III. CORIDORUL

1. Deschizi o usa si apare alta, apoi înca una, si înca una, pâna la ultima, care nici nu exista macar, si tot asa pâna te pomenesti la prima, care nici nu exista macar, si mai dai o raita prin locuri vechi pentru ca ceea ce credeai ca te scosese, si chiar te scosese, devine capcana si te readuce tot acolo ca sa întelegi odata ca ultimul tau adevar e la fel de iluzoriu pe cât fusese primul si ca sa nu uiti ca te afli totdeauna pe muchie de cutit.

2. La câteva zile dupa plecarea lui Dragos pornisem pe jos, n-ar fi fost departe.
Mergeam agale, din când în când ma opream, îmi rezemam fruntea de zidul vreunei case si plângeam, îmi placea figura; un batrânel s-a oprit sa ma întrebe de ce plâng si daca am nevoie de ceva.
“Da-mi jumatate din batista dumitale, s-o folosesc cinstit”, i-am spus mutându-mi fruntea pe umerii lui, “pentru ca ma duc sa-mi vad familia, o mama vaduva si poate muribunda si o tânara oligofrena, sora-mea mai mare”.
Batrânelul m-a privit speriat, s-a tras înapoi si a sters-o cât a putut mai repede cu toate ca îi spusesem numai adevaruri.
Era un joc frumos si necesar, vroiam sa ma echilibrez; ca de obicei, în dimineata aceea se petrecusera prea multe, Zenobia plecase si ma lasase singur acasa iar eu calcasem pe trepte prea fierbinti, simteam nevoia sa-mi racoresc talpile, sa le asez pe un asfalt obisnuit.
Plângeam, aiurea, ca sa ma destind, cu fruntea rezemata de zidul unei case, pe strada Romana.
Era vizibil ca-mi pierdeam vremea de pomana: în afara batrânelului aceluia milos nu s-a mai oprit nimeni sa ma întrebe ce am; de aceea m-am asezat pe marginea trotuarului, bolboroseam ceva, îmi urmaream desfasurarea gândurilor; mai întâi mi-a venit în minte un ilustru personaj, îmi ziceam ca orice poet adevarat stie mai multe decât toate tomurile acestuia despre strafundurile fihintelor, sau macar despre propriile sale maruntaie psihice; apoi un altul, “asta da”, îmi ziceam, “se misca mai aproape, pacat ca trebuie sa-i spun si lui adio, pe treptele vreunei catedrale; apoi un al treilea; de unde pâna unde, pentru ca acel altul din fiecare mie mi se ivea numai când îi faceam semne, ca acum, cu gestul unuia care îsi sterge nasul sau sudoarea de pe frunte ca sa poata suporta el însusi arsura launtrica. Pe urma am vazut-o trecând pe celalalt trotuar pe tanti Linica, murise de mult dar mai treceau si altii la fel de morti, învatasem sa-i recunosc; ea mi-a facut cu mâna si a cotit pe lânga scoala Tunari, “pesemne ca se duce în vizita la mama, poate ma asteapta”, mi-am zis, pregatindu-ma sa ma duc dupa ea si sa-i pun cîteva întrebari, de pilda daca acolo se mai casatorise, daca mirele, presupunând ca ar fi acelasi, îsi lipise la loc picioarele taiate de tren pe când venea la nunta, si asa mai departe.
Apoi m-am ridicat si am plecat, ma plictisisem, am cotit pe lânga scoala Tunari, pe strada Leonida, am deschis poarta de fier ruginita care a scârtâit prelung, am strabatut pavajul îngust al curtii (era un liliac, cu trei dungi albe, de vopsea, pe trunchi) si am intrat în casa fara sa bat la usa.
De obicei, pe sora-mea Zoe-Olga o gaseam brodând pe bucatele de cârpa, cu arnici rosu, figuri abstracte, îmi placeau la nebunie; ea nu stia nici sa scrie nici sa citeasca, abia izbutisem, pe când eu aveam vreo sapte ani si ea vreo nouasprezece, s-o învat sa deseneze patru litere de tipar: O, L, G, A, dar ea adauga totdeauna dupa ele un E, asa ca semna OLGAE; în plus, asculta cu mult interes concertele transmise la radio si enunta cu o pronuntie deosebit de corecta numele instrumentelor muzicale cele mai rar auzite; acum era singura, cu ea puteam discuta liber, despre orice.
“Mama e acasa?” am întrebat-o.
“Nu e, umbla haimana”, mi-a raspuns.
M-am asezat pe un scaun, ma gândeam sa continui discutia.
“Papusico”, i-am spus (asa o alintam câteodata), “a fost tanti Lilica pe aici?”
“A fost adineauri, doar un pic, fiindca a murit”, mi-a spus ea.
“Si ce mai spunea?”
“Ce sa spuna si ea, saraca... Întreba de tine.”
“Eu eram aici?” am întrebat-o.
“Nu, nu erai, era numai ea, zicea ca ai sa vii...”
“Ia du-te tu pâna dincolo”, i-am spus, “poate ca eram acolo”.
“Ma duc”, a spus ea, îndatoritoare.
S-a dus în camera de alaturi, dupa câteva clipe s-a reîntors.
“Nu erai acolo, a spus.
“Atunci înseamna ca sunt aici”, am spus.
“Da”, a confirmat ea.
Am tacut un timp, pe urma am întrebat-o iar:
“În afara de tanti Linica m-a mai cautat cineva?” “Da, te-a cautat Constantin, a murit si el, era cu haina si cu palarie.”
“Daca mai vine, sa-i spui sa ma caute pe strada. Ai sa tii minte?”
“Da.”
“Mai bine noteaza, sa nu uiti” (i-am întins o hârtiuta si un vârf de creion, a desenat constiincioasa câteva hieroglife, pe hârtiuta). “Când vine mama, sa-i spui ca mai trec eu pe aici, de ziua ei, sa-i aduc un cadou...”
“Si mie ce-mi aduci, când oi muri eu?”
“O rochie de mireasa. Noteaza si asta ca sa nu uit.”
A notat, la fel de constiincioasa, cu aceleasi hieroglife, adaugând si semnatura OLGAE, îi luceau ochii de bucurie, m-am întins pe divan, peste putin am adormit, era bine acolo, pe divan, o briza placuta patrundea prin ferestrele deschise, perdelele subtiri fluturau...

3. În drum spre casa ma gândeam la prieteni, majoritatea niste jigodii, tinusem la unii dintre ei, îi întâlneam în felul meu, umblam adica razna pe strazi pâna aparea vreunul, venea direct spre mine, habar n-avea ca îi dadusem întâlnire; câteodata ma gândeam la unul anume, îmi era egal, vroiam doar sa vad pe cine am sa întâlnesc în starea aceea (ar trebui, poate, sa desfac putin si mecanismele dureroase ale esecurilor, dar prefer sa le uit); întâlnirile cu persoane precise le practicasem mai de mult, în adolescenta, pe când eram topit dupa o creatura mica si prapadita, aflasem cum o cheama dar nu stiam pe unde sta, porneam la drum, coteam la dreapta sau la stânga, ma conducea un fel de luminozitate, când o întâltneam nu-i spuneam o vorba, abia daca o salutam.
Totul pornise de la niste bete de chibrituri stinse aruncate într-o soba fara foc, n-am sa insist; apoi dadeam întâlnire celor pe care i-as numi “printii balcanici” si ei treceau convinsi ca se duc la parazi, miscându-se ca niste particule epileptice; tot pe atunci îmi placea sa frecventez un mare stadion sportiv unde ma instalam cu o ora înainte de sosirea primilor oameni ca sa-l vad cum se umple pe când oamenii, convinsi ca-si ocupa fiecare locul ales de sine însusi, ignorând cumplita lege a umplerii care îi mâna dupa cerintele ei, se înecau în tristele ape quantice ale ansamblului.
Cu timpul, exercitiile acestea m-au plictisit; de altfel, în asemenea lucruri, exagerarile si practicile de forta nu m-au tentat, va rog sa retineti, decât în momentele de slabiciune si de neîncredere în mine.
Poate ca un asemenea moment strabat si acum când scriu (pentru ca s-ar parea ca scriu) mizeriile astea pe care, altminteri, nu dau doi bani.

*În Baigorra (Argentina), la radacina unui copac rasturnat de furtuna, au fost descoperite furnici gigantice, cam de cinci ori mai mari decât cele obisnuite.

4. Asadar, în drum spre casa ma gândeam la prietenii mei dinainte de plecarea în mlastini; deci, Constantin murise, si vesnica lui pomenire, apoi ma cautase pe strada Leonida, avea treaba cu mine.
Aceasta aschimodie cu cap de pasare, ceva între curcan si gaina, cu nasul ca un cioc moale atârnându-i peste gura, aceasta scârba de om mort, marunt si slabanog, cu parul totdeauna gominat, cu haine de o exemplara eleganta, acest produs desavârsit al zonei de promiscuitate pe care Natura o cloceste ca sa se compenseze si o vomita, ca pe o taina, pe sub cealalta fata a ei, aparuse în viata mea, cam pe la optsprezece ani, poate din aceeasi nevoie de compensare sau poate numai pentru ca, printr-o ciudata coincidenta, purtam amândoi acelasi nume de familie.
Pe atunci aveam pesemne un surplus de energie care trebuia cheltuita si mergeam la rugby de doua ori pe saptamâna, joia la antrenament, duminica la meci; eram cel mai tânar din echipa, jucam frumos, la înaintare; dupa meci baietii se duceau la bere, luau tramvaiul, tineau deschisa usa de la coborâre, scuipau fetele pe rochie, se distrau grozav si terminau seara la vreun cinema sau cine mai stie unde, pe când eu vizitam o prietena, o avocata mult mai în vârsta decât mine (împlinise douazeci si patru de ani), o frumoasa cu parul complet alb, îmi stergea cu spirt arcadele sparte sau omoplatii jupuiti, faceam dragoste.
Odata, într-o duminica de toamna, la dusuri, dupa meci, a venit Constantin îmbracat cu o superba flanela alba, îl mai vazusem si în alte dati dând târcoale pe acolo; Gica Wirth, care juca aripa în echipa adversa, i-a spus:
“Ma, pirpiriule, ia da tu flanela aia, s-o încerc si eu”.
Constantin si-a scos flanela si i-a dat-o, Gica Wirth si-a lustruit cu ea pantofii de bizon apoi i-a aruncat-o în cap, ceilalti râdeau. Constantin parea fericit, i-as fi ars un sut, pentru ca eu sunt dintre cei care plâng la cinema chiar daca îmi dau seama ca ar trebui sa mor de râs, dar mi s-a facut mila de el, era prea jalnic, n-am spus nimic, mi-am vazut de treburile mele.
La plecare, m-am pomenit cu el lânga mine. Zâmbea.
“Pe unde stai?” m-a întrebat. “Ce-ti pasa?” i-am raspuns.
“Nu, ca sa vezi”, mi-a spus el, “eu te stiu mai de mult, am si fotografia ta pe o pagina de ziar cu elevii premianti, erai mic, e si fotografia mea alaturi, eram si eu premiant, am pastrat-o fiindca avem amândoi acelasi nume de familie, daca n-o ai ti-o dau, o tai cu foarfeca din ziar si ti-o dau”.
“Stau pe strada Leonida, 5”, i-am spus, “adu-mi-o diseara ca n-o am, dar de ce esti asa de nenorocit, cum naiba rabzi sa-si bata aia joc de tine?”
“Rabd fiindca sunt urât”, mi-a spus, “voua va da mâna pentru ca sunteti frumosi, pe când eu iubesc o femeie, sunt nebun dupa ea si nu ma place, ma uit la voi ca sa va imit, sa-i fac impresie; în plus, cheltuiesc tot ce am pe haine; din când în când strâng doua-trei lefuri, nu ma întreba cum, îi fac o vizita, ma crede cu bani, nenorocirea e ca de fiecare data ma întorc cu boli, de la ea, si trebuie sa astept pâna ma vindec, atunci ma duc iar, altfel as muri”.
“Îmi place de tine”, i-am spus, “si acum, cara-te. Treci pe la mine diseara, daca nu sunt acasa lasi fotografia, discutam altadata, acum am treaba...”
Seara, pe la opt, Constantin a venit cu fotografia, nu eram acasa, mi-a lasat-o, era o taietura îngalbenita din ziarul “Dimineata”, am rupt-o, înfatisa un copil îmbracat cu o flaneluta nenorocita, copilul purta o cununa de flori pe bratul drept si privea cam chiorâs lumea, eram chiar eu.

5. Tot cam pe vremea aceea m-am mutat si am locuit un timp, singur, pe un coridor destul de lung pe care îl strabateam totdeauna în fuga, niciodata la pas, un coridor întunecos si cam sordid, pe dreapta, cum intrai, se însirau odaile slugilor (femei, venite din coclauri de munti, le auzeam dimineata, înainte sa coboare la lucru, povestindu-si în dialectul lor natal visele populate de tauri negri care îsi vârau coarnele prin ferestrele camerelor aflate la etajul opt sau noua, nu mai stiu), pe stânga se afla dusul comun, folosit mai ales sâmbata, W.C.-ul comun si chiuveta comuna, plus odaia unui tânar pictor, îsi lasase barba, facea rugaciuni cu usa larg deschisa, ca sa se vada (dar muntencele nu se lasau înselate cu una cu doua, scuipau pe furis, îsi faceau cruce în spatele lui), avea o iubita, o eleva, îl vizita în orele de clasa, îi aducea mâncare în ghiozdan, o snopea în batai si asa mai departe, se petrecea o drama amoroasa.
Am uitat sa spun ca la capatul coridorului acela aflat la etajul cel mai de sus al unui bloc, pe Calea Mosilor colt cu bulevardul Domnitei, aveam o odaita în care locuiam si primeam uneori vizitele unor fiinte cu mâini luminoase si fete stravezii, despre ele nu prea am sa vorbesc as fi putut crede ca am viziuni daca n-ar fi lasat urme palpabile, discutam împreuna ore întregi, odata mi-au adus un sac de cartofi, de exemplu, l-am rasturnat în mijlocul odaii, am mâncat multa vreme numai cartofi fierti, fara sare, erau buni, daca ma întreba cineva ce-i cu cartofii aceia rasturnati în mijlocul camerei spuneam, de exemplu, ca mi i-a trimis un var de la tara, din judetul Prahova, si nu se mira nimeni.
Pe atunci, mâncam de obicei vinete, va rog sa retineti amanuntul acesta, legume deloc recomandabile, aveam un balcon rotund cu un paianjen de sârma atârnat în tavan, taiam vinetele felii, le însiram pe sfoara, lânga paianjen, ele se uscau, puneam apa la fiert, cât sa cuprinda, pâna dadea în clocot, luam feliile de vinete uscate si usoare ca fulgul, le puneam în apa clocotita, le lasam sa mai fiarba 10-15 minute si le mâncam, fara sare, nu erau bune; tot în balconul acela îmi uscam frunzele pe care le fumam în pipa, încercam tot soiul de frunze, numai cele de gutui puteau fi utilizate în acest scop, desi, chiar ele, aveau dezavantajul ca îmi lasau în pipa un ulei negru si dezagreabil, de aceea, pâna la urma, cautam sa-mi procur tutun.
Dând retetele acestea, utile în anumite împrejurari, n-as vrea sa se creada ca eram sarac, desi uneori nu posedam nici camasa pe mine, nu-mi statea rau, si nici tutun, ceea ce era mai neplacut; eu n-am avut niciodata sentimentul saraciei, nu ma interesau asemenea chestii ba chiar eram nitel cam snob pentru ca unicul meu pahar, acela din care îmi beam apa de la chiuveta comuna, era de baccarat, iar unica mea farfurie, aceea din care îmi mâncam vinetele sau cartofii, fara sare, va rog sa retineti amanuntul acesta nesemnificativ, purta pe dos marca celui mai fin portelan englezesc.

*A fost replantat la locul sau faimosul maslin al lui Platon care fusese dezradacinat de un autobuz. Specialistii au confirmat ca vârsta maslinului depaseste 2500 de ani.

6. Pe coridorul acela ma cam pândea o vârstnica mireasa, o doamna vieneza, de vreo patruzeci si doi de ani, frumos oxigenata, usa odaii sale se afla spre capatul coridorului, alaturi si putin piezis fata de usa odaii mele, doamna locuia cu maica-sa, ale carei gemete de veterana a suferintei le auzeam ziua si noaptea, poate exagerez când spun ca ma pândea, s-ar fi putut sa fie vorba de simple coincidente, dar aproape în fiecare dimineata când ma duceam sa cumpar pâine sau vinete doamna aceea (se numea cam Gerda) iesea din camera, sa ma întâmpine.
În mâna dreapta ea tinea olita, în mâna stânga un catel de usturoi.
“Vezi ce cuhata sunt?” spunea, de fiecare data (ar fi vrut sa spuna curata dar graseia cumplit) “vezi ce cuhata sunt? Spal pâna si ustuhoiul cahe n-ah thebui spalat fiindca sta acopehit de cojitele lui, dah eu tot îl spal”.
“Doamna”, spuneam, pe când ea varsa olita cu lichide nocturne în chiuveta comuna, “apreciez cum se cuvine actiunea aceasta igienica, cu atât mai mult cu cât eu însumi nu as putea spune ca sunt prea curat desi, în schimb, sunt pur”, si asa mai departe, chestiuni de politete.
Într-o dimineata, dupa ce mi-a atras din nou atentia asupra faptului ca este extraordinar de curata, doamna Gerda a mai adaugat:
“Sa stii ca eu îti sunt ca o soha pe care poti conta, desi sunt supahata pe dumneata penthu ca te-am vazut iehi descult, pe sthada; de ce umbli descult?” “Doamna”, i-am spus, “discutiile acestea matinale, aici, pe coridor, ma înnobileaza, de aceea am sa va explic: îmi dadusem sandalele la reparat”.
“Bine, bine”, a spus ea, “dah tot iehi ai lasat usa deschisa si ehai gol, de ce stai gol cu usa deschisa, nu-i fhumos”.
“Citeam o carte, doamna, de unul Kierkegaard, daca vreti v-o împrumut si dumneavoastra.”
“Mehsi”, mi-a spus ea, “deocamdata citesc alt homan”.
lar dupa ce a varsat olita în chiuveta si a clatit demonstrativ usturoiul, doamna Gerda s-a întors spre mine soptindu-mi ca pe o taina:
“Am auzit ca si dumneata shii...”
“Da, doamna”, i-am marturisit, “scriu de ma rup”.
“Ce shii?” m-a întrebat ea, “si de ce shii?”
“E o infirmitate, doamna, e din nastere, ma apuca, asa”, i-am spus. “Eu am sentimentele mele, îmi vine sa si plâng de câte ori vorbesc despre asta, nu pot explica verbal, daca mi-ati împrumuta o clipa olita as plânge în ea ca într-un lacrimal si poate ca m-ati întelege...”
“Poti sa plângi”, mi-a spus ea, “eu îti sunt ca o soha”, si mi-a întins olita.
Am luat-o si am plâns în ea, fiindca asa trebuia, era o situatie, oricum, plângeam la olita, era un fel de a ma exprima si lacrimile îmi curgeau pic, pic, plutisem toata noaptea în cercuri sublime, vroiam sa scap de amintirea unei seninatati prea dureroase, plângeam ca un copil, îmi venea sa mor de râs, îmi spuneam: “Ceretinule, du-te de cumpara vinete sau plimba-te pe strada sau du-te, dracului, la film”.
“Te doahe ceva?” m-a întrebat îngrijorata doamna Gerda.
“Ma doare, doamna Gerda, cum sa nu ma doara? Cad într-n fel de transa, un fel de fericire, mai greu de suportat decât durerea. Atunci ma chinuie o singura spaima, placuta si cumplita: sa nu ma pulverizez, dumneavoastra pot sa va spun, îmi sunteti ca o sora, apoi plutesc (sa nu va speriati) si, poftim, olita, n-am reusit sa o umplu dar mi-a trecut, ma duc sa cumpar vinete si pâine...”
“Ah thebui sa te ahati la un doctoh” mi-a spus doamna Gerda, “daca vhei, te duc eu...”
“Dumneavoastra, doamna Gerda, sunteti prea buna; cu inocenta pe care o posedati, în ciuda vârstei (eu va consider, bineînteles, fecioara si sa nu ma interpretati gresit), ar trebui sa aveti, ca îngerii fenicieni, trei perechi de aripi: cu una sa va acoperiti obrazul, cu alta picioarele si, cu alta, sa zburati. Atunci, daca mi-ati permite, mi-as stabili gospodaria pe omoplatii dumneavoastra si poate ca as merge la medic.”
“Eu te consideh, totusi, bolnav”, mi-a spus doamna Gerda, intrând demna în camera ei.

7. Pe urma, un timp, am surzit, era grozav, nu mai auzeam nimic, facusem dopuri de ceara, solide, eram ca o sticla plina cu simplitatea pura si libera a starii mele, aratam cu degetul la ureche: “sunt surd, ce sa-i faci!”, zâmbeam nevinovat, ceilalti întelegeau, unii ma si compatimeau desi pareau bucurosi ca ei aud, scapasem, n-aveau decât sa se distinga ei în mozaicul lor de întrebari si de raspunsuri gata desenate, n-aveau decât sa-ti teoretizeze singuri teoria, sa-ti toace varza sonora printre dulcile bucurii ale dresajului.
Nenorocirea e ca, într-o buna zi, poc! mi-au pleznit dopurile si am început iar sa aud, as fi putut în schimb sa nu vorbesc, sa ma autoamutesc, dar mi se parea aiurea, ar fi fost necinstit si apoi, oricât te-ai amuti, cuvintele tot le auzi, ele ti se strecoara nestingherite prin maduva, asa ca mi-am vazut de treburile mele.

8. Odata, mai demult, eram într-un lan de porumb, spre toamna, porumbul se uscase; acolo, în mijlocul lanului, se afla sopronul unei fierarii si, la vreo douazeci de pasi, o casuta, un fel de coliba acoperita cu stuf, stateam lânga fierar, el mesterea o potcoava încinsa la rosu, între bataile ciocanului auzeam porumbul fosnind.
Apoi, din casa a început sa cânte Bach, în persoana, cânta la tambal, improviza, nu stiu daca l-ati auzit vreodata într-un lan de porumb uscat, de sub un sopron, pe Bach, improvizând la tambal, sunetele se împrastiau ca un fum, împânzisera cerul, ma ameteau.
“Cine cânta?” l-am întrebat pe fierar .
“E gineri-miu”, mi-a spus el, “noaptea cânta la local, la Bucuresti, acum face ezecicii...”
Dupa un timp, sunetele s-au stins si în usa colibei s-a ivit Bach în pijama vargata, era mai tânar, parea livid, extazul îi împaienjenise ochii, se clatina beat de muzica, îmi parea rau ca tace, as fi vrut sa-i aud cuvintele, sa aud ce se poate spune în starea aceea; atunci s-a repezit din porumb o fetita de vreo doi-trei ani, fetita lui, s-a împleticit, i-a cazut la picioare iar Bach, de dincolo de vis, din ameteala armoniilor, i-a spus:
“Când ti-oi da vreo doua, iar te c... pe tine...”
Acestea erau cuvintele.

9. Pe când evoc aflându-ma, ca Bach acela, în prag, am senzatia ca încep sa comit un fel de homan si asta ma oripileaza; oricum, scriind ca un prozator nenorocit despre una si despre alta, nu fac decât sa reconstitui coridorul pe care îl strabateam în fuga, restul n-are nici o importanta; iar coridorul acela nu poate fi reconstituit altfel când la un capat al lui te lichefiaza viziunile iar la celalalt capat te duci sa cumperi vinete si asa mai departe; pe când la mijloc te asteapta doamna Gerda cu nelipsita ei olita; exista, poate, o zona de filtru prin care trece numai ce, prin natura sa, poate sa treaca, indiferent de disponibilitati sau de criterii constiente, o zona dura, penetrabila numai pentru ceea ce e menit sa devina comunicabil, o zona a carei desavârsire salbatica nu e întrecuta decât de necesitatea (la fel de salbatica) de a ramâne macar un timp în ea.
Daca treci cu un milimetru mai sus, se petrece altceva (la început îmi era si frica), daca treci un milimetru mai jos se nasc jalnice texte, e ca si cum te-ai apuca sa desparti, într-un ocean imens, sarea de ape. Ce tot bâigui eu aici, ce tot explic? În fine...

*Populatia din Saint-Pierre-et-Miquelon, grup de insule situat în vestul Oceanului Atlantic, asista de câteva zile, fara a putea interveni, la agonia a 63 cetacee cunoscute sub numele de Stenorostratus si esuate pe plajele pustii ale arhipelagului.

10. Asadar, pe vremea când alergam jignit si dezgustat de-a lungul coridorului, am plutit o noapte întreaga si pesemne ca am mormait prea tare pentru ca, a doua zi, întâmpinându-ma la chiuveta, dupa ce mi-a reamintit cât este ea de curata si a remarcat bandajul care îmi acoperea pumnul drept, doamna Gerda a spus:
“Ti-a fost hau azi-noapte?”
“Nu. De ce?”
“Fiindca te-am auzit vohbind singuh, mi s-a pahut ca aiuhezi.”
“Nu aiuram, doamna Gerda, cred ca vorbeam în somn.”
“Nu se poate”, a spus doamna Gerda, “nu dohmeai, te-ai lovit de peheti, am auzit eu”.
“Se poate, doamna Gerda, sa ma fi lovit de pereti, în somn; va rog sa nu ma spuneti la nimeni pentru ca mai sunt, pe deasupra, si somnambul, mai am si insomnii...”
“Eu stiu sa pasthez un sec-het”, m-a asigurat doamna Gerda, “si eu am insomnii, desi nu sunt somnambula, dah daca mai patesti ca azi-noapte, bate-mi în pehete, iesim pe cohidoh, stam de vohba...”
“Dumneavoastra sunteti extraordinar de buna, doamna Gerda, trebuie sa recunosc, dar eu ma tem ca n-am avea ce vorbi, noaptea, noi amândoi, pe coridor si nici în alta parte pentru ca, stiti, când sunt într-o stare ca azi-noapte nu folosesc cuvintele în discutii, ma multumesc cu literele si atunci, pentru un cuvânt în limba româna pe care ambii o posedam la perfectiune îmi vine, nu stiu de ce, sa folosesc numai o litera din acel cuvânt, tradusa si ea într-o limba straina...”
“Nu cumva ai febha?” m-a întrebat doamna Gerda.
“S-ar putea sa am, doamna Gerda, de ce sa n-am? Dar ce va spun eu e purul adevar, câteodata ma aflu într-o stare din care vreau sa comunic ceva si atunci pac! vin cuvintele, iar starea aceea, daca ma las furat de ele, se duce dracului si dumneavoastra abia atunci va place fiindca începeti sa recunoasteti în cuvintele mele ceva bine stiut pe când mie, înca de la nastere, mi-a intrat în cap ca am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întâlni marea sensibilitate generala pierduta pe drum, va rog sa ma scuzati ca folosesc cuvântul sensibilitate, îmi vine sa plâng de necaz fiindca e vorba de cu totul altceva dar vedeti cum sunt si n-am încotro, asa mai puteti si dumneavoastra aprecia, cât de cât, sau macar puteti presimti, stiu ca sunteti culta, mi-ati dovedit-o facându-mi confidenta ca cititi homane, dar nu de literatura e vorba si nici de cuvinte, putin ma intereseaza si literatura si cuvintele, de aceea n-as folosi cuvântul sensibilitate si nici vreo alta tâmpenie pentru ca acum îmi vine în minte un cuvânt în limba kurda sau în alta limba, dracu stie de unde îmi vine dar îmi vine, iar altadata îmi vine numai o litera din el sau numai initiala lui (uite, de pilda litera U: atunci când e gotica ea prescurteaza, purifica si exprima pentru mine, scuzati, Necunoscutul, cred ca se leaga de Unbekannt sau de Unknown, vedeti legatura? vedeti de unde sare, afurisitul?), iar pentru dumneavoastra care, desi nu mi-ati marturisit-o înca, simt eu ca sunteti foarte muzicala, e ca atunci când va duceti la Opera si, în loc s-o luati la goana îainte de a începe uvertura, stati emotionata pe scaun si abia asteptati sa vina aria ceea pe care o stiti pe dinafara (a-a-di-i-o del pa-ssa-a-to!) si când vine aria o fredonati ultrasatisfacuta ca o stiti, pe când eu va cer scuze pentru polologhia asta idioata si va admir pentru rabdarea cu care m-ati ascultat, amin.”
“Sunt convinsa, totusi, ca ai febha, poate de la pumnul asta bandajat, ia sa vad”, a spus doamna Gerda.
Si, lasând jos olita, mi-a pus pe obraji niste degete foarte mângâietoare.
“Ia mâna de pe mine!” am strigat eu atât de tare încât, de la capatul celalalt al coridorului, ecoul a raspuns: “de pe mine...”
“Vai!” a spus doamna Gerda, uluita de neasteptata mea grosolanie, “dah eu îti sunt ca o soha...”
“Surori ca dumneavoastra am vazut eu multe, doamna Gerda, era una, de exemplu, doamna Ojog, de vârsta dumneavoastra actuala pe când eu abia împlinisem patrusprezece ani, venise din America, fuma trabuc, juca poker cu mama, avea un catel, Buster, o javra împutita, fara par; odata, seara, dupa joc, a zis ca-i e urât sa mearga singura pe strazi, acasa, mama a zis ca nu-i nimic, te conduce Gellu, am condus-o, pe drum vorbea de una si de alta, Buster dadea din codita, venea în urma noastra, ai fi zis ca-si freaca labutele încântat ca iese afacerea; la poarta doamna Ojog mi-a spus: «Te-as invita înauntru sa-ti dau o tigara buna, stiu ca esti fumator pasionat, nu te mai preface, nu e cazul, poti sa ai încredere în mine, fiindca te consider matur si îti sunt ca o sora, dar sotul meu e plecat în provincie si ce-ar zice vecinii?» Eu am bâiguit nu mai stiu ce si, când am fugit din patul ei, nu stiu cum am ajuns acasa, ma gândeam tot timpul ca e prietena cu mama, când venea pe la noi ma ascundeam, îmi era rusine, pâna într-o buna zi când hop! mi-a trecut rusinea de la sine, poate pentru ca în ziua aceea mama a zis sa joc si eu, sa-i tin un pic locul pâna face cafelele ca-mi da si bani pentru joc (dar la sfârsit sa-i dau înapoi, sa nu ma învat cu bani), jucau pe nimica toata, pentru distractie; atunci m-am asezat pe scaun, fata în fata cu doamna Ojog, si, pe când jucam, am facut pipi pe sub masa pe fusta doamnei Ojog, îmi venea sa mor de râs; când au priceput, doamna Ojog si celelalte, despre ce era vorba, s-au suparat foc, mama zicea: «e nebun», si asa mai departe, cred ca se bucura în sinea ei...”
“Vai”, a spus doamna Gerda, “esti indecent...”
“Esti tu tâmpita”, i-am spus, “unde sunt indecent? Lucrurile astea sunt prea complicate pentru olita ta, de aia ti se par indecente, e aparenta lor, asa cum aparenta lucrurilor aparente e sa para decente, stai sa vezi; uite, sa-ti dau un exemplu, sa-ti spun o chestie care mi s-a întâmplat chiar ieri si, daca îti merge mintea cât de cât, ai sa pricepi de ce mi-am amintit de doamna Ojog si de Buster al ei tocmai acum, dupa momentele sublime din noaptea de azi-noapte, asa ca ieri mergeam pe strada proaspat barbierit, fara bandaj la mâna si cu ciorapi curati iar o fata s-a tinut dupa mine vreun ceas, pe strada.
Eu nu ma tin niciodata dupa fete, pe strada. N-am obiceiul asta. Dar îmi facea placere, ma gândeam la unul Turcu, un tapiter de pe strada Vasile Lascar care, al dracului, poarta lavaliera si plete, ai putea jura ca e cel putin Novalis desi are vreo patruzeci de ani si e bondoc si rotofei, dar asta n-are importanta, se tin fetele dupa el, îi cer autografe, îl cred pohet, pe când eu umblu tuns scurt sau netuns deloc si atunci nu-mi cere nimeni autografe, câteodata fac oftica pe Turcu, asa ca ieri, când s-a tinut fata aia dupa mine, m-am bucurat grozav, ma gândeam: «uite, domnule, dânsa a luat pesemne de câteva ori plasa cu Turcu si s-a învatat minte, acum stie cine e pohet si cine nu e, stai sa vezi, mai mult ca sigur ca e o admiratoare, ca stie pe dinafara macar ultimul meu pohem înca nepublicat si intitulat Ghetele lui Gheorghe Lazar sau câteva versuri din alt pohem al meu, de asemenea nepublicat, cum ar fi pentru ca femeia mea nu ploua sau lacustele sunt cele mai Constantin, asteptam sa le recite si sa-mi spuna: «mai zi ceva, daca poti!», ma si oprisem lânga un zid, cinstit vorbind era o consolare pentru fiinta mea jupuita si priveam asa, în gol, mai mult din profil, când ea si-a luat inima în dinti si mi-a întins stiloul plus o bucatica de hârtie cerându-mi, pe englezeste, un autograf.
Atunci mi-au intrat în functie disponibilitatile, o banuiala mi-a încoltit în minte, am izbit cu pumnul în zidul de care ma rezemasem, am izbit atât de tare încât mi-am ranit pumnul, si am întrebat-o:
“Pe ce chestie?”
Ea s-a speriat putin, pentru ca îmi curgea sânge din pumn, si m-a întrebat daca nu eram eu unul Buster Crabbe, un actor de cinema care juca pe Tarzan si semana leit cu mine, mi-a spus; tocmai îi vazuse fotografia într-o revista de specialitate în care citise ca Buster Crabble ala s-ar afla la Bucuresti si crezuse...
Atunci i-am spus ca Buster Crabbe ala nu face doi bani pe lânga unul Buster Ojog pe care îl cunoscusem eu cu câtiva ani în urma si care poate semana cu mine desi dadea mereu din codita, sper sa fi crapat între timp, fiindca, din fericire, viata e scurta, dar îti mai dai seama de starea mea sufleteasca, si asa mai departe, stai sa vezi..”
Dar doamna Gerda n-a mai stat sa vada si a fugit în camera ei de unde, printre gemetele batrânei mame suferinde, am auzit-o cum încuia usa.

11. Acum, când recapitulati, s-ar putea sa vi se para ca vorbesc cam mult si cam urât despre lucruri neesentiale; de asemenea, s-ar putea sa va contrarieze dimensiunile capatate de o doamna Gerda sau de altii ca ea, dimensiuni altminteri deloc neglijabile pentru existenta mea; s-ar putea chiar sa puneti asta pe seama intentiei mele de a încetosa ceea ce se petrecea dincolo, la celalalt capat al coridorului, de exemplu, unde suprafata înceta sa mai existe ca atare, ma rog, si unde ma socoteam, de exemplu, buricul pamântului, un buric esential si nenorocit, n-am sa insist.
Asa, s-ar putea obtine un personaj care nu eram eu si un coridor pe care n-am ratacit niciodata; oricum, ignorând delicatetea mea innee si duhorile împrejmuitoare ale existentei, s-ar putea sa apara în locul meu un baiat cam grosolan, ceea ce îmi e perfect egal, pe când eu, în aceasta friguroasa zi de octombrie în care scriu, voi parasi pentru un timp odaia si plicticosul ritual al evocarilor si ma voi îndrepta, împins de o reala necesitate omeneasca, spre fundul curtii unde o pasare proaspat sosita din nordul pamântului va zâmbi puritatii mele si-mi va da noutati despre un târâm fara sus si jos.

*Baza de cercetari stiintifice Widzel, din extremul nord al Suediei, a suferit un adevarat asediu din partea a circa 30 ursi albi. Acestia i-au tinut sub stricta supraveghere pe cercetatorii care, la caderea serii, nu mai îndrazneau sa paraseasca statiunea. Se pare ca animalele vroiau sa-si recapete vechile privilegii asupra acestei zone care constituia unul din teritoriile lor de predilectie, silindu-i pe cercetatori sa plece în alta parte.

12. Tot cam pe vremea coridoruiui a trebuit sa locuiesc vreo zece zile în alta padure, mi se daduse un cal îl adapam cu o galeata de pânza de la izvorul din imediata apropiere îl tesalam, îl hraneam dintr-un sac cu ovaz, ma culcam lânga el, noaptea era frig, de multe ori ma trezeam cu capul pe gramajoara calda de balegar, mâncam din putinele merinde pe care le aveam, toate acestea se petreceau pe un spatiu de patru metri patrati, dincolo de care ma pândea moartea.
Stateam acolo pe stratul de frunze umede asternut de-a lungul anilor, câteodata ploua, îmi puneam peste cap patura împutita scoasa de sub sa, într-o buna zi am început sa scormonesc straiul de sub mine, sa dau la o parte frunzele putrezite; cam de la vreo douazeci de centimetri adâncime frunzele roase de vreme si de umezeala au început sa para dantele, broderii si filigrane, le ridicam cu doua degete spre lumina galbuie strecurata printre crengile arborilor si le priveam minute în sir, ma rasplateau pentru jalnica mea existenta; în spatiul acela de patru metri patrati la limita caruia ma pândea moartea se afla miracolul. Era de-ajuns sa scobesc...

13. Pe vremea coridorului se întâmpla uneori sa vizitez si câte un prieten, bateam la usa, intram, dadeam ocol mesei si plecam imediat sau ramâneam; daca se întâmpla sa ramân, ce frumos conversam despre cumplitele blesteme care macina pohezia sau mai stiu eu despre ce, în timp ce poezia continua sa se macine în blestemele ei orânduite la perfectie de alti monstri mult mai experimentati; alteori, daca eram obosit, ma întindeam pe o canapea aflata acolo si dormeam asa pâna ma trezeau soaptele prietenului care perora, de exemplu, tot despre mizeriile poheziei; atunci urlam de pe canapea: “Guraaa!” si prietenul tacea, avea impresia ca îl terorizez.
Fireste, vizitam si fete, n-am sa insist, am sa spun doar ca la atelierul Mariei petreceam ore decente, în fata ei monologam despre orice, despre cât e de rau pe lume, despre dragoste si despre libertate, îmi aminteam adeseori deviza tesuta pe vesta lui Marat: “Vivre libre ou mourir!”, în fata ei îmi placea sa vorbesc, eram politicos si blând, nici n-o sarutam macar, ea tacea si ofta, mai bine as fi plâns, cred ca m-ar fi mângâiat cu placere; avocata aceea plecase pentru totdeauna în Moldova, ca un erou am condus-o la gara, ne-am îmbratisat la despartire, spunea: “sa ai grija de tine”, zâmbeam, multa vreme am avut inima înghetata, multa vreme, curând o fata m-a invitat la ea, într-o vila grozava, parintii nu erau acasa, când am sarutat-o s-a înrosit la fata, i s-au uscat buzele, i s-au scorojit ca de febra, atât de tare încât am fugit de acolo, si asa mai departe.
Apoi, într-o alta seara, pe când traversam Gradina Icoanei în drum spre casa si ma simteam ud si trist ca un câine aruncat în sant, l-am întâlnit pe unul din verii mei (el a murit mai apoi într-o explozie, nu i s-au mai gasit decât ghetele), în seara aceea de toamna stateam pe o banca, lânga iubita lui, încerca s-o convinga sa treaca la fapte ceea ce ea refuza cu tenacitate, eram obosit si înfrigurat, m-am asezat lânga ei, pe banca, varul meu mi-a prezentat-o pe fata aceea, treaba lui, ea a spus ca îi pare bine, ca ma stie din vedere, eu i-am spus sa fie sanatoasa, ma gândeam sa plec, sa-i las în pace, varul meu încerca mai departe s-o convinga, m-au plictisit, îmi era frig, i-am spus fetei aceleia sa vina cu mine sa facem dragoste si ea a venit. 14. Însiruind aceste mici ticalosii existente în mai toate vietile adolescentilor vorbesc, de fapt, despre un pat asternut cu petale de crini pâna la care drumul duce printre reziduuri mucede si excremente; poate ca rostul lor e sa atenueze pâna la suprtabil niste dogoritoare raze launtrice, poate ca vorbaria mea alimenteaza forta presimtita a tacerii fiecaruia dezvaluind, pe invers, partea cealalta în care masurile, toate masurile, sunt iluzorii, si asa mai departe.
În plus, când esti senin si linistit poti auzi de acolo gemetele lumii si atunci se comite un pohem sau un tablou cu floricele pentru ca din partea cealalta nu razbate, dupa cum am spus, decât ce poate si ce trebuie sa razbata, pe câmpiile inteligente.

*Tribunalul din Bentong (Malaezia) a fost nevoit sa-si întrerupa timp de câteva zile activitatea datorita unei invazii de omizi care au ocupat literalmente întreaga cladire catarându-se pe pereti, pe tavane, pe usi, pe ferestre, napadind dusumelele si întregul mobilier. Au trebuit câteva zile pâna când milioanele de omizi sa poata fi evacuate. 15. Tot cam pe atunci am locuit, temporar, într-un sat pe malul Somesului, eram cumplit de bolnav, ma târam pe ulite sprijinindu-ma de garduri, mâncam numai cartofi fara sare, nimic altceva, va rog sa retineti amanuntul acesta, nu vorbeam cu nimeni, localnicii ma priveau ca pe o aratare.
Peste câteva saptamâni, când începusem sa ma refac, a venit sa ma vada o domnisoara de la catedra de Filologie Clasica a Universitatii din Bucuresti, tinea la mine, m-a gasit ultrajegarit, cu burta umflata de cartofi, am iesit amândoi la plimbare, pe câmp, printre margarete si maci, pâna la iarba atât de verde încât parea uda, discutam despre una si despre alta, chestiuni mai mult clasice, îmi adusese niste carti de citit, abia ma tineam pe picioare dar conversam ca un inteligent si un tantos, îmi exprimam opiniile în legatura cu Theodor cyrenaicul supranumit Ateul si mai pe urma Zeul si cu Hipparchia din Maronea, aveam chiar unele rezerve, ma întristau câteva amanunte ale vietii lor, greseli de comportament, stai sa vezi; asa e când descoperi virtutile salivei, domnisoara n-avea nici o vina.
Si iata ca, deodata, gazele datorate nutritiei mele purificatoare dar unilaterale au început sa-mi apese vezica; simteam ca mor, ca înnebunesc de rusine, ar fi existat doua solutii de salvare, una constând din evacuarea urgenta a lichidului din vezica, cealalta, sonora, legata de împrastierea la fel de urgenta a gazelor, ambele de neconceput în fata unei fete de la catedra de Filologie Clasica.
Curând, am simtit ca nu mai pot, m-am trântit cu fata la pamânt, izbeam cu pumnii iarba, gemând cât puteam de tare pentru ca, neavând încotro, alesesem solutia sonora, infama si degradanta, pe care gemetele mele nu izbuteau s-o acopere; domnisoara se uita uluita la mine, se speriase.
“Sa nu confunzi”, strigam, “daca vorbesc despre Theodor am în vedere numai modul lui de viata si ma refer la stari, nu la idei; nu ma amesteca în tagma lui sau a altuia, nu ma amesteca în nici o tagma, nu uita”, strigam (inutil, pentru ca nu izbuteam sa acopar totul). “sa nu-mi pui etichete, ma sufoc, daca rostesc un nume din cartile nenorocite pe care mi le aduci îmi si gasesti o eticheta; sa stii ca eu citesc ca sa recunosc si nu ca sa cunosc; sa stii ca nu traiesc pentru si contra, ca în capcana voastra” (strigam din ce în ce mai furios). “Sa stii ca eu sunt în afara si sa te cari de-aici, cât poti mai repede; du-te la gara, lasa-ma...”
Domnisoara încerca sa ma ajute, nu stia cum, dar mi-a trecut curând si ne-am continuat plimbarea ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ba chiar cred ca i s-au parut placute acele ore petrecute cu un pohet, pe un câmp cu margarete si cu maci.

16. Scapasera tehnicile, îsi faceau de cap într-o haotica goana; ne înmulteam pe rupte, n-a existat secol mai salbatic si mai minunat, doamne! (aceasta e o expresie ca oricare alta) si ce-o sa mai fie! Se pare ca abia a început, desi traim sub auspiciile unui numar favorabil; poate se face un fel de numaratoare gresita si se gaseste ca suntem prea multi; exista un fir de iarba crescut într-o singura noapte la lumina unei stele, el ar putea sa ne spuna dar nimeni nu l-ar crede, un firicel plapând si marunt, la lumina unei stele abia vizibile; nimeni nu l-ar crede pentru ca fiecare stie atâtea, iar toti împreuna stim si mai si, chiar eu citeam tom dupa tom, studiam cu multa seriozitate si cu mare dezgust, dadeam si examene, eram întrebat, indiferent daca asta se întâmpla la logica sau la mama dracului, despre Hegel, baietii ziceau ca am bafta, era ca un facut, as fi putut sa tocesc numai Hegel si buna ziua, aveam metoda mea; stai sa vezi: închideam usor ochii, vedeam paginile de parca le-as fi avut în fata, exact cum erau tiparite, pâna la adnotarile cele mai marunte nu-mi scapa nimic, le citeam, însiram totul, fara gres, repetam toata polologhia pe care cautam apoi s-o uit cât mai repede, ca sa ramân curat.
Ei nu voiau decât sa se convinga daca m-au vârât sau nu în masinaria lor; îmi venea sa urlu, aveam si eu un creier acolo, nenorocit, ma rog, facea si el ce putea, printre altele mai era si autorul erorilor mele, iar ei ma obligau sa-l astup cu ciorapul lor mâncat de molii pe când el mârâia ca un câine pe care îl purtam în teasta.

*În regiunea de vest a statului Kentucky a fost declansata o puternica ofensiva împotriva a milioane de mierle si sturzi, prin împrastierea din helicoptere a unor detergenti care dizolva grasimile ce impregneaza penele acestor pasari. Lipsite astfel de protectie si expuse la intemperii, ele nu mai pot supravietui.

17. Ca niste placi tectonice, masive, inconstiente si invizibile, se miscau fortele; era greu sa le urmaresti cu niste biete picioruse, fara sa aluneci; era greu sa ramâi linistit în fata disproportiei dintre ele si tine, sa pui în acord conditia ta cu ferocele ei temelii; asa se face ca uneori cadeam, pentru un timp; de vreo doua ori, de exemplu, am fost vârât cu sila într-o încapere institutionala unde am stat, ce e drept nu prea mult, printre borfasi de treaba, era si un hârdau acolo, în numele igienei, ca sa ne facem nevoile în el si sa-l varsam, pe rând, dar nu puteam dormi pentru ca numai oamenii înzestrati cu însusiri speciale pot dormi în picioare si nu aveam de ce sa ma rezem ca sa dorm; de-a lungul peretilor misunau paduchii. Când izbuteam sa atipesc un pic, pe vine, ghemuit undeva, pe cimentul muced, venea un om, unul gol, se spunea ca ar fi nebun, în orice caz era nebun de profesie, ceea ce e cam acelasi lucru, si ma ungea pe fata cu materiale scoase din hârdau pe când borfasii râdeau, se distrau si ei, saracii; apoi venea mama, alerga de la unul la altul prin birouri, încerca sa ma scape, n-avea decât un argument; “nu vedeti? e nebun! În loc sa fie si el ca altii de vârsta lui, e nebun...”
Si pentru ca tot eram nebun, faceam o mica minune, tineam degetele într-un anumit fel sau mai stiu eu ce faceam, oricum ma cuprindea o ampla liniste interioara, o vasta seninatate, borfasii se potoleau, începeau sa motaie ca la comanda, ala gol ma lasa în pace, usa de fier se deschidea, eram chemat afara, condus într-un birou unde o vedeam ca prin ceata pe mama vorbind cu unul, un tata de familie, fireste, care spunea:
“Pacat de baiatul asta, ca nu pare prost dar nu stiti sa-l cresteti... Sa fie al meu l-as sminti în batai, i-as baga mintile în cap.”
Mama îsi continua argumentatia:
,,E nebun, domnule... Daca va spun ca e nebun...”
De doua ori mi s-a întâmplat asta si, de fiecare data, în drum spre casa, deci, cum s-ar zice, liber, pe sub imensa mea liniste interioara s-a strecurat neîncrederea; de fiecare data mi-am pus aceeasi întrebare: descuiasem chiar eu portile facând gestul acela sau numai presimtisem ca se vor descuia?

18. Dar cum totdeauna cunoscutul e mai linistitor decât necunoscutul, încercam sa-mi mentin disponibilitatea extremelor ca pe o poarta care si-ar pierde functionalitatea daca s-ar închide sau s-ar deschide numai spre o directie; trecerile acestea aparent dezordonate, cuprinzând de fapt rigoarea echilibrului, dadeau gesturilor si vorbelor mele o tenta de umor care îmi transforma zvârcolirile în rânjete; de fapt, în ciuda explicatiilor care îsi vâra nasul pe unde nu le fierbe oala vadind o anemie cel putin mentala, aparenta dezordine a starilor mele marca nu numai o posibila tehnica pohetica ci si rigoarea compensatoare a unei trairi libere, a unei ordini în miscare, reiesita din propriile ei meandre Ca sa mentin fata de mine însumi, în momentele de slabiciune, adevarul faptic al starilor mele, foloseam metode cât se poate de simple, de exemplu faceam o pasienta, una cunoscuta, întinzi toate cartile pe fata, câte sapte, mai ai dreptul la trei locuri libere, de rezerva, pentru mutari în ordine descrescânda, pe culoare inversa, si asa mai departe; de obicei, pasienta îmi iesea dintr-un foc; în momentele acelea, îmi ziceam: ,,ia sa vad eu; domnule, daca pot sa scot asii pe un singur rând”, amestecam bine cartile si asii, ai naibii, se însirau pe un singur rând.
Un lucru atât de marunt poate sa para umor si înca ieftin, mai ales daca se tine seama de gravitatea existentiala a zonei careia trebuie sa-i serveasca drept substanta doveditoare, dar gânditi-va: erau 52 de carti bine amestecate si asii se asterneau unul dupa altul (câteodata nu vroiau, atunci bombaneam ceva si gata). Asemenea lucruri marunte se petreceau însa aidoma si când era vorba de obiecte în genere si când era vorba de oameni; vedeam clar în ce masura obiectele sau oamenii se aflau în legatura cu starile mele, constatam puterea macar inconstienta a obiectelor si a oamenilor de a raspunde acestor stari (câteodata vadit împotriva), trebuia sa accept ideea, la început înfricosatoare, ca lucrurile stau altfel, si încercam sa nu turbur legea, sa ma pastrez disponibil pentru miscarile ei, nu stiu cum sa spun pentru ca e vorba de ceva în care explicatiile n-au ce sa caute, si asa mai departe.
Atunci universurile se miscau lin si ma leganau ca pe vremea când aveam vreo cinci-sase ani si, în amurg, ostenit de joaca, ma napadea o seninatate uriasa, ma aflam poate în paradis.
De obicei ma dezmeticeam greu si ieseam printre oameni cu paradisul pe cap, ca o caciula, cu ochii împaienjeniti, întâlneam câte un prieten, vorbeam fara sa vreau cam de sus, uitam sa spun “scuzati”, iar el, pe buna dreptate, se simtea jignit, îsi spunea: “asta prea face pe desteptul cu mine”, pe când eu, fiindca n-aveam olita la îndemâna, l-as fi rugat sa-mi împrumute caciula lui ca sa plâng în ea, ar fi fost, oricum, o situatie...

*La Cagliari (Italia) o ancheta încearca sa elucideze motivul pentru care o familie cu 11 copii s-a retras de 15 ani în munti, traind într-o pestera. Salvatore Cossu, de 53 de ani, coboara din când în când numai el, în localitatile apropiate, interzicând restului familiei sa faca aceasta deplasare. 19. Pe atunci, cu putin înainte de plecarea mea în mlastini, am început sa presimt existenta Zenobiei (n-o cunosteam înca, nu stiam nici macar cum se va numi), ea venea voalata printre ceilalti vizitatori care îmi populau odaia de pe coridor, nu scotea o vorba, ceilalti se retrageau, nu-i vedeam fata, nu-i distingeam trasaturile, ma învaluia în caldura ei, îi spuneam Isis sau altfel, nici nu conteaza.
Când începeam s-o iau razna ea se destrama, îmi era greu pentru ca ramâneam singur în apele pe care le tulburasem, îmi ardeau ochii înca nu îndeajuns de pregatiti, vorbesc despre altceva pentru ca oamenii nu prea îsi destainuiesc asemenea lucruri si bine fac, dupa cum nu prea discuta între ei despre moarte si treaba lor.
Despre invocatiile mele si despre aparitiile Zenobiei am avut pe atunci chiar naivitatea sa scriu un fel de carte presarata pe alocuri cu mici teorii, ma rog, era de la bun început sortita esecului, poate de asta am si scris-o: în ciuda câtorva placute fragmente litherare si a câtorva sentinte culthurale, esentialul refuza sa se exprime altfel decât în fapte simple care pareau, dupa obiceiul lor, cam trase de par, asa cum par si acum, ce sa-i faci...
Amintesc notatiile acelea, pe care nu m-as mai simti în stare sa le recitesc, doar pentru ca, printre multe alte omisiuni voite sau nu, am impresia ca se afla si un fel de invocatie obisnuita mie pe care o transcriu abia acum:

20. sa nu uit mai întâi palaria
facusem rost de; o
palarie neagra cu borurile largi
si pleostite cum purta un
poet într-o piesa cehoslovaca
o mizerie în care to
tul se petrecea într-o camera la;
subsol aveam si un costum
ceva catifea acoperea
bine ma simteam
în ei ca un baschetbalist
de statura convenabila
umblam de colo-colo
în doua labe pe poante
ca un câine dresat
umblam pe poante cu labutele
îndoite de la încheieturi cu;
capul bine întepenit pe gât
cu ochii dati peste cap
printr-un parc; Isis era
lânga mine ma iubea;
altii se adunau
câte doi câte trei ca sa cânte
eu recitam singur având o
singura admiratoare
dar când vedeam fete umblam pe
poante recitam

Isis nu zicea nimic stia ca
nu se poate altfel vedeam doua-
Trei fete începeam sa umblu cu;
palaria
pe cap dar mult mai disperat
recitam cât puteam mai tare
fetele treceau mai departe
cu niste baieti care ma apreciau
umblam mult mai disperat una a zis:
“nu mai zbiera asa
pentru ca
pari un derbedeu “o speria
umbletul meu si palaria mea
neagra
vroia sa ma întristeze
sa mor de rusine
cu palaria mea cu
tot
aveam un curaj nebun am recitat:
“poate chiar sunt si ce
daca sunt?” ei i-a placut simteam
ca începea sa ma
simpatizeze eram
disperat improvizam aiurea eram:
nenorocit cu palaria aia
ma
asurzeam recitând umblam;
pe poante în jurul fetelor ma
simpatizau recitam:
,,ziceti voi asa de mine va da mâna
fiindca sunt un alb
nenorocit
ultimul alb din mileniul acesta
care e ultimul pe când;
voi sunteti roz verzi si albastre
ultimul; alb al mileniului
umblu ca un câine dresat
va da mâna fiindca etc. etc.”

strigam tare improvizam
despre albul nenorocit care
contine
de toate plus disperarea sfârsitului
care coincide cu
ultimele
lor calcule despre;
soarta ultimului alb retinut
pe plantatiile lor umblam
cu ochii holbati pe sub
palaria mea neagra
fetele ma simpatizau
am ajuns la o alee
cu
arbori înalti Isis s-a aplecat si mi-a;
spus la ureche:
“nu mai recita; pe aici umbla
matematicianul Cantor si te
manânca
un matematician e ceva
pe la biserica masii
cânta pe acolo dar
asta e; unul rau si razbunator
un fel de înger exterminator”
aveam un curaj nebun fetele
ma simpatizau strigam spre EL
“îti da mâna sa ma manânci
fiindca sunt ultimul alb dar sa stii
ca nu-mi pasa si am sa recit”;
El n-a aparut era
la biserica (nu l-am vazut)
am cotit dupa fete recitam; în
spaimântat umblam pe poante
fetele coborau spre o ecluza
pavata cu dale argintii am;
facut un ocol pe dupa copaci
“nu mai recita” spunea Isis
“e un profesionist pe aici te
faci de râs”
“n-are decât sa fie
si mama profesionistilor”
spuneam “lor
le da
mâna dar eu; sunt ultimul alb
pe planeta asta împutita”
de fapt recitam lucruri tragice
nu pot sa le redau fiind
cam neclare m-am dus dupa fete
la ecluza pe dale
lânga cabina paznicului usa;
era deschisa
în fata ei se afla un dulap
cu peretii de sticla ieftina
ca o stiuca mare înauntru
ma uitam prin sticla
atunci a iesit paznicul
(numai pe jumatate)
cu un ciocan
în mâna vroia sa-mi dea peste degete
sa nu ma mai uit
dar s-a; retras imediat
pentru ca se speriasera fetele
si le respecta recitam
la disperare umblam
pe poante în jurul fetelor
strigam catre paznic: “sigur îti
da mâna fiindca sunt un biet alb
lipsit de aparare”; si
mi-a venit în minte sa-l insult
pe o chestie culturala
sa le; jignesc si pe fete cu ocazia asta
desi ma simpatizau
“sigur” am spus “va convine
fiindca sunt ultimul alb”
îi jigneam pe toti cei peste
patruzeci PH D conservatori
honoris
causa; ai muzeelor ingineri elecrici
astrologi spe;
cialisti în sti; inte spatiale atlantologi
co; lectionari de o
biecte precolumbiene
generali de brigada oceanografi
is; torici
cartografi spe; cialisti ai razboiului
psihologic cercetatori
pa
rapsihici biblioteci ale congresului
si ale universitatilor
birouri culturale arhive librarii
educatori fosti piloti so
cietati pentru investigarea
inexplicabilului matematicieni
mitologi filologi colonei în retragere
si altii care; part
cipasera prin sugestii directive
si corecturi la starea mea
actuala îi jignea din p d v cultural
ca si pe fete care se;
simteau jignite din p d v national
sexual
dar protestau slab
fiindca ma simpatizau
si; nu vroiau sa
ma întrerupa desi
li se înrosisera pulpele de
indignare pe când; eu
recitam de unul singur
strigam Isis
sta
tea lânga mine nu mai zicea nimic

(atunci am stiut ca venise timpul sa parasesc coridorul si sa ma îndrept spre mlastini)