IV. SCARA

1. Acum, când scriu, o ploaie îmi scalda geamurile.
Mi-e frig desi ma aflu la adapost, ghemuit ca o maimuta trista si batrâna, aici, în odaia mea, cu hârtiile astea în fata.
Poate ca sa înlatur reveria umeda care ma bântuie îmi revine în minte figura unui ramolit. Vorbeam cu el acum câteva zile într-o pauza de lectura, la o biblioteca. Lucra acolo la o carte a marilor spaime pe care de obicei memoria istorica le uita...
“Orice biblioteca e ca un câmp minat”, spunea, “ fiindca ascunde în ea întreaga gândire binecuvântata si ticaloasa a oamenilor. Iar daca o idee pierduta prin cine stie ce brosura neluata în seama de nimeni si-ar întâlni amorsa care zace în alta brosura la fel de ignorata, explozia ar fi în stare sa zguduie tot universul...”
Ma plictisea. Îl si vedeam tremurând printre rafturile de carti...
Apoi, ma solicita ecoul unei promenade îngropata într-unul din textele mele vechi: noaptea, într-un autobuz, pe strazile pustii ale orasului. Soferul adormise la volan si conducea asa, cu ochii închisi. În autobuz se mai afla, în afara de mine, un singur pasager, un albinos, tinea în mâna o carte, simteam mirosul cartii, ghiceam, prin el, titlul si numele celui ce o scrisese: Huysmans, nedreptatitul de mine, pe atunci...
Fireste, hârtiile pe care scriu si le distrug sau le pastrez, ca si obiectele-carti, ca si oamenii, emana aure, efluvii bine definite si nu numai atât. Îmi amintesc ca observatia aceasta am recunoscut-o recent în cartea despre viata si învatatura Marelui Jetsun Milarepa pe care, din pacate, l-am ignorat atâta vreme. Ma refer la cuvintele adresate lui de Incomparabilul Marpa-Traducatorul când tânarul Jetsun, înca naiv învatacel desi mare vrajitor, vroia sa-si puna cartile din bocceluta lui, ca dar omagial, lânga cele ale Maestrului.
,,Iesi afara cu hârtoagele tale vechi”, s-a rastit la el Traducatorul, “au început sa-mi molipseasca sfintele relicve si volumele sacre si au sa le dea o raceala...”
Privesc hârtiile înnegrite din fata mea, cu un acut sentiment al derizoriului. Ma încapatânez, totusi, sa le caut sensuri, pe cât de logice pe atât de subrede. Un fel de început de ierarhizare ma îndeamna sa le deosebesc pe cele asa-zise importante de celelalte, ba chiar sa le despart, dupa criterii constiente, dar, fireste, renunt.
“Gândesc, deci nu exist”, îmi spun, si râd, pe bune. As râde de oricare alta tâmpenie similara. De pilda, daca m-as gândi (scuzati) pe mine ca umbra a unui gând strain, realizata în afara oricarei existente fenomenale dar intrata pâna în gât în traditia conflictelor mentale... Sunt cel ce gândeste sau cel ce a gândit? Sau: cine ma gândeste? Si asa mai departe...
Apoi ma decid sa reiau obositorul exercitiu al evocarii si sa revin la vremea departata a celui de-al doilea coridor...

*Nim, un cimpanzeu de 2 ani si jumatate, învata sase ore pe zi împreuna cu trei tinere fete, la universitatea din Columbia. El a reusit pâna acum sa asimileze 55 de semne si sa le foloseasca corect pentru a cere diferite lucruri.

2. Curând dupa plecarea lui Dragos ne-am mutat din atelierul Mariei. Cum ea nu mai daduse de câtva timp pe la noi, i-am lasat pe masa un bilet cuprinzând cuvenitele multumiri pentru gazduire si noua noastra adresa. Cheia am pus-o la locul stiut, într-un gol al zidului, deasupra usii.
Locuiam acum în Piata Romana, deasupra unui bloc. Spun deasupra pentru ca, printr-un capriciu greu de înteles al arhitectului, pe terasa-acoperis a blocului fusesera construite câteva odaite asezate la rând pe o singura latura, un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust si izolate de restul cladirii, ca si cum ar fi picat acolo singure, din cer.
În coliviile acelea, pesemne uitate de proprietarii lor, nu locuia nimeni. Printre ele exista un W.C. a carui fereastra se deschidea spre bezna umeda si adânca a unui asa-zis luminator. Alaturi de el, o odaita nelocuita, dupa care o perdea albastra, ciuruita de vreme, încerca sa acopere golul de intrare al dusului comun folosit din fericire numai de noi.
La capatul din fund al coridorului, o usa-fereastra deschisa pâna la pardoseala lasa drum liber luminii. Dincolo de ea se întindea imensul acoperis-terasa, pustiu si prafuit. Acolo se putea ajunge fie direct, prin usa-fereastra amintita, fie pe scara de incendiu pornita din coridorul de sub noi unde se însirau spalatoriile, uscatoriile si o parte din camerele de serviciu. O scara inutila, de altfel, fiindca n-am vazut niciodata picior de om urcând spre gudronul fierbinte al acoperisului. Eu însumi m-am aventurat o singura data pâna la marginea lui împrejmuita doar cu un jgheab de tabla subtire. De acolo am putut vedea cum misuna jos, în strada, un furnicar de oameni cât unghia si m-a cuprins ameteala... Odaita noastra avea doi metri lungime si doi latime. O gasise Zenobia. Avea si mobila: o sofa iesita de mult la pensie si un scaun, înca bun. Altceva n-ar mai fi încaput. Am completat mobilierul cumparând o perna mare si o fâsie de pânza alba, pentru cearceafuri. Am batut câteva cuie în pereti pentru cele doua camasi de rezerva ale mele si cele doua rochii dobândite prin munca cinstita de Zenobia. Cartile (posedam un numar oarecare), împreuna cu celelalte bunuri proprii (farfuria comuna, cele doua linguri, cana cu poza color pe care se vedea cum o fetita în costum national îsi primea portia de turta dulce de la un batrân rural) le-am instalat parte pe scaun, lânga hârtiile mele, parte sub sofa.

*Refuzând hrana si apa, Sandra, elefantul femela al circului Do Brasil, a încetat din viata. Sandra, în vârsta de 24 de ani, n-a putut suporta
despartirea de Helmut Chome, tânarul ei dresor care se casatorise si plecase sa-si petreaca luna de miere.

3. O saptamâna mai târziu am întâlnit-o pe Maria. Era cu Ioachim, stateau de vorba pe strada, stai sa-mi aprind o tigara.
Pe Ioachim asta (o perfectionata rotita universitara) îl stiam mai de mult, tot de la Maria si tot de pe strada. De obicei schimbam în treacat doua-trei vorbe. Era cu câtiva ani mai mare decât mine, dar asta nu conteaza. Scria si cronici, manevra concepte. Parea ceva mai elastic decât altii, atâta doar cât sa sugereze ca e mai descuiat decât maestrii lui si ca s-ar cuveni sa le ia locul.
Altminteri era marunt, subtire, bine proportionat si al naibii de frumusel. Parea si cult, stia pe dinafara pâna si-un vers de-al meu, mi-l recita în loc de salut de câte ori ne întâlneam. As fi putut sa-i raspund cu un sut dar ma abtineam.
Maria nu putea sa-l sufere, asa spunea. Cu un an în urma îi ceruse mâna dar ea îl refuzase. (Era coleg cu maica-sa, la catedra, si atâta ar fi fost de ajuns.) “E un cretin”, îmi explicase ea atunci.
Pe mine, personal, nu ma interesa nici ce spunea nici ce scria Ioachim. Treaba lui... Mai cunosteam câtiva ca el, unii chiar straluciti, le mergea mintea. Niste roboti anchilozati voluntar în mecanismul lor profesional. Analizau cavoul poheziei, coroanele si jerbele de flori, dar se fereau sa vada fecioara putrezita înauntru, sau o vedeau saltând vioaie ca o gimnasta moarta.
În plus, pe Ioachim cautam sa-l evit pentru ca de câte ori îl întâlneam îmi declansa o ciudata senzatie fizica: mi se parea ca târaste dupa el, în lumea asta si asa destul de împutita, o duhoare mentala greu de suportat.
Acum statea oarecum deoparte, nu spunea nimic. Maria ma prinsese ca pe un fir de pai ivit în calea cuiva gata sa se înece.
“Bine ca te-am întâlnit”, spunea. “Ti-am pierdut adresa...” (o ratacise de câteva zile, nu-si dadea seama cum).
I-am repetat adresa, i-am explicat cum se ajunge la noi, la ce etaj, pe ce scara. Vorbeam ca si cum am fi fost singuri, Ioachim parea ca nu ne asculta, zâmbea si ochii îi luceau frumos.
Când sunt intrati pe deplin în marea minciuna a maturitatii, baietii nu prea tac în astfel de situatii. De cum se afla în preajma o fata mai atragatoare, se si reped. Un fel de frenezie oarba îi împinge sa iasa în fata, sa ocupe tot spatiul sonor, sa nu lase loc pentru altii. La unii asta tine câteodata pâna toamna, pâna le cad frunzele sau chiar si mai târziu. Eu însumi la o vreme, când se ivea Incitatoarea, lasam frâu liber elocitei. Si chiar când ma simteam penibil, când mi se facea si greata de mine, tot îmi gaseam o scuza... De aceea, poate, Ioachim si-a dat drumul la motor. Vorbea frumos, avea un glas melodios si cald...
La început si-a exprimat admiratia fata de prietenia noastra fireasca (între artisti) si nu mai stiu ce. I-as fi ars una dar îmi era mila de Maria, parea dezolata, se uita când la mine când la el, parea ca ma implora, se temea sa nu...
Ioachim continua sa vorbeasca. Spunea ca ultimul meu pohem (unde dracu îl citise?) i se paruse mai putin dereglator. (Expresia îi apartine.)
Era un copac acolo, lânga noi, pe strada. Se si hranea copacul, curgea ceva ca o seva prin el, stai sa vezi, curgea o dereglare linistita, de jos în sus sau de sus în jos, curgea nevazuta cum curge de multe ori prin ordine mama dezordinei, si viceversa, de dincolo de forme...
Ioachim încerca sa confectioneze o metafora, ceva despre clorofila pohetica, multumesc, am învatat si noi la botanica, în plus traia din dejectiile copacului în mijlocul dejectiilor unei naturi din care nu prea întelegea mare lucru.
Pâna la urma, m-am carat. Ioachim acela mirosea, într-adevar, prea urât...

*Orasul Maralal, din Kenya, a fost invadat de albine. Roiurile dezlantuite au atacat cu vehementa oamenii si animalele. Mai multe persoane au fost transportate la spital. În cele din urma, albinele au fost neutralizate prin interventia pompierilor.

4. Poate vorbesc prea rar si prea putin despre Zenobia. Dar am sa spun ca în zilele acelea ea continua sa teasa în jurul meu o aura ocrotitoare pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem sa nu-i mai aud soaptele si sa nu-i mai vad toate gesturile care, cu siguranta, m-ar fi scos la mal.
Învaluit în orgolioasa axioma a iubirii noastre, o simteam atât de legata, de incorporata mie încât aproape ca n-o mai vedeam, cum nu-ti vezi propria retina. Astfel, fanatica, adânca noastra uniune, se topea într-o singuratate dubla al carei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.
Uneori, puneam sub semnul îndoielii însasi existenta ei exemplara: seara de seara ea se întorcea acasa tacuta si ostenita. Se îndârjea într-o activitate pe care eu o socoteam marunta si inacceptabila. Daca la început muncile ei silnice, într-un sordid atelier de decoratiuni unde taia si lipea pe cârpe si cartoane litere si flori, mi se pareau menite sa acopere o viata prea stralucitoare, acum vedeam în ele un fel de resemnare.
Cum nazuiam, ca totdeauna, mai mult spre un posibil fara limite decât spre ideal, aveam senzatia umilitoare ca toata cazna ei n-ar fi decât o demonstratie a jalnicului adevar ca totul trebuie platit.
Fireste, n-ar fi fost prea greu sa facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva macar modestele cerinte zilnice, fara sa ne abata prea mult de la linia vietii. Dar evitam orice parea sa fie în afara iubirii noastre.
De câte ori ma necajeam vazând-o frânta de oboseala, ea îmi spunea:
“N-ai grija, ce faci tu e infinit mai greu. Când n-am sa mai pot am sa-ti spun...”

*Provinciile Cordoba si Sucre din Columbia au fost lipsite timp de peste zece ore de curent electric din cauza unor rândunele, care luându-si zborul de pe firele de înalta tensiune unde se asezasera au provocat un scurt-circuit. Acesta a perturbat activitatea a numeroase intreprinderi, inclusiv brutarii. Drept urmare, la Sincelejo, capitala provinciei Sucre, populatia a fost lipsita de pâine o zi.

5. Era un cer senin, nu se misca o frunza. Oamenii treceau încoace si încolo, toti pareau vii, pâna si mortii, zâmbeau prietenosi. Ratacisem multa vreme pe strazi. Târziu, am ajuns, flamând si obosit, în centrul orasului. Asfaltul frigea, am gasit un creion metalic, fara mina, ma nelinistea ispita constienta a experimentarii. Era cam cinci dupa-amiaza.
Lânga bazinul Lido plutea în aer o decrispare generala, un fel de pasnica bunavointa. I-am cerut voie portarului sa ma uit un pic înauntru, mi-a spus ca se poate desi sunt cam jerpelit. Era un generos...
Apa bazinului facea valuri albastre, câteva fete frumoase înotau, câtiva baieti de bronz faceau gesturi largi, cuvintele lor se adunau într-un zumzet învaluitor, altii stateau la mese albe, pe scaune albe, aveau în fata pahare înalte, sclipeau în ele cuburi de gheata, “e fain”, îmi ziceam, as fi putut jura ca ma racoream eu însumi în apa bazinului.
Dupa un timp portarul mi-a zis: “acum întinde-o, te-am lasat destul”. I-am multumit: “e frumos pe la voi, am sa mai vin”, m-am carat de acolo, “ce oameni cumsecade!”, îmi ziceam, astia au toti buzunarele doldora de bomboane, daca l-as întreba pe vreunul dintre ei unde vine strada cutare sau mai stiu eu ce, mi-ar raspunde, la sigur, si m-ar trata si cu o bomboana...”
În fata geamurilor unei braserii m-am oprit, apa din braserie era tot albastra dar cei scaldati de ea sedeau pe canapele si pe scaune comode, capitonate cu plus stacojiu, paharele si linguritele sclipeau, ma uitam prin vitrine, frumoasele înotatoare nu se aflau acolo, în schimb la o masa, aproape de geam, se asezase un domn în vârsta îmbracat într-o redingota impecabila, parul si barba alba îi luceau, domnul se rezema într-un baston cu maciulie de argint, era foarte distins, pe scaunul de lânga el statea un baietas în costum alb cu guler de dantela, consumau ceva cu frisca...
“Astia da oameni!” îmi ziceam si le zâmbeam prin geam, le faceam bezele, îi salutam cu mâna la chipiu, le strigam „pupi!”, ei pareau surprinsi, faceau ochii mari, nu ma cunosteau, cum sa ma cunoasca?
Ma uitam la domnul acela batrân si ma gândeam: “Câta diferenta între redingota lui si camasoiul lui Dragos...” Dar Dragos poate ca nici nu exista. Maria nu izbutise niciodata sa-l vada si nici Iason, iar pe Empedocle ala mic cred ca nu-l mai vazuse nimeni în afara de mine. Poate ca nici domnul de la masa nu exista. Treaba lui...
Atunci am simtit în mine un gol rece ca o tencuiala uda. M-am asezat jos, pe trotuar, lânga vitrina. Nu stiu cât am stat acolo dar dupa un timp domnul acela a iesit, cu baietasul de mâna, s-au oprit în fata mea. “Vroiai sa-mi spui ceva, tinere?” m-a întrebat.
“Nu, nu”, i-am raspuns, “nu vroiam nimic...”
Distinsul domn a clatinat din cap, mi-a aruncat un ban cum se arunca la raspântii, dupa morti, în urma dricului, si a plecat.
Am luat banul si l-am azvârlit, furios, dupa el.
Pe urma mi s-a facut somn desi era înca prea devreme.
“Du-te de te culca, cretinule”, mi-am spus si am pornit încetisor spre casa.

*Inventariind obiectele folosite de cititori ca semne de carte si uitate printre filele volumelor bibliotecii la care lucreaza, bibliotecarul francez Louis Perin a notat în afara cartilor postale, a ilustratelor sau a scrisorilor, cravate, sireturi de pantofi, piepteni, scobitori, frunze de patrunjel, coji de cascaval, oase de peste, sorici de slanina si un testament înca neexecutat.

6. Pe bulevard erau prea multe zgomote, masini, trasuri, tramvaie, oameni agitati... M-am abatut pe strazi tacute, laturalnice. Dupa senina hoinareala din timpul zilei ma încerca revansa: o stranie luciditate ma facea sa simt plutirea lina a pamântului cu tot ce se afla pe el. Ma temeam sa nu ma desprind, sa nu cad în sus sau în jos (era totuna). Cautam sa ma misc cât mai aproape de copaci, de felinare, de garduri metalice, de orice m-as fi putut prinde la nevoie.
Din fericire starea aceasta n-a durat mult, s-a stins când am ajuns în Parcul Ioanid. Acolo, m-am asezat pe o banca, vroiam sa culeg o floare pentru Zenobia, erau destule, îmi parea rau ca nu se întunecase de tot: pe întuneric, la lumina mâinilor, as fi ales mai bine.
În aer se statornicise o calma încremenire. Cred ca m-am ridicat de pe banca si am calcat peste pajiste, spre brazdele de flori. Atunci pamântul m-a acoperit cu o scoarta temeinica, iarba si florile m-au napadit, cresteau din mine.
Îmi e destul de greu sa descriu starea aceea de vegetalizare. Am sa spun doar ca o mai avusesem de câteva ori. O data, în legatura cu un peste alb, zaceam întins pe un divan într-o camera mare, un vestibul, nu puteam sa misc nici macar un deget. Pe dinauntru îmi era cumplit de bine, simteam, ca si acum, în parc, o împacare fara margini. Iubeam, într-un prezent perpetuu si uluitor de simplu, tot ce exista, îmi siroiau lacrimile pe obraji, nu le puteam opri, nici n-as fi vrut...
Ma tintuia fericirea unui fel de regret coplesitor si fara motiv. Îmi revedeam, desfasurata simultan, întreaga viata.. Era ca si cum, lucrând cu mai multe ecuatii, necunoscuta comuna si-ar fi lepadat crusta circumstantiala si, renuntând la sine, s-ar fi preschimbat în altceva deplin si total iar numerele, înfricosator de vii, si-ar fi regasit fiecare nedimensionalitatea, si asa mai departe...
Asa se moare, cunosc asta, înecat într-o intensa si duioasa melancolie, iar pentru mine, nascut într-o zodie solara, melancolia e legata de umiditate.
Simplific mult, dar în fine... Poate odata am sa bâigui mai multe despre moarte si fiecare o sa zica: “asta stiam si eu”, si o sa uite...
Pâna atunci, mortii sunt morti, cu timpul si miscarea lor. Cadavrele sunt altceva, iar duritatea mea aparenta n-o sa fie niciodata capabila sa suporte apropierea unui cadavru. Morti am vazut destui, m-am înteles destul de bine cu ei. Cadavre însa, numai doua: primul, odata, lânga manastirea Brebu când am întâlnit din întâmplare un alai; în fruntea lui mergea un barbat care purta în brate o cutie de carton, fara capac, cu o papusa înauntru, cât un copil de doua-trei luni; la început mi s-a parut ca asist la o procesiune pentru ploaie sau asa ceva si numai dupa ce oamenii s-au departat mi-am dat seama ca în cutia de carton vazusem, fara voia mea, cadavrul unui copil...
(Am sa mai spun ca acum câteva clipe, când încheiam fraza de mai sus si ma întrebam de ce oi fi scriind despre cadavre, m-a întrerupt Mica, femeia care îmi aduce în fiecare dimineata lapte, ca sa-mi comunice ca fetita înecata asta iarna si pierduta sub gheata râului a fost regasita astazi, 5 mai, prinsa de crengile copacului scufundat în dreptul locului denumit “la Darâmatura”. De aceea nu mai continui cu al doilea cadavru, caruia nu i-am vazut decât piciorul, galben ca lamâia, iesind de dupa un paravan, în sala de morga a unui spital unde nimerisem tot din întâmplare.)
Sedeam din nou pe banca, în Parcul Ioanid. Ma luptam sa trag una din alta si nu era deloc usor. N-as putea spune sigur daca ma ridicasem, daca trecusem peste pajiste, spre brazdele de flori, desi aveam în mâna floarea culeasa pentru Zenobia, as fi putut s-o manânc, nu-mi era foame, am pastrat-o.

*Consiliul medicilor din Chile examineaza o arsura stranie pe care o puternica raza luminoasa, de origine necunoscuta, a provocat-o unui copil de 12 ani. Rana, facuta pe umarul drept al copilului, are forme geometrice perfecte – doua cercuri concentrice si mai multe puncte de aceleasi dimensiuni. Mama copilului afirma ca arsura îsi schimba mereu culoarea trecând succesiv de la rosu la cafeniu si apoi spre galben.

7. Aici s-ar cuveni poate sa spun ca, din totdeauna, am presimtit în jurul meu prezensa atotcuprinzatoare a unui principiu feminin pe care, încercând sa-i definesc trasaturile, sa-i dau chip, îl denumeam Spiritul-Femeie. Dar disponibilitatile mele, înca prea crude, nu izbuteau sa realizeze decât imaginea unei femei de statura uriasa, cât lumea.
Mama a mamelor, feroce si indiferenta, blânda si generoasa, surda, primitiva si infinit superioara grosolanei mele masculinitati, ea ma ferea, ma ocrotea, ma conducea prin aparenta complicata care ne învaluie cum ne învaluie aerul pe care îl respiram ignorându-l.
Brutalitatea imaginii, tragismul dimensiunii întunecau stralucirea conceptului intuitional, îi amputau promisiunile, îl transportau în zona anomaliei si a grotescului, acolo unde numai promiscuitatea s-ar fi putut simti în largul sau.
În plus, unele fapte ma faceau sa descopar în mine reactii suspect de inegale. Odata, am fugit de la un spectacol de circ când a intrat în arena o trupa de balerine pitice, poloneze, fardate violent si îmbracate în rochite stravezii. (În schimb, femeia cu barba mi se parea o gluma buna: aveam fotografia uneia, din Danemarca, o pastram printre pohemele mele, mi-ar fi parut rau sa aflu ca si-a ras barba.) Fata ce fetele, foarte rare, a caror statura trecea cu mult peste normal, ma situam între umor si mila. Astfel, pe când aveam vreo saisprezece ani s-a întâmplat sa vina în vizita la mama fiica unei prietene din provincie, pe care nu o cunosteam. Mama a intrat în odaia mea (îmi faceam lectiile) si m-a rugat sa stau un pic cu musafira ei, pâna termina niste treburi la bucatarie.
“E foarte draguta”, spunea.
M-am dus sa-i tin de urât. Era o fata cam de vârsta mea, cu ochi albastri. Zâmbea, timida. Avea peste doi metri...
Ma uitam la ea. În prima clipa mi-am dorit sa ma ia în brate, sa ma legene, sa ma plimbe prin parcuri, asa, cu mutra ei de copil urias.
Apoi m-am înfuriat: îmi era greu sa suport întoarcerea la care ma silea fara voie, aruncarea înapoi, într-o copilarie fizica din care abia scapasem.
“Asteapta-ma nitel!”, i-am spus, ,,ma duc sa iau scara ca sa ma urc pe ea si sa te pup...”
Am iesit în curte. M-am întors cu scara. Râdeam ca o vita. Fata aceea uriasa plângea, se cocosase un pic si plângea.
Am lipit scara de un perete si am rupt-o la fuga...

*În l895, minerii din California au gasit ramasitele unei femei înalta de 2,03 m. Trei ani mai târziu, o echipa de antropologi a descoperit un alt schelet de femeie cu înaltimea de 2,38 m. Schelete similare au fost gasite în l874 în Carolina de Nord si în 1912 în Wisconsin. În l930, în nordul Mexicului, au fost descoperite morminte ale unui popor stravechi cu o înaltime de 2,44 m.

8. Cu putin înainte de plecarea mea în mlastini conceptul si atributele fizice ale Spiritului-Femeie se reechilibrasera. Vreau sa spun ca, de pilda, gigantismul presimtit devenise pentru mine un fel de dimensiune pur spirituala, abstracta, fluida si informa, în care imensitatea si micimea, anomalia si firescul, promiscuitatea si splendoarea coexistau, fara sa mai existe ca atare.
Începusem sa intuiesc totala nepasare activa cuprinsa în solicitarile ei cele mai directe: imaginati-va un far la tarmul marii, noaptea, pe vreme de furtuna; pe când nebuna Paznica a farului trimite semne catre toate navele, corabia ignorata a fiecaruia se zbate singura în bezna. Secunda de lumina nu mai arata stâncile...
O vaga legatura cauzala ma facea, totusi, sa cred în efectele benefice ale unui anumit comportament asupra caruia n-am sa insist ca sa las fiecaruia placerea de a-l regasi, între asceza si destrabalare.
(Zenobia numeste asta: a fi cuminte.)

9. Stateam întins pe sofa si ma gândeam la Spiritul-Femeie. Mai staruia în mine senzatia de vegetalizare, secunda fara timp când ea ma mângâiase ca o senina, departata aripa a mortii.
Fireste, nu eram la prima noastra întâlnire. De fiecare data însa presentimentul mortii, a carui logica directa nu ma preocupa deloc, se declansa doar ca efect al unei alte evocari, pe când acum...
De data asta, în parc, o evocasem pe Zenobia (pentru mine, ele devenisera într-un fel surori aproape gemene).
Ma întrebam, fara sa le despart, care din doua îmi transmisese vestirea blândei si îndepartatei morti?
Dar s-o lasam balta... Deprinderile mele pohetice refuza sa se supuna oricarei ordini în afara de a lor, în care claritatea e o capacitate subterana, la fel de necesara si celui ce primeste...
De aceea, am început sa ma gândesc la o alta vestire. Aceasta s-a petrecut la o cabana, pe munte, în nordul Moldovei, cu putin înainte de plecarea mea în mlastini. Afara norii se învalmaseau si se topeau cât ai clipi ca sa faca loc unui soare ud parca de atâta stralucire.
Ma aflam singur în încaperea cea mare a cabanei, stateam pe ultima treapta de jos a scarii care ducea spre dormitoarele de la etaj. Îmi venise în minte, nu stiu de ce, fata aceea uriasa pe care o jignisem cândva. Îmi era rusine de mine, mai bine as fi întins mâna si as fi mângâiat-o un pic pe par, era draguta, n-am mai vazut-o de atunci. Ma purtasem ca un pusti nenorocit, si asa mai departe, amintiri si regrete. Mi se întuneca inima...
Dupa un timp, m-am rasucit încet si am privit scara din spatele meu. Pe treapta cea mai de sus statea neclintita, în picioare, o alta uriasa. Am recunoscut-o imediat, stiam si cum o cheama. Era o faimoasa atleta, o mai vazusem prin ziare si la cinema, în jurnalele de actualitati.
Ea se oprise acolo si se uita în jos, peste mine. Parea ca nu ma vede. Aveam senzatia ca ma aflu în Olimp, ca se coboara zeii. Asa trebuie ca li se arata celor alesi Cybele, sau Athena înarmata, sau Artemis întorcându-se de la vânatoare. Statura ei mi se parea acum fireasca, nu ma nelinistea.
Pe urma, Spiritul-Femeie a coborât, m-a ocolit fara sa-mi dea atentie si a iesit din cabana. Afara si-a lepadat sandalele. S-a asezat pe doua sezlonguri, la soare. Pe unul dintre ele, desfacut, cu prelungitor, si-a întins picioarele.
Cineva, dintr-o odaie de sus, deschisese aparatul de radio. Se auzea o muzica ritmica. Ea sedea pe sezlonguri si asculta. Cu vârful degetelor goale de la picioare încerca sa urmareasca ritmul.
Iesisem dupa ea. Stateam respectuos, deoparte, asa cum se cuvine, si masuram diferenta dintre ritmul marcat de ea si cel pe care îl bateam eu însumi. Ca sa parcurga distanta de la ureche pâna la vârfurile degetelor ei ritmul avea nevoie de o frântura de secunda în plus. La mine devenea miscare de cum îmi atingea urechea.
Am stat acolo pâna s-a înnorat din nou. Era cam racoare. Spiritul-Femeie s-a ridicat de pe sezlonguri, si-a încaltat sandalele si s-a întors în cabana. Eu am plecat, batea vântul.
Am strabatut un fel de pustiu acoperit cu ierburi aspre si nelinistite, vorbeau de ploaie, apoi s-a pornit o burnita rece, îmi simteam pielea ca pe o camasa uda, as fi vrut sa ma adapostesc undeva, am nimerit pe o vale, la o casuta proaspat varuita, am batut la usa, mi-a deschis o batrânâ.
“Intra”, mi-a spus si am intrat, în odaie ardea un fir de foc dar era tot frig si cam întuneric, oricum nu ploua iar alt adapost n-as fi putut gasi pe aproape, batrâna mi-a întins un scaunel cu trei picioare apoi s-a adresat cuiva, unui trup care zacea destramat de lumina cetoasa pe patul de lânga perete:
“Scoala”, a spus “ca a venit dumnealui”.
Cel de pe pat a dat sa se ridice (mai apoi, când l-am întâlnit pe Dragos mi-am dat seama cât semana cu el, aveau acelasi par lung, aceeasi barba alba-galbuie, atâta doar ca straiele celui întins pe pat erau noi si curate, parea gatit ca de sarbatoare...)
“Nu, nu”, am spus, “n-as vrea sa va tulbur odihna”.
El si-a culcat capul pe perna, zacea linistit, ma deprinsesem cu semiîntunericul din odaie, începusem sa deslusesc pâna si ochii batrânului acoperiti de o pielita albastrie, Spiritul-Femeie a vrut sa-mi dea ceva de mâncare, n-am primit, “ia macar un ou”, zicea, am luat un ou fiert, nu l-am mâncat, l-am pus în buzunar. “E bolnav?” am întrebat aratând cu capul spre cel de pe pat.
“Nu, slava Domnului”, a spus ea, “dar asteptam sa moara. Eu am sa ma duc la fete ca le am maritate gata, în alt sat, el nu vrea sa mearga cu mine, zice ca a trait destul, mai stau aici ca sa nu moara singur...”
Am tras scaunelul lânga pat si am zabovit acolo vreun ceas, pâna mi s-au zvântat hainele, batrânelul n-a scos o vorba, îl vedeam bine, zacea pe spate cu ochii larg deschisi, senin si linistit, ca unul care si-a încheiat socotelile.
Dupa un timp, mi-am dat seama ca în nemiscarea lui aparenta tacea, totusi, un gest destul de ciudat: tinea pumnul mâinii drepte lipit de genunchiul drept si numai cu un deget, cu aratatorul, desena pe furis un cerc neîntrerupt peste abaua pantalonilor.
(Adaug ca semnul acela îl mai vazusem cândva la un poet batrân care zacea pe un balansoar, l-as fi luat în brate sa-l legan ca pe un copil dar lânga mine statea ea, aceea care pe vremuri, ehei, îi fusese iubita si muza. Ea tocmai se întorsese de la o înmormântare, ne povestea de pe acolo, poetul se balansa trist în seninatatea lui, tacea si îsi învârtea peste genunchiul drept degetul aratator de la mâna dreapta, închidea un cerc, peste câteva zile a murit...)

10. Târziu, când s-a întors Zenobia, trecusem dincolo de liniste. Ma cuprinsese o cumplita apatie, simteam cum cad, lipsit de umeri si de aripi, într-un gol fara sunete si fara peisaje. Traiam o stare de inexistenta, o prabusire în nimic, din care nici macar nu mai doream sa ies.
Era un pustiu în mine, iara sfârsit; suiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, ma acoperea nisipul. Era urât si rau în mine, as fi preferat sa mor de o mie de ori ca sa nu mai simt pustiul acela.
De obicei, pentru mine, asemenea stari anticipau sau încheiau atingerea unor puncte prea înalte, greu de suportat. (Gânditi-va: ratacisem singur acolo unde altii sunt condusi cu grija...) Cunosteam mecanismul înlaturarii lor dar îl uitam, de fiecare data, ca un facut. Refuzul acesta al memoriei parea sa fie semnul, conditia de baza a revansei...
Zenobia aprinsese lumina. Priveam, fara sa vad, tavanul. Nu eu vroiam sa mor ci carnea mea, oasele mele, nu stiu cum sa spun. De fapt nici ele nu vroiau nimic, urmau doar legea, ca pe o ultima legatura. Si nu era vorba de moarte pentru ca moartea, ca si viata, sunt dincolo de legea aceasta.
“Ce ai?” m-a întrebat Zenobia si glasul ei îngrijorat m-a readus într-o secunda la suprafata.
“Am ca nu mai pot si nu mai vreau”, am spus.
“Ce ti s-a întâmplat?” (ma mângâia încetisor pe frunte). “Ce-ai mai facut?”
I-am povestit pe îndelete dar întâmplarile din timpul zilei, lipsite acum de seva trairii lor si devenite vorbe, pareau banale si marunte: umblasem pe strazi, ma întâlnisem cu Maria si cu Ioachim, gasisem un creion metalic si nu mai stiu ce, dorisem constient altceva, ma oprisem în fata unui bazin, privisem prin geamul unei braserii, un distins bosorog îmi aruncase un ban, zvârlisem banul dupa el, ma odihnisem într-un parc, rupsesem o floare pentru ea (“e acolo, pe scaun”), ma gândisem la niste întâlniri mai vechi, si ce-i cu asta? Asemenea lucruri i se pot întâmpla oricui si nimeni nu le ia în seama. De ce le sistematizez? De ce îmi construiesc singur capcane? De ce ma chinuiesc atât? (De fapt, stiam, dar asteptam sa-mi spuna si ea.)
“Nu trebuia sa arunci banul”, a spus Zenobia, si eu stiam ca pe firul miscarilor mele acolo gresisem. “Nu-i nimic, ma duc mâine sa-l iau. Îl gasesc, la sigur...”
De fapt, n-avea nici o importanta daca îl mai gaseam sau nu. Îmi venea sa râd, dar am oftat:
“Vezi cum ma laud?” “
“Iar n-ai încredere în tine”, a spus Zenobia. (Acum zâmbea.)

*La Institutul de Zoologie al Uninversitatii din Saarbrucken, albinele unui roi lasat sa zboare într-o zona unde se aflau linii de înalta tensiune au fost cuprinse de panica, atacându-se reciproc si ucigându-si matca. Ele s-au refugiat apoi în stupi unde au procedat la un fel de sinucidere colectiva, prin asfixiere, astupând toate gaurile prin care ar fi putut patrunde aerul.

11. În seara aceea, poate pentru ca ma vazuse necajit, Zenobia si-a amintit de jocurile noastre si mi-a cerut hârtie si creion. I le-am dat, împreuna cu bucata de carton care îmi tinea loc de masa când voiam sa scriu. Apoi am stins lumina din camera si de pe coridor si m-am ghemuit între sofa si perete, ca sa n-o turbur.
Întinsa pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început sa deseneze Dupa un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen - 1/2 ora, al doilea, ceva mai mult), mi-am dat seama ca ea adormise. Atunci am ridicat binisor de pe pieptul ei, ca sa n-o trezesc, creionul, am aprins becul si am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebita aplicatie desi Zenobia nu folosise mâinile si ochii pentru asta: Zenobia în viata mea.
Si fara titlu mi-as fi recunoscut trasaturile pentru ca timpul cât dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninatate indescriptibila în care simteam fiecare liniuta, fiecare litera, fiecare cifra cu sensul lor de dincolo de noi si pentru ca dupa aceea, cu o luciditate care ma uimea de fiecare data prin firescul ei, izbuteam sa înteleg cele mai criptice semne. Iata descrierea directa si simpla a desenului:
În centru se afla conturul fetei mele, fara urechi, ca o masca stranie si diafana. Ochii, mai mici si mai departati decât îi am, priveau parca spre înauntru. Linia barbiei parea o mângâiere a creionului. Gura, mult accentuata, domina toate cele trei elemente ale fetei. (Tineam între dinti vechea mea pipa “en corne”.) Sprâncenele subliniau si ele un spatiu esential deasupra caruia fruntea si parul mi se contopeau în rotocoale de fum.
Lipita de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit sa-mi fie urechea stânga, se afla Zenobia. Parea un cercel urias sau o lampa-infuzor întinsa pâna unde mi se termina barbia. Era înfatisata ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toti pe partea stânga. Al treilea, al patrulea si al saptelea cil porneau de sub mediana superioara.
În interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul launtric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu câte doua sau chiar trei linii, se sprijinea pe doua picioruse cu spatiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat si el spre stânga. În dreapta ovalului, o linie între Zenobia si mine, înclinata tot spre stânga, îmi atjngea partea de jos a barbiei. În sus, Zenobia nu trecea de pometii obrajilor mei, bine accentuati; în jos, cu picioruse cu tot, abia îmi ajungea la limita barbiei.
În dreapta desenului, un con de umbra subtire si ascutit, cu vârful în sus, marca vidul.
Senzatia de straniu si de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zamislit parca din transparente si palori...
Al doilea desen, intitulat “Starea Lumii”, n-am sa-l descriu. Am sa va spun doar ca începea, jos, cu multimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei constientului, si se termina în vârful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai afla nimeni...

*Tânara belgiana Chantal Sabine Derycke a trait timp de zece luni zidita într-un garaj din satul Corinaldo de lânga Ancona. Carabinierii au descoperit-o întâmplator, aproape moarta de foame, zacând în duhoarea grea a încaperii în care fusese zidita de concubinul ei, tâmplarul Marcello Montesi. Încaperea nu dispunea decât de o ferestruica, spre acoperis, bine astupata pe dinafara. Prin ferestruica aceea Montesi îi arunca din când în când prizonierei sale câte ceva de mâncare.

12. Doua zile mai târziu am gasit un bilet prins de usa odaii noastre. Maria ma ruga sa trec neaparat pe la ea pentru un lucru foarte important. Ma astepta a doua zi dupa-amiaza, acasa, nu la atelier (subliniase cuvintele neaparat si acasa). “Batrânii pleaca pâna luni în provincie asa ca ai sa fii si de data asta scutit de placerea de a-i cunoaste”, îsi încheia Maria mesajul.
A doua zi era sâmbata, ne-am fi putut duce la film dar Zenobia a insistat sa raspund la chemarea mesajului, spunea ca sunt egoist, ca putin îmi pasa de altii care poate au nevoie de mine, si asa mai departe. Pâna la urma m-a convins si am pornit, târziu dupa-amiaza, spre casa Mariei.
Mergeam încet, pe cerul compact si sticlos alergau niste nori destul de urâti. Orasul zacea în covorul lui de praf. Ma simteam în afara oricarei legaturi favorabile cu norii aceia adunati sub ochii mei într-o harababura menita parca sa-mi demonstreze cât de iluzorii ne pot fi uneori disponibilitatile...
Continuam, totusi, sa ma misc, tacut si prudent, printre oamenii care se grabeau spre vizuinile lor. Tramvaiele încremenisera pe linii, n-aveau curent. Deasupra noastra, Fiinta-furtuna statea gata sa se napusteasca...

*La Walnut Creek un mare numar de pasari calatoare se reped în automobile si în ferestrele caselor. Expertii sunt de parere ca pasarile se îmbata consumând unele fructe salbatice care contin toxine cu efecte asemanatoare cu ale alcoolului.

13. Maria ma astepta cine stie de când, mi-a deschis înainte de a bate la usa. Am intrat o data cu rabufnelile vântului.
“Ma temeam ca n-ai sa vii”, mi-a spus, parea speriata.
Am trecut prin vreo doua-trei încaperi pâna în camera ei, n-am s-o descriu. Am sa spun doar ca acolo se aflau, printre altele, doua fotolii, o masuta si o sofa. Ar fi putut sa-mi placa daca în lumina crepusculara n-as fi vazut zvârcolindu-se jos, pe covor, o fetita de sase-sapte ani. Desi atât de mica, fetita mi-a amintit în mod ciudat de fata singuratica întâlnita spre primavara, în mijlocul mlastinilor...
“E sora-mea”, a spus Maria, “sufera de stomac, are o criza”:
De afara, din gradina, se auzeau troznind crengile arborilor. Fiinta-furtuna apasa cercevelele ferind parca dinadins fragilitatea sticlei. Încerca sa rupa totul, dintr-o bucata.
“Geamurile!” a strigat fetita. “Sa nu le sparga!...”
M-am îndreptat spre fereastra, ma gândeam ca nici Maria, nici sora ei nu dormisera niciodata în padure, ca nu auzisera niciodata miile de crengi vuind laolalta, si de aceea...
Tineam geamul cu palmele deschise, era o sticla frumoasa, usor curbata în afara, cu irizatii sidefii. Lemnaria parea solida, putea sa reziste. Fetita gemea, vroia sa vomite, Maria îi sprijinea capul, nu stia ce sa faca.
Asta a durat un timp, n-as putea spune cât, fetita s-a mai linistit, “ma duc s-o culc”, a spus Maria, a ajutat-o sa se ridice si au iesit amândoua. În camera abia se mai vedea. M-am asezat pe un fotoliu, am stat acolo cam un sfert de ceas, pâna s-a întors Maria.
“Am culcat-o”, mi-a spus. “Se speriase...”
S-a îndreptat spre comutator, vroia sa aprinda lumina.
“Nu arde”, i-am spus. “N-are curent...”
Ea a încercat. Lumina nu s-a aprins (când se întâmpla asemenea lucruri oamenii le uita imediat de parca asta ar rezolva ceva...)
Maria s-a asezat, în întuneric, pe celalalt fotoliu, mi se parea ca îsi tine o mâna peste gura, abia îi desluseam trasaturile.
“Noi doi”, i-am spus, “n-am mai vorbit de mult. Sa stii ca între timp ne-am plictisit de oras, si eu si Zenobia. Poate o sa ne întoarcem în mlastini...”
Vorbeam ca sa vorbesc. Ma ascultam si atât. Maria n-a spus nimic. Am tacut si eu.
Stateam linistit în fotoliu, ma uitam spre ea, eram singuri în camera dar mai simteam o prezenta, banuiam ca asa are sa fie, asteptam sa-mi spuna ce avea de spus.
“Te superi daca ma culc un pic pe sofa?” m-a întrebat dupa un timp Maria. “Mi-ar fi mult mai usor...”
“Fa cum vrei”, i-am raspuns. Ea s-a întins pe sofa, o vedeam ca pe o forma oarecare, nedefinita.
Apoi, pe neasteptate, forma aceea a mormait:
“Ce ai cu mine? De ce esti împotriva mea?...”
Poate vorbise Maria dar vocea, groasa si brutala, nu era a ei.

14. Totul devenise idiot si comic dar n-aveam chef de râs. Îmi era mila de Maria, forma întinsa pe sofa putea sa fie a ei sau a altcuiva dar vocea, în orice caz, era a lui Iason.
“De ce nu-mi raspunzi?” m-a întrebat.
“Esti nebun”, am spus, “ce sa am cu tine'? Aproape uitasem ca existi...”
O vrabie s-a izbit de geam, vroia sa intre. A cazut dincolo, în afara.
“Degeaba vrei sa ma duci!...” Iason (sau poate Maria) ridicase tonul. “Nu poti sa uiti ca v-am pocnit atunci, pe tine si pe Zenobia aia a ta...”
“Pe ea, las-o în pace.” (Începuse sa ma plictiseasca.) .
“Mai bine spune-mi de ce ai vrut sa ma vezi, si sa terminam...”
Iason (sau poate Maria) a tacut o clipa. Ma gândeam daca sa mai stau sau nu. Simteam ca starea de primejdie se risipise. Fiinta-Furtuna ne parasise. Lumea se îneca în tacere. Auzeam copita unui cal izbind, departe, pietrele caldarâmului.
“Crezi ca nu stiu de ce n-ai dat, atunci?” a reînceput el. “Esti mai voinic decât mine, puteai sa dai si tu...”
“Ce tot îndrugi acolo?” l-am întrebat (nu stiu de ce îmi venisera în minte Eurigena si ceilalti, plus inversii lor. Fiecare, ajutat de ceilalti, îsi construia singur capcane si, ajutat de ceilalti, se însela singur...)
“Vroiai sa ma umilesti, de-asta n-ai dat, nu-i asa? “
Ma simteam blând si agresiv în acelasi timp. De fapt folosesc cuvinte diferite pentru o stare egala pe care limbajul se sfieste sa o prinda în clestele lui. Poate ca asa faceam si în pântecele mamei sau înainte sau dupa (nu mai stiu dupa ce). Intuiam neîndoielnic de ce insistase Zenobia sa vin aici si asteptam sa ajunga la capat o întâlnire care pentru mine era gata încheiata.
“De ce nu-mi raspunzi?” Iason ridicase din nou tonul.
“Crezi ca numai tu stii? Mai sunt si altii pe lume. De pilda, eu...”
“Iason”, i-am spus, “poate ca tocmai stiinta asta a ta, e de vina. Ai esuat în ucenicia ei. Aprinzi si stingi lumini si nu-ti ajunge, vrei mai mult decât ti se cuvine...” “Vorbesti ca un popa, dar nu-i nimic”, a spus. “Poate ca tot o sa ma ajuti...”
Parea resemnat. M-a întrebat ce sa faca pentru un anumit lucru. I-am spus, fireste, ca nu stiu. Pe urma am tacut amândoi, eu am ramas în fotoliu. Era bine sau rau pe lume dar nu mai exista nici binele, nici raul...
Pe urma Maria a oftat, de data asta ea a oftat...

*Noua tineri speologi originari din Dijon si disparuti în pestera Glaz din Alpi au fost regasiti într-o galerie situata la o suta de metri de suprafata.

15. Dupa un timp Maria s-a trezit, statea pe marginea sofalei. Poate era o favorabila, n-am sa explic ce înteleg prin asta, am sa spun doar ca e vorba de ceva în afara iubirii cu care e mai totdeauna confundata.
“Ar fi bine sa aprinzi lumina”, am spus. “Acum cred ca arde.”
Ea s-a ridicat, s-a îndreptat prin întuneric spre comutator si a aprins. Parea istovita, avea ochii împaienjeniti, s-a asezat pe celalalt fotoliu, în fata mea. Statea încovoiata, cu fruntea lipita de genunchi. Ne aflam printre lucruri vizibile. Furtuna ne parasise de tot.
Am stat asa nu mai stiu cât, fara sa scoatem o vorba. Apoi Maria si-a ridicat fata spre mine.
“As vrea sa te rog ceva”, mi-a spus. Vorbea cu vocea ei dar în soapte, ca si cum s-ar fi temut sa nu fie auzita de cineva. “Promite-mi ca Iason n-o sa afle niciodata despre convorbirea voastra...”
“Iason nu stie?” (Când i-am rostit numele lumina nu s-a stins, nici n-a clipit macar.)
“Nu stie”, mi-a raspuns Maria, “ai vorbit cu el, dar nu stie. Si daca afla e în stare sa ma ucida...”
Era în cuvintele ei atâta spaima încât m-am grabit s-o asigur ca Iason n-o sa afle în vecii vecilor nimic de la mine. Pe urma am întrebat-o, într-o doara:
“Tu stii ce-am vorbit?”
“E cam complicat”, mi-a raspuns. “Dormeam si aveam un cosmar cu voi doi, fata în fata. Îl mai am si acum...”
“Încearca sa-l uiti”, am spus, “Închipuie-ti ca n-a existat...”
“Mi-am închipuit destule, poate prea multe”, a oftat Maria. “M-am saturat...”
Si-a lipit din nou fruntea de genunchi si a ramas asa. Parea ca doarme. Nu s-a clintit nici când m-am ridicat din fotoliu, nici când am iesit din camera ei.

16. Acasa, i-am povestit Zenobiei fara sa omit nici un amanunt întreaga desfasurare a întâlnirii mele cu Iason si cu Maria. La început m-a ascultat atenta, apoi a zâmbit.
“Sigur”, am bombanit (ma simteam ofensat), “tie îti convine, tu n-ai fost în cosmarul Mariei...”
Mi-am amintit însa ca, la un anumit moment, si eu fusesem gata sa izbucnesc în râs: Maria, vorbind cu vocea groasa si ragusita a lui Iason, mi se paruse si mie pe cât de stranie pe atât de grotesca.
“Zâmbesti fiindca n-ai fost acolo”, am repetat, îmi trecuse supararea.
“Nu de asta.” Zenobia arata cu degetul spre mine.
“Uita-te cum ti-ai pus pantalonii...”
M-am uitat si am vazut lucrul cel mai neasteptat din seara aceea: desi aproape ca nu ma miscasem de pe fotoliul Mariei, desi venisem direct acasa fara sa ma oprese în drum, desi dimineata ma îmbracasem normal si nu ma dezbracasem în timpul zilei, aveam pantalonii pusi invers, adica partea cu nasturii, bine încheiati, se afla la spate.
Nu stiu în ce masura pot interesa toate acestea dar ele s-au petrecut chiar asa si nu le puteam omite.