pe dracu!” i-am strigat eu, bineînteles dupa ce am pus la locul ei consoana lipsa, “care frig, ce frig? Nu mai stii pe ce lume traiesti, ai uitat ce lucru important se petrece aici, ai uitat de ce stam ghemuiti în scorbura asta? Mars pe masa si altadata sa nu te mai prind, ca-ti rup oasele alea medievale si le dau lupilor, sa le roada.”
Ce e drept, Dragos a trecut, dintr-un salt, pe masa, fireste cu ochii deschisi; dar mie, din clipa aceea, a început sa-mi fie frig, rontaiam întruna la ierburi, umarul mi s-a dezlipit de umarul Zenobiei; eram nelinistit, nu mai aveam pic de încredere în mine, în tot ce vazusem, îmi venea sa plâng, sa-i spun Zenobiei:
“Nu vezi ce nenorocit sunt, în bezna si în noroiul asta? Unde e dragostea lumii, unde e dragostea ta? nu vezi ca plasticul ala împutit cu care esti îmbracata e rece, si nici nu ma iubesti macar, daca m-ai iubi ai face si tu ceva ca sa termin cu nervii ratiunii si cu neîncrederea asta, m-ai scapa din scorbura, am sta si noi, ca oamenii, lânga un calorifer încalzit, ne-am plimba cu liftul sau am intra într-un magazin luminos, mi-as cumpara tutun irlandez, pentru pipa, nu asa, în mizerie, cu cizmele sparte si cu ciorapii uzi si înghetati, nu vezi? Nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap ca sunt predestinat si asa mai departe, ca tu, ce sa mai spun, pe dracu, poate ca tu esti, nu zic, dar eu nu sunt bun de nimic, nu vezi? M-ai ales gresit si nu ma mai iubesti, ti-ai dat seama ca nu merit, degeaba zici, fiindca nu ma iubesti, asta e...”
Zenobia tacea, m-am dus la fereastra, am departat câteva nuiele si am ramas acolo zile si nopti, ca sa privesc afara, ziua vedeam cerul de plumb, zapada si, câteodata, lupii; atunci, ce e drept, ma bucuram ca sunt la adapost, aveam mici sentimente; dar noaptea, când cerul îsi desfasura miriadele de stele deasupra noastra, ma simteam necajit si mic si murdar, îmi simteam camasa gaurita si ciorapii idem, îmi pipaiam fruntea murdara de pamânt si îmi venea sa mor; iar înauntru ma pândeau ochii lui Dragos, care luceau descurajant si trist.
Am stat asa zile si nopti, nu mai stiu câte, pâna când am simtit din nou, lânga umarul meu, umarul adorat al Zenobiei.
“Lasa-ma în pace”, i-am spus, “ce mai vrei, nu vezi în ce hal am ajuns? Nu mai sunt bun de nimic, mi-e frig, îmi vine sa mor, mai bine îmi astup gura cu palma si numai respir, mai bine mor si nu mai respir, fiindca nu ma iubesti, m-am convins si asa mai departe, nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap ce vazusem...”
“Linisteste-te”, mi-a spus Zenobia, acum nu mai gungurea, vocea îi era limpede si melodioasa, “a fost greu, acum a trecut, s-a terminat”.
“Cum s-a terminat, Zenobia, cum a trecut si cum s-a terminat? Mie îmi vine sa mor, sunt disperat, si tu îi dai zor ca a trecut! Auzi la ea, domnule, cum a trecut când stam pâna în gât în noroiul asta si eu crap de frig si senilul ala se holbeaza la mine? Daca nu faci ceva sa ma scapi de el sa stii ca mor, cu toate ca tie putin îti pasa, stiu eu, te uitai dupa barbati, în mlastini, sa stii ca mor, uite aici, la fereastra, sau ies afara sa ma manânce lupii, daca nu ma scapi de putrezitul asta care nu-si mai ia ochii de la mine.”
“Linisteste-te”, a repetat Zenobia, si glasul ei suna ca un clopotel de argint, “linisteste-te, lasa-l pe Dragos, el a facut ce trebuia, erai între cercuri, pe margini, în gol, acum s-a terminat...”
“Sigur, asa zici tu, ca sa ma linistesti”, am bombanit eu, dar, de fapt, ma si linistisem, ma simteam liber, si am adaugat: “N-am nimic cu Dragos, ce sa am cu el? Sta cuminte, saracu', la locul lui, si eu te iubesc neînchipuit de mult, dar a fost tare greu.”
“Acum nu te mai gândi, nu mai vorbi despre asta”, a murmurat Zenobia.
“Te iubesc neînchipuit de mult”, i-am spus, ,,si e cald în cârpele noastre”.
Apoi m-am întors de la fereastra si m-am uitat spre masa; cum era si firesc, Dragos închisese ochii.

12. Va rog sa recapitulati în timp ce eu, ghemuit în fata golului aceluia pe care l-am numit fereastra, pândeam venirea primaverii; încet, încet, zapezile se topira, o adânca seninatate îmi umplu inima când se ivi, din micsorarea lor, pamântul negru, si umed; baltoacele ramasesera ca niste marturii de-a lungul vaii; cât vedeam cu ochii, un fel de presimtire nehotarâta a ierbii începu sa acopere câmpul cu verdele ei, si asa mai departe; pe partea cealalta a digului stuful parea ca se trezeste iar milioanele de insecte, pâna mai ieri invizibile, îsi reîncepura, ametite, rotirea, în bataia, cu fiecare zi mai calda, a soarelui; din când în când ieseam în fata usii, ca sa chiui; chiuiam de doua-trei ori, ma uitam peste câmp (de nu m-ar auzi cineva!) apoi reintram în scorbura; într-o buna zi am cules iarba noua, viguroasa, proaspata, de pe dig, si m-am întors cu talpile cizmelor încarcate de noroi lipicios si rece.
În tot acest timp, Zenobia ma urmarea cu privirea din usa larg deschisa a scorburei, iar Dragos continua sa stea nemiscat, pe masa, de altfel nu mai deschisese ochii din ziua sau noaptea aceea, se speriase cumplit, nici nu stiam daca mai respira; încet, încet, am început sa ne facem nevoile afara, semn indubitabil de împrimavarare.
Treptat, plimbarile mele pe dig, prin stuf sau pe câmp, se prelungira; Zenobia începu sa ma însoteasca si astfel, dupa zile si nopti petrecute într-o lume fara dimensiuni, începu ceea ce s-ar putea numi “o alta viata”.

13. Odata (se împrimavarase de-a binelea), umblam cu Zenobia pe câmp, chiar vorbeam despre asta când, ajunsi în apropierea locului denumit “la Putul Popii”, am ridicat orbeste de jos un bulgare de pamânt.
“E un idol”, am zis si însotit de Zenobia m-am dus la un izvor pe care îl stiam aproape (nu al lui Spiridon, care e mult înapoi). Acolo am topit bulgarele în apa izvorului si, din interiorul lui, s-a ivit un idol de lut ars, un mic personaj rudimentar care îsi tinea mâna dreapta la gura facându-mi parca semn sa tac (cultura Gumelnita, o replica exacta se afla în muzeul orasului Bucuresti). Adaug ca idolul acela, care îmi face si acum semn, are cunoscutele gauri în dreptul urechilor si-si tine cotul drept rezemat în palma mâinii stângi.

14. Stiam un loc, la poalele padurii, unde mlastina devine râu adânc, mai de mult stateam acolo pe mal, sapasem cu mâinile mele un scaun în pamânt, copacii ma cunosteau, câteodata le ceream creanga de care aveam nevoie, o pasare venea sa-mi cânte, daca tacea o rugam sa continue.
Ca sa ajung la locul acela trebuia sa strabat o parte a padurii, ea îmi arata drumul printre raze portocalii, daca era prea umed îmi deschidea altul dar mie nu-mi placea, abia asteptam sa ies la câmp deschis, padurea stia asta si se supara, vroia sa ma zgârie, odata a încercat sa-mi scoata ochii cu multa si feroce dragoste.
Urma un câmp, ma oprea lumina orizontului prea brusc, strângeam pleoapele, era o pajiste verde, câtiva stejari se înaltau, razleti, îsi faceau semne de la distanta, se furisasera din padure; pe sub ei misunau ierburile, umblau si ele schimbându-si locurile într-o alunecare aproape imperceptibila, pâlcuri întregi, se vizitau, poate fâceau dragoste, cele mai multe sunau ca niste fire de sârma, povesteau întâmplari dintr-o lume cumplit de vie, mi se strângea stomacul ascultându-le pentru ca ma simteam nepregatit pentru punctul lor de vedere în care ziua si noaptea se contopesc într-o magma galbuie, stelele, în plina zi, îsi desfasoara mersul pe sub lumina puternica a soarelui iar noaptea se petrece acelasi lucru, doar ca lumina devine sunet.
Ca sa ma smulg din îmbratisarea vegetala care m-ar fi putut anihila ma abateam de-a lungul unei râpe, un fel de albie secata si lunga de vreo doua sute de metri, umblam eu soarele pe cap si cu picioarele în umbra, era o albie a echilibrului, acolo îmi gaseam justificari, fireste îmi erau egale, o logica a starilor ma împingea spre ele.
În zilele dinaintea întâlnirii cu Zenobia, la intrarea râpei ma întâmpina un fluture, de obicei cafeniu, pesemne totdeauna altul desi acelasi (n-as putea sa explic), câteodata era alb, se balansa ca beat la stânga si la dreapta mea, îi vorbeam cu glas tare, îi multumeam ca unui ghid amabil, ma saruta pe pleoape apoi se departa soptindu-mi ca venirea mea le face placere, mi se ivea o floare, sa zicem galbena, o întrebam ce mai face, o mângâiam cu un deget, la câtiva pasi aparea navala florilor anuntate de ea, totdeauna de culoarea ei, sa zicem galbene (în alte zile erau mov sau albastre sau de alte culori, potrivite cu ale anuntatoarei), uneori ma atingea din treacat, parca pentru a-mi atrage atentia, câte o floare, din cele de data trecuta, o întrebam despre celelalte, vorbeam frumos cu ea, se legana cam trista, putinele ei surori care mai supravietuisera începeau sa se iveasca de te miri unde, ieseau sa ma vada, le multumeam si lor, le vorbeam despre stralucirea moarta a suratelor de prin serele orasului, si tot asa, pâna la capatul râpei, acolo se termina si câmpul, coboram o panta brusca, ma sprijineau câtiva copaci, ca sa nu cad, pâna la apa.
Va rog sa recapitulati aceasta pagina mai mult florala si, oricum, descriptiva, pe când eu asteptam sa se înstapâneasca primavara ca s-o pot duce pe Zenobia în lumea aceea salbatica si tandra si indiferenta fata de pieire, ghidat de-a lungul râpei de fluturele care semana leit, acum îmi dadeam bine seama, cu zâmbetul si cu soaptele ei.
15. Câteva zile mai târziu, rataceam singur pe un ostrov, un sarpe se târa pe lânga mine, când am gasit, lânga o tufa, printre alte cioburi (cultura Boian, în mod stupid socotita pe atunci aniconica), un falus de lut ars. M-am asezat pe un trunchi de salcie cazut în apa, ma gândeam sa spal de pamânt falusul si cioburile ridicate odata cu el, stuful ma acoperea din toate partile, nimeni n-ar fi putut banui prezenta mea acolo, am curatat mai întâi cioburile, unul câte unul, si le-am pus la uscat pe-o creanga mai groasa; când a venit rândul falusului am ridicat, fara sa stiu de ce, ochii si am vazut apropiindu-se, printre trestiile mai rarite în partea aceea, o tânara fata, n-avea cum sa ma vada, ma întrebam de unde rasarise în pustietatea noastra, ea s-a oprit în fata mea, pe mal, la nici douazeci de pasi, si s-a întins pe iarba.
“O sa stea cât o sa stea si o sa plece”, mi-am spus, continuând sa frec, linistit, falusul acela de lut; atunci mi-a fost dat sa asist, ca martor nevazut, la cel mai delirant exercitiu erotic solitar pe care mi l-as fi putut imagina; am lasat falusul jos, pe-o creanga, fata s-a linistit; l-am reluat (cu jena, pentru ca strabateam o etapa de înalta puritate interioara), era ca si cum as fi apasat pe un buton care declansa nebunia; am repetat asta de câteva ori, ca sa nu am îndoieli asupra fortei acelui obiect modelat cu mii de ani în urma, pâna mi s-a facut mila de fata si m-a dezgustat curiozitatea mea, oricât mi se parea ea de pura si de justificata; atunci am pus falusul deoparte; peste putin timp, fata s-a ridicat si a plecat fara sa banuiasca nimic din toata întâmplarea.

16. Alta data, ma aflam pe un mal pustiu, m-a cuprins o teama, un fel de presimtire-panica, m-am aplecat sa iau ceva ca sa ma apar, se aflau pe acolo câteva pietre, am ridicat una, la întâmplare, si m-am pomenit în mâna cu un capat de ciocan din granit negru si lucios, lucrat cu desavârsita maiestrie; am început sa caut atent, îmi trecuse spaima si, fireste, n-am gasit nimic în preajma locului de unde ridicasem capatul de ciocan; abia la vreo suta de metri mai departe am vazut, pe jumatate înfipte în mal, doua urne funerare (“cultura Câmpurilor de Urne”), una dintre ele, modelata si ea de cine stie ce mâna putrezita cu milenii în urma, avea gaura denumita “fereastra sufletului” pe care si astazi unii locuitori ai câmpiei o fac în cosciuge ca sa li se poata întoarce sufletul când simte nostalgia trupului parasit.
17. Va rog sa recapitulati aceste sumare date privitoare la disponibilitatea mea pentru o anumita “arheologie mediumnica” din pricina careia am avut neplacerea de a fi citat într-un opuscul despre inscriptii pe torti de amfore grecesti ca descopritor al unei ipotetice Apollonia, cetate greu de gasit, spun si eu ce se poate spune în momentele când micul idol îsi ia degetul de pe buze, si nu ma intereseaza nici urnele funerare, nici ciocanele negre, nici falusurile de lut; dar cum cele relatate pâna aici ar putea sugera o forta de solicitare specifica numai obiectelor stravechi, m-as simti tentat sa amintesc legaturile mele cu altele, de pilda cu o pipa pierduta de doua ori pe întinderea celor 700 de hectare ale mlastinei si care, dupa câteva zile, mi-a revenit în mod inexplicabil, as zice umblând singura (vorbesc din când în când cu ea, o sarut, tine la mine); as putea însira, exact cum s-au petrecut, atâtea si atâtea, dar n-o fac, din decenta; în plus, legat de disponibilitatea mai sus amintita si nevazând nici o deosebire între stari si fapte, eu scriu aici (pentru ca s-ar parea ca scriu) despre dragoste, si-mi place bâiguiala care îmi dizolva inteligenta si cultura ca sa-mi deschida alte porti, îmi plac firul de iarba, pisica si betisorul care stiu exact cum stau lucrurile, îmi place ideea ca, înca o data veti trece cu usurinta peste toate acestea socotindu-le ca de la sine întelese.

18. Dupa un timp, apele mi-au adus o barca putrezita, unul din sicriele acelea facute din câteva scânduri batute în câteva cuie si unse cu smoala, pe care si le construiesc taranii de prin partea locului; cu ajutorul ei si folosind drept vâsla o prajina am început sa cutreier mlastina. De multe ori, culcat în barca, ascultam zgomotul apei, al vântului, al trestiilor sau al vietuitoarelor, n-am sa le enumar, am sa spun doar ca, împreuna, ele alcatuiau tiuitoarea liniste a pustiului; odata însa, am auzit un fel de grohait ciudat a carui origine, la început, în ciuda disponibilitatilor mele, mi-a fost cu neputinta s-o determin; apoi, dupa un alt grohait, ceva mai consistent, un glas neîndoielnic omenesc, a strigat de undeva, din alta parte a stufului:
“Ba, care împuti balta?”
Erau, asadar, incontestabil, oameni, dar, cu exceptia fetei aceleia singuratice, nu i-am vazut la fata.
În lungile peregrinari golite de gânduri dar pline de o fecunda integrare în miezul peliculei, pierdut printre cararile stufului acum de culoarea turcoazei, daca se întâmpla sa ploua trageam barca la mal si, rasturnând-o, ma adaposteam în aburii launtrici, pe când, deasupra, cerul bubuia. La întoarcere, mânam totdeauna în directia soarelui imens si rosu, spre capatul digului, unde ma astepta silueta de cristal a Zenobiei.
“Eram îngrijorata”, îmi spunea ea, “îmi era frica sa nu ti se fi întâmplat ceva; când suntem amândoi n-am grija, atunci putem muri împreuna”.
Marturisesc ca teama ei mi se parea de neînteles si nu realizam cum de putea sa aiba, macar pentru o clipa, senzatia despartirii; dar, intuind într-o masura ceea ce misuna dincolo de aparentele comunei maladii umane, pastram convingerea ca ea, marea iubita libera, nu putea sa greseasca.
De altfel, ma cam îndoiam de adevarurile mele destul de grosolane, în dosul carora stiam ca se afla totdeauna gata oricând sa le dezminta si altele, în stare sa le desfiinteze pe acestea din urma, pâna la primele, destul de subrede si ele, dar toate, absolut toate, demne de încredere.

19. Fireste, nu despre adevaruri ca atare vorbesc eu aici (sau scriu, pentru ca s-ar parea ca scriu) ci despre cele de orice fel, chiar despre cele pe care le trec cu vederea desi mi se par extrem de importante; ele îsi garanteaza existenta activa mai ales prin refuzul lor de a se lasa exprimate, refuz care nu le apartine lor ci noua, pentru ca lor le este egal, si asa mai departe. Pare cam încâlcit ce spun, ma rog, n-am sa insist, am sa spun doar ca, dupa una din peregrinarile mele deloc meditative, i-am declamat Zenobiei:
“Eu, draga, dupa câte stii, sunt ceea ce s-ar putea numi un citadin; m-am nascut si am crescut pe strazile Bucurestiului, acolo mi-am facut, scuza-ma, studiile si mi-am satisfacut acum un an serviciul militar, în grajdurile unui regiment de cavalerie; acolo am avut presentimentul întâlnirii noastre, chiar certitudinea, as putea spune, si am scris o carte din care nimeni n-a prea înteles mare lucru, cu exceptia unor referiri inteligente la Nerval, sau la altii, care mi se potrivesc ca nuca în perete; pe atunci locuiam în strada Leonida, nr. 5, dar mai apoi m-am mutat în antreul unui tânar avocat, pe strada Putul cu Plopi, colt cu Astronomului, avea un câine de piatra la scara si un proprietar italian, te rog sa recapitulezi: seara îmi batea în geam când o fata bruna, când o fata blonda, ai fi putut jura ca ma viziteaza o spaniola si, respectiv, o suedeza, ambele îmi aduceau mere, dar sa lasam... Apoi m-am mutat pe un coridor, la etajul noua sau zece, si asa mai departe. Acum însa, nu stiu de ce, as da o raita pe la oras, sa vad cum se mai misca lumea pe acolo, e un motiv, oricât, as vrea sa mergi cu mine.”
“Foarte bine”, a spus Zenobia, “sa mergem, dar sa-l luam si pe Dragos cu noi, nu-l putem lasa singur”.
Asa se face ca în ziua aceea am desfacut pachetul cu lucrurile daruite de domnul Sima. Zenobia a gasit în el rochia si o blanita de iepure; rochia, putreda si îngalbenita de vreme, îi venea pâna peste calcâie, Zenebia a îmbracat-o dupa ce a împaturit frumos si a pus pe masa plasticul acum cafeniu dar înca trainic; blanita a refuzat-o din pricina caldurii excesive a ultimelor zile, si cum în pachet nu se aflau pantofi, si-a pastrat încaltamintea de papura împletita de mine ca sa-i fereasca talpile de întepaturi.
Eu mi-am pus pantalonii albastri daruiti de domnul Sima, camasa cu jabou si ghetele albe, iar ca sa fiu elegant în lumea orasului catre care ne îndreptam, mi-am instalat, în jurul gâtului, blanita de iepure; apoi l-am zgâltâit pe Dragos.
El s-a trezit imediat si a început sa topaie si sa clatine din cap.
“Lasa topaitul”, i-am spus, “mergem la oras”.
El n-a mai topait si s-a asezat cuminte în iarba, pe creasta digului; apoi, fireste, ne-a ajutat plin de râvna sa acoperim cu bolovani, pe cât s-a putut, intrarea scorburei; pentru asta i-am dat, ca rasplata, caciula; dupa care am pornit toti trei, eu cu Zenobia umar la umar, Dragos în urma noastra, spre nord, în directia orasului.
În ziua aceea, în mlastini, se întorceau ultimele berze.