V. ULTIMA ÎNTÂLNIRE
A LUI DANTE CU BEATRICE PE O CEASCA DE CAFEA FABRICATA ÎN SUEDIA

1. Capatasem încredere în singuratatea coridorului nostru. Ea ne compensa într-un fel pentru zapuseala din camera: cum nu se racorea decât în zori, puteam lasa usa vesnic deschisa.
Asa se face ca într-o noapte, pe când culcat pe spate priveam întunericul si meditam la cine stie ce, am auzit un fel de soapta ritmica, un vaiet repetat la intervale fixe. Dupa vaiet urma cu regularitate un râcâit usor, ca de unghie.
Zenobia dormea. “Tu auzi?” am întrebat-o (în gând, pentru ca nu vroiam s-o trezesc).
“Petru...” mi-a raspuns ea (vorbea în somn, n-am insistat, am lasat-o sa doarma).
Stateam si ascultam. Chemarile tânguitoare si râcâitul enervant de moale mi se parea ca vin din dreptul celei de-a doua camere de pe coridor, pe care o stiam nelocuita. Ne desparteau de ea doar o boxa minuscula si W.C.-ul.
Am iesit pe coridor. În fata camerei aceleia, prins de perete, ardea un bec în jurul caruia încremenisera câtiva fluturi de noapte minusculi. Petru zacea ghemuit în dreptul becului, lânga usa, pe un covoras cât palma, un pres de sters picioarele adus pesemne de el. Îsi respira tânguirea, zgâria cu unghia panoul ocru al usii.

*Pedro Miguel da Silva, dintr-un sat de la nord de Bahia, a trait 40 de ani înlantuit de trunchiul unui copac, într-o pestera. La vârsta de 21 de ani, din cauza unei probabile crize nervoase, el fusese înlantuit acolo de cumnatul sau. Dupa decesul acestuia cele doua surori ale sale au continuat sa-i aduca zilnic mâncare si sa-i faca toaleta de doua ori pe saptamâna.

2. M-am asezat lânga el, pe ciment, cu spatele rezemat de perete si am ramas un timp asa, fara sa scot o vorba. Acum îi desluseam lamentatiile: “Nathalia”, spunea, ,,deschide, Nathalia!”... Vedeam cum întindea mâna, ca pe un peduncul, cum râcâia, cum se retragea apoi în sine cu peduncul cu tot, ca într-o scoica.
As fi putut sa stau acolo mult si bine sa ma vait sau sa râcâi si eu. Spinarea mea adera perfect la perete, un fluturas albastru se lipise pe conturul umbrei mele, si mi-am amintit cât de ostenita era Zenobia... „O strigi degeaba”, i-am spus lui Petru. “Nu vrea sa-ti deschida.”
El s-a uitat la mine, avea o ceata pe ochi, nu stiu daca ma vedea, parea surprins.
Dupa un timp, a clatinat din cap.
“A, tu erai” , a soptit.
Pe urma si-a reluat tânguirea:
“Nathalia! Deschide, Nathalia!..“
“Nu vrea sa-ti deschida”, am repetat.
Petru si-a rasucit iar capul spre mine. Întinsese o mâna, râcâia în aer.
“Tu nu întelegi, Laurentiu”, mi-a spus (am acceptat cu oarecare neplacere numele care nu era al meu), “ea nu deschide pentru ca au batut-o. Au tuns-o si îi e rusine... Au încuiat-o înauntru. Nu poate sa deschida...”
Scosese gura din scoica si vorbea cu ea, poate ca si gândea, undeva în ghemuirea lui.
,,O strigi prea încet”, am continuat eu, “Poate ca nu te aude sau nu-ti recunoaste glasul, fiindca o strigi prea încet. Si râcâitul, cum sa-l auda? Ar trebui sa bati tare, cu pumnul. Daca vrei, bat eu...”
Mi-am dezlipit spinarea de perete, fluturasul a fugit de pe conturul umbrei mele, ai fi zis ca eram gata sa ma ridic, sa bat în usa, desi n-aveam de gând sa fac asta. “Nu, nu...” s-a opus Petru, iesise din scoica, sedea pe covoras cu picioarele strânse sub el ca un dervis în fata cosului cu serpi, nu îi depasea nici cu un milimetru marginile. Lumina galbuie a becului sclipea pe ceata ochilor sai. “Nu, nu... Sa nu se sperie... Tu nu stii cât de usor se sperie...”
Mi-am amintit ca vazusem odata un om care mângâia un porc, dar îmi era mila de Petru. As fi sarit ca o lacusta pe sub bec, as fi facut orice ca sa-l ajut. El nu mai zicea nimic, nu se mai tânguia, privea în gol.
Apoi, deodata, a strigat:
“De ce dai în mine?...”
“Cine da în tine?” l-am întrebat.
“Ce ti-am facut eu tie, Laurentiu?” Acum plângea. Îsi acoperise fata cu palmele. “De ce ma bati?”
“Taci dracului din gura”, i-am spus, “ca doarme lumea...”
Ma temeam sa n-o trezeasca pe Zenobia (era atât de obosita!) dar el a tacut brusc, s-a chircit din nou pe covoras, si-a reluat tânguirea:
“Nathalia! Deschide, Nathalia...”
M-am uitat spre odaia noastra. Zenobia se afla în prag, mi-a facut semn: “lasa-l în pace”, l-am lasat în pace, am intrat la noi, am închis usa, era foarte cald. *Douasprezece tablouri din secolul XVII, apartinând unui muzeu din Arles, au fost deteriorate de una sau mai multe persoane care, strecurându-se printre vizitatori si folosind un obiect cu vârf ascutit, au perforat mai ales ochii portretelor.

3. În noaptea aceea n-am dormit. Era ca atunci când uiti ceva important si te chinuieste amintirea uitarii sau când lucrul abia presimtit te prinde în ticalosia desfasurarii lui si-ti lasa pe limba gustul unei remuscari, fara sa stii cu ce esti vinovat.
Unde gresisem? Nu acum, cu Petru, fiindca fara doar si poate gresisem înainte, altundeva...
Un timp m-au napadit, fireste, ispitele explicative, tentatiile analogice, un fel de învârtire în jurul cozii capabila cel mult sa înlocuiasca un cuvânt prin altele trei-patru, la fel de sterpe si de ineficace, fata de care moirele se pot simti, pe buna dreptate, jignite.
Ca sa ma linistesc îmi spuneam ca asa mi se întâmpla, de obicei: când am în preajma o fiinta agitata, mi se face urât. De câte ori nu m-am dat eu jos din tramvai, de pilda, fiindca simtisem pe aproape o astfel de fiinta...
Apoi, întins pe spate cu ochii deschisi, mi-am amintit de o broscuta verde si lucioasa: odata, mai demult, în mlastini, la marginea apelor, ea se oprise lânga mine si ma privea suparator de fix. I-am spus cu binele: “hai, du-te de te scalda”. Ea nu s-a clintit, tinea cu tot dinadinsul sa-si lipeasca de mine ventuzele reci ale ochilor.
Atunci am luat un betisor, un fir de trestie, ca s-o alung. N-aveam intentia s-o lovesc, i-am spus înca o data: “hai, sterge-o”, vroiam doar sa o sperii. Dar cu o precizie care exprima exact bunatatea mea reala din clipa aceea (pesemne ma aflam ca si acum, fara sa-mi dau seama, pe Piramida Câinelui) i-am atins un nerv, cel mai fragil, pentru ca broscuta s-a aruncat brusc peste cap, pe spate, si a ramas încremenita, ca moarta.
Plutea oblic, pe jumatate cufundata în apa. Ma uitam la ea si îmi venea sa plâng. Ma redescopeream despartit de mine, în ciuda probelor trecute. Ca purtator al unei singure parti, oricare ar fi fost ea, simteam cum viermuieste zona dublului de care ma crezusem ferit. Poate ca nu e clar ce spun. Oricum, era o suferinta a structurii mele...
Dupa un timp, broscuta a reînceput sa se miste. Atunci m-am mai linistit un pic: macar traia... Dar ea tinea sa-si duca pâna la capat Marele Joc. Se învârtea spasmodic, ca o elice dementa, miscându-se alandala, ca zece ologi, ca douazeci de epileptici...
Continuam sa stau cu ochii larg deschisi în întuneric. Zenobia dormea linistita lânga mine. Prin usa auzeam lamentatiile, acum înabusite, ale lui Petru. Încercam sa nu mai vad spasmele broscutei aceleia. Pe sub jocul ei agonic simteam cum se declansa, neclar, si perfid, începutul revansei. Pierdeam treptat obisnuita forta a refuzului, putinta de a ma opune tentatiilor inverse. Ma ispitea din ce în cel mai mult ideea-capcana de a-mi folosi constient si meschin posibilitatile.
În asemenea momente greutatea e sa stii, uitând ca stii, daca e vorba doar de slabiciune sau daca nu cumva ceea ce iei tu drept slabiciune reprezinta frontiera, la început mereu naucitoare, a unei alte zone. Ma aflam înca dincoace, revansa îmi oferea ca justificare mila fata de Petru. Aveam senzatia încetosata ca gresisem, ca o luasem razna dar, mai presus de toate, vroiam sa ma uit, sa vad în camera Nathaliei. Si am vazut...

*Într-un container aflat în gara din Tananarive politia a descoperit aproape 1000 kg oseminte de dinozaur.

4. M-a ajutat rutina unor tehnici parasite înca din adolescenta. Mi le dezvaluise o pisica. Pe-atunci, în fiecare noapte, ea se aseza pe pieptul meu, dormea acolo ca un sfinx minuscul. Câteodata eu aprindeam si stingeam becul de la capatâi. Erau în joaca mea si spaime si orgolii: vroiam sa-i demonstrez puterea de a face lumina sau întuneric.
Ea ramânea nemiscata. Retina i se contracta si i se dilata, pe rând; dar minunile noastre electrice pareau ca n-o intereseaza.
Pentru ca, totusi, tinea la mine, m-a învatat într-o noapte sa vad, adica sa recapat simtul acela pe care unele fiinte din natura îl mai pastreaza intact si în afara ochilor pe când noi, oamenii, îl regasim numai arareori si îl privim de fiecare data fie ca pe un har, fie ca pe o infirmitate. În noaptea de atunci n-as fi miscat nici pleoapele de teama sa nu-mi turbur prea gratiosul sfinx...
N-am sa insist asupra unei stari pe care aproape o uitasem. Am sa spun doar ca în prima noapte a lamentatiilor lui Petru mi-am amintit-o pentru a-mi satisface marunta necesitate de a privi din patul meu în camera numita a Nathaliei. Si am vazut.
Era o odaita ceva mai mare decât a noastra, plina de boarfe si de vechituri aruncate de-a valma: câteva cufere sparte si prafuite, câteva scaune schioape asezate unul peste altul, o somiera de sârma rezemata de perete, cu picioarele în sus, un balansoar stricat, o vaza din metal coclit si asa mai departe. Acolo nu locuia nimeni, n-ar fi putut sa locuiasca nimeni.

*Tribul indienilor sankasi care s-au razboit cu incasii retragandu-se apoi în jungla amazoniana si-a facut reaparitia, dupa patru secole, în nordul-estul statului Peru.

5. Timp de câteva saptamâni vizitele lui Petru însotite de tristele lui lamentatii s-au continuat noapte de noapte. Ele au constituit semnalul, daca nu chiar punctul de atractie, al unor cauzalitati pe care, în lipsa unui alt cuvânt la fel de aproximativ, le-as numi aberante.
Înca de a doua-zi lucrurile au început sa se desfasoare anapoda. Obisnuitele aparente simple se întorceau parca împotriva mea. Totul devenea derutant. Era ca si cum o forta puternica si iresponsabila ar fi vrut sa-mi cuprinda miscarile în inocenta sa. Orice as fi facut (pentru ca mai depindea într-o masura si de mine) mi se parea subminat cu viclenie de forta sau natura aceea.
Traiam, ca totdeauna, printre avertizoare, asteptând ceva din ce în ce mai nedefinit. “De fapt, nu se întâmpla nimic grav”, îmi spuneam, ca sa ma linistesc. Dar, amenintat si slab în dezlantuirea agresiva a unor legi nesigure, îmi spoream deruta chinuindu-ma sa le deslusesc mecanismele. Obisnuita mea nepasare-activa ma parasea în favoarea unei obsedante nevoi de a gasi repere coerente. Perceptiile mele directe, carora as fi avut destule motive sa nu le acord prea multa încredere, îmi sapau si ele de la temelie singura certitudine pâna atunci nezdruncinata: aceea ca nu stiam nimic si ca nu trebuia, cel putin deocamdata, sa cred ca as fi putut întelege ceva.
Câteodata socoteam vinovate numerele pe care le simteam din nou planând deasupra mea nu ca abstractii cantitative ci ca legi aspre ale unei lumi incomensurabile si neconvertibile. Atunci încercam, constient, sa ies din taina lor, afundându-ma si mai mult în ea. Dar nu despre numere vreau sa vorbesc acum, desi ele sunt capabile de orice... Întelegeti cum vreti polologhia asta crepusculara care tine mai mult de stari decât de activitati meditative. Oricum, a crede ca ea e de natura explicativa ar fi o grava eroare. Eu nu fac decât sa descriu, si asa mai departe...

*Într-un pat instalat în mijlocul unui mare magazin din Avignon, tânara Joelle Lefevre, adormita de hipnotizatorul Alain Zuili, va încerca sa doarma 129 de ore. În timpul somnului ea va fi hranita cu suc de portocale amestecat cu diverse alte substante nutritive.

6. O senzatie de panica surda, ca atunci când asisti la o înmormântare, îsi furisa în mine ecourile echivoce. Iar printre ele glasul lui Petru, subtire, plângaret, tremurator, suna ca un flaut trist.
Odata cu venirea lui aparuse un blocaj, din ce în ce mai sever. Exprimându-l cam brutal si admitând câteva exceptii l-as putea defini ca pe un divort între constienta si existenta mea faptica. Dezacordul acestor doua planuri se compensa, totusi, atât de eficace încât fiecare dintre ele parea în stare sa-mi pulverizeze pur si simplu orice tentatie de a scapa din jocul lor comun.
Obisnuintele mentale, pâna si cele ale refuzului, ma tintuiau în loc. Din când în când îmi venea, fireste, ideea simpla de a le reexamina, de a le pune în acord cu datele naucitoare ale întâmplarilor. Atunci izbuteam, pentru un timp, sa resping acceptarea formelor dar resimteam, în schimb, tot mai prezenta duritatea naturii sau a fortei aceleia care îmi agrava cu perfidie, ca si cum ar fi fost straina de starile mele, stagnarea datorata blocajului. Ambiguitatea duratei si a efemerului, incertitudinile perfectiei morale si ale ticalosiei, impactul necunoscutului cu falsele certitudini tot mai ispititoare ma mentineau în zonele lor de interferenta impunându-mi dorinte, explicatii si elanuri vestejite.
Dincolo de aparenta miscarilor mele, forta aceea, fie ea si a naturii, devenea tot mai decisiva.
Acum, când scriu, evocarea ei, falsificata de interventia involuntara a imaginatiei si estompata în egala masura de datele memoriei, face ca lucrurile sa apara altfel decât atunci, când se aflau în plina manifestare. De altfel, îmi dau seama cât de greu ar putea fi acceptata, de pilda, afirmatia ca una din cauzele subterane de prima mâna ale blocajului îsi avea sursa tocmai în trista si conjuncturala mea nevoie de explicatii...
Ma aflam în situatia unui înotator ostenit care lupta sa-si scoata din valuri un frate gata sa se înece pe când fratele acela se zbate si-l trage dupa el, inconstient, spre moarte...

*În stomacul unui barbat care avea obiceiul sa înghita tot ce-i cadea în mâna, chirurgii au desoperit 300 de monezi si 200 diferite obiecte metalice.
7. Poate ca nu însir decât erori dar trebuie sa spun ca în asemenea momente monstrii imaginatiei, nu totdeauna imaginari, încep sa misure în jurul tau.
Indiferenti sau nu, ei cauta sa turbure si mai mult nesigura antinomie dintre bine si rau, în afara careia izbutesti câteodata sa te situezi. Astfel, spulberându-ti bietele solutii comportamentale, inverseaza efectele imediate ale oricarui demers. Atunci, în absolutul haotic care te înglobeaza, calaul poate sa para si chiar sa fie înger iar îngerul calau, pe când partea arhiintima aflata în miezul miezului fiintei tale asteapta într-o neputincioasa mâhnire sfârsitul timpului de trecere.
Toate acestea, inevitabil obscure, apar de obicei învaluite în aparentele unei perfecte banalitati, care constituie crusta însasi a desfasurarii lor. Abia observabile, ele se mentin la limita unui echivoc gata oricând sa-ti demonstreze ca nu poate fi vorba decât de simple coincidente...
În ceea ce ma priveste, un înversunat fanatism poetic (marea capcana a vietii mele) îmi agrava blocajul sapând tot mai adânc prapastia dintre mine si putinii poeti pe care i-as fi putut iubi. Nimeni nu trebuie sa vada dispret sau denigrare când am sa afirm ca fiecare dintre ei mi se parea ca pierde câte ceva din ce ar trebui gasit, gasind în schimb cam mult din ce ar trebui pierdut. Din ce în ce mai izolat, vedeam clar cum picatura de har, uitata pe drum, se dilua si devenea cel mai adesea pretext sau subiect pentru inteligente texte teoretice, pe cât de stralucite pe atât de viclene, în timp ce gândirea poetica, abatuta din matca ei muta, se istovea batând în maluri sterpe.
În perspectiva mea, revansa generala, straveche maladie a mentalului, înlocuia pe lume miracolul poetic.
Dar s-o lasam încurcata...
Spun toate astea poate ca sa motivez de ce în scurta perioada pe care o am în vedere aici cazusem prada unei puternice alergii la scris, lipsindu-ma astfel de un puternic auxiliar eliberator. Deprinderile scriiturii, altadata stimulatoare macar din punct de vedere emotional, mi se pareau mai inutile si mai nesatisfacatoare decât oricând, ba chiar le descopeream un loc de frunte între cauzele intime ale starii mele...

*Trisha Reay, de doisprezece ani, s-a trezit într-o dimineata stranutând. Un stranut continuu, într-un ritm de trei pe minut si care a durat 204 zile.

8. Ca sa nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzatie ascultându-ma: mi se parea ca aud glasul unui strain destramându-se în propriul sau vuiet, ca vântul în pustiu. Continuam, fireste, sa caut sunete independente dar îmi dadeam seama ca ascultam ecoul propriei mele destramari.
Singurul punct de sprijin, marcat si el de vlaguirea perfecta a sensurilor, consta în faptul ca, si atunci, orice fapt pohetic mi se parea a fi mai mult de nathura ethica, iar nathura ethica, si asa mai departe...
Altminteri, vorbitul de unul singur nu rezolva nimic. Mecanismul fizic al scriiturii, pe care atâta vreme îl acceptasem, îmi intrase prea mult în sânge. Dresajul, macar al vitezei sale de turatie, îsi punea si aici, vrând-nevrând, amprenta.
Continuam, totusi, sa monologhez. Încercam tehnici de comunicare directe si dure, asupra carora n-am sa insist. Dar si atunci, ca si acum, volutele pohetice îmi subminau puterea de respingere totala a dresajului, poate singura în stare sa ma scoata din impas.
Toate acestea, plus altele, m-au facut sa revin curând la scris. Si, ca sa nu cad din nou prada scriiturii, refiguram numai constructii gata darâmate...

*Japonezul Hideaki Tomoyori, în vârsta de 46 ani, a reusit sa memoreze 15 151 cifre zecimale ale simbolului matematic.

9. Lânga mine, Zenobia îsi ducea viata pe punctul cel mai direct al aparentei comune. O fragilitate vadita îi estompa mirifica tarie pâna într-atât încât eu însumi, din care facea parte, îi uitam uneori realitatea asa cum, orbit de lumina amiezei, uiti soarele sau nu-l privesti ca sa nu-ti arda ochii.
Existenta ei zilnica, retrasa si stearsa, trecea neobservata. Atenta la cele mai usoare vibratii din afara ea le raspundea numai cu fibrele miracolului nevazut care mai doarme înca în fiecare dintre noi.
Într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne. În fata lor se înclina tacuta, cu adânc respect. Inexplicabilul parea sa aiba pentru ea neasteptate limpezimi iar viata ei, neînsemnata si banala pentru ceilalti, constituia un ritual neîntrerupt.
Ca apa râului, care îsi schimba, dupa maluri, forma si adâncimea dar niciodata cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorata de stavilele presimtite, Zenobia le abatea din cale sau le ocolea, domol, fara sa-si dedubleze cu nimic fiinta.
Fireste, în privinta ei n-am sa insist prea mult. Periculosul joc al evocarii îsi are limitele si logicile lui carora mi se pare necesar sa le atenuez ferocea forta de atractie gata oricând sa te înghita ca un stomac flamând...

*Rhett Stevens a reusit sa faca 192 cerculete de fum dintr-un singur tras din tigara.

10. Renuntasem de multa vreme la exercitiul întâlnirilor provocate constient si unilateral. De fapt socoteam, poate gresit, ca rostul lor, odinioara, fusese doar sa-mi atraga atentia asupra unei disponibilitati mai generale, capabila în anumite momente sa îndrume si sa apropie de mine fericiri si disperari straine menite sa raspunda o clipa la chemari si sa se duca apoi pe drumurile lor.
Totusi, în una din zilele acelea, pe care as numi-o vineri, m-am pomenit din nou umblând pe strazi. Vroiam sa-l întâlnesc pe Cornelis Agrippa, în legatura cu o ulcica de lut.
Pentru Agrippa, a carui corespondenta de artificier nenorocit (ma refer în special la scrisorile lui catre abatele Tritheim) mi-a cazut în maini mult mai târziu facând sa-i paleasca nimbul si asa destul de ofilit, nutream pe atunci o oarecare simpatie: latina mea rudi mentara adauga latinei sale nu prea stralucite câteva tainice subîntelesuri în stare sa-mi declanseze anumite resorturi imaginative. Un criteriu asemanator ma îndemna; de pilda, sa prefer subtextele magistrului Eckhart textelor lui Jacob Boehme sau, pe alt plan, sa-mi placa lectura lui Raymond Roussel, în timp ce Joyce ma facea sa vomit.
(Stiu ca aluziile acestea necesare ar putea sugera un sistem de referinte cuthurale, dar eu încerc sa exprim altceva.)
Pe Agrippa îl întâlnisem de câteva ori în împrejurari si localitati diferite (Calarasi, Jibou, Câmpulung-Muscel, Bucuresti), totdeauna sub înfatisarea aceluiasi câine rapanos si negru, cu ochi lacrimosi, extrem de expresivi, si cu un rânjet pe bot, cumplit de uman.
Si el ma recunoscuse usor de fiecare data, chiar atunci când, din motive personale, n-as fi vrut sa ma recunoasca. La una din întâlnirile noastre l-am fotografiat, acceptase cu multa bunavointa. Fotografia am trimis-o atunci domnisoarei aceleia de la catedra de Filologie Clasica a Universitatii din Bucuresti, fiindca ea tinea sa aiba neaparat un portret de-al meu. Nu am semnat-o nici von Nettesheim si nici Naum, cum ar fi fost firesc, ci Rafael, gândindu-ma probabil la cauzele mortii pre mature a tânarului pictor care, altminteri, nu ma interesa deloc.
Agrippa nu facea parte dintre vechii vizitatori ai primului meu coridor. Îl întâlneam numai pe strazi, vagabondând, si de fiecare data vorbeam din priviri, n-as putea spune în ce limba omeneasca sau câineasca dar se întâmpla chiar asa si nu altfel.

*S-a stins din viata, în vârsta de 77 de ani, Hugo Zacchini, supranumit Omul-Ghiulea. El a fost primul om tras, în chip de ghiulea, dintr-un tun.

11. Am umblat mult, ostenisem. Pe Agrippa nu l-am întâlnit. As fi vrut sa fiu cu Zenobia, sa dau vina pe ea, sa spun ca numai din cauza ei...
Spre seara am intrat într-o anticarie, o dugheana, în care nu mai intrasem de când gasisem plosnite în cotorul unei carti cumparate de acolo. “N-ai mai trecut de mult pe la noi”, spunea anticarul. Nu i-am raspuns, m-am dus direct la raftul din dreapta, ceva ma atragea acolo ca un magnet, am scos din raft un tom vechi, îmbracat în piele roscata, jupuita: Cornelis Agrippa, “De Occulta Philosophia” - o editie princeps. N-aveam bani, am pus cartea la loc si am plecat. Am mai hoinarit un timp, pe strazi. Îl întâlnisem sau nu pe Agrippa? Ma gândeam ca, oricât, tot functionase ceva. Ma gândeam la jalnica logica a coincidentelor. Ma gândeam sa nu ma mai gândesc...
Se întunecase de-a binelea când, la un colt al strazii Batistei, l-am întâlnit pe Constantin. Statea acolo, în dreptul unui bec, avea pe gura un zâmbet umil, câinesc as putea zice. Poate ca astepta pe cineva, oricum nu parea prea bucuros ca ma vede.
L-am întrebat daca era adevarat ca murise. A bâiguit ceva pe când partea de jos a obrazului, vânata din cauza folosirii prea dese a briciului si strabatuta de o cicatrice caramizie, i s-a învinetit si mai mult.
“Poti sa nu-mi raspunzi”, am adaugat. “Nu tin neaparat sa stiu...”
În clipa aceea, pe cealalta parte a strazii a trecut Iason, nu ne-a vazut.
“Uite-l si pe asta”, am spus. “Sa nu se stinga luminile...”
“Care asta?” s-a mirat Constantin.
“Iason”, am raspuns.
Când am rostit numele lui Iason luminile de pe strada Batistei au clipit puternic (nu, nu mi s-a parut). Constantin s-a cam speriat, l-am batut pe umar, s-a linistit. Apoi, amintindu-si de întrebarea mea, a spus ca nu murise, cum sa moara când se afla în carne si oase acolo, la coltul strazii Batistei?
“Ai dracului oameni”, spunea, “nu se mai satura scornind la minciuni despre una si despre alta...”
Pe urma m-a întrebat daca aveam un unchi pe care îl chema exact ca pe el, pâna si initiala dintre nume si prenume fiind aceeasi. Iar când i-am spus ca da, mi-a povestit ca, de fapt, unchiul acela al meu murise si ca se afla îngropat în cimitirul “Reînvierea” lânga taica-sau, al lui Constantin; ca amândoi, si unchiul acela al meu si taica-sau, al lui Constantin, purtau nume identice cu al lui, al lui Constantin, asa ca în cimitirul “Reînvierea” se gaseau acuma doua cruci pe doua morminte aproape lipite unul de altul în care zaceau niste oameni care nu avusesera nimic comun în viata, nici nu se cunoscusera macar si numai moartea, nu se stie de ce, le asezase alaturi numele identice, pâna si initiala era aceeasi...
“ Cred ca de-aici se trage”, a spus el, “o fi citit careva în ziar anuntul despre moartea unchiului tau sau o fi trecut prin cimitir si a vazut numele pe cele doua cruci alaturate, din care nici unul nu e al meu, cu toate ca e si al meu...”
Pe urma, meditând un pic la obscurele taine ale migratiei, a mai adaugat ca si bunicul sau, al lui Constantin, purta acelasi nume si prenume ca el, Constantin, ca taica-sau, al lui Constantin, si ca unchiul acela al meu, cu exceptia initialei dintre numele si prenumele bunicului sau, al lui Constantin, pe care el, Constantin, n-o stia neavând cum s-o stie. Dar stia precis ca bunicul sau plecase cu vreo suta si ceva de ani în urma din muntii splendizi care se vad în zarea Ohridei, spre meleagurile carpatice unde oamenii vorbeau o limba frateasca, “a plecat ca sa scape de jugul otoman”, asa s-a exprimat Constantin.
Iar când eu am remarcat ca bunicul meu parasise cam tot pe atunci, pesemne ca sa nu-l pasca oile de viu, muntii splendizi care se vad în zarea Ohridei, Constantin a conchis:
“Ca sa vezi, domnule! Habar n-aveau unul de altul si s-au întâlnit în cimitir ca noi, atunci, în ziar si ca acum, pe strada...”

*Într-un spital din Boston a decedat un pacient care de treizeci de ani suferea de amnezie. În ciuda numeroaselor anunturi publicate în acest interval, pacientul nu a fost cautat de nimeni. 12. Am stat multa vreme amândoi acolo, la colttul strazii Batistei. Însiram vorbe. Simteam si unul si altul ca nu mai e posibil, ca totul se petrece pentru ultima oara. Constantin poate chiar murise si îsi construia un alibi, treaba lui...
În ceea ce ma priveste, as fi vorbit despre orice, cu oricine, ca sa destram paienjenisul singuratatii noastre comune. La început, zâmbeam. E drept, numai fizic facial (de câtva timp luasem obiceiul sa fac asa în fiecare seara înainte de a adormi si în fiecare dimineata înainte de a ma trezi; greutatea acestui exercitiu simplu dar eficace consta doar în a sti când esti adormit si când te poti socoti treaz, data fiind natura iluzorie a celor doua stari). Apoi m-am hotarât sa râd. Râdea si Constantin, chicoteam amândoi ca niste apucati, la coltul strazii Batistei, înaintea eternei si definitivei parasiri.
“O duc cât se poate de bine”, spunea Constantin. “Lucrez la Perceptie, în comuna Pantelimon...”
“Esti cineva!...” Ma rezemam de zid. As fi fumat o tigara.
“Sunt la impozite indirecte”, spunea Constantin. “Îti dai seama? E ca un vis...” (Îsi umflase pieptul costeliv.) “Am si un coleg simpatic, peste doua luni iese la pensie, pâna atunci existam împreuna, discutam printre con tribuabili, n-ai idee ce le vede. E si mult mai batrân...”
Ceva ca un pui de câine mic si cenusiu, poate un sobolan, se oprise lânga piciorul lui stâng, scheuna, îi adulmeca pantoful. Acolo, în universul olfactiv al javrei, se petrecea pesemne un lucru important de care nimeni n-avea sa stie, niciodata, nimic...
“Îi place de mine”, spunea Constantin, si eu nu mai stiam daca vorbea despre colegul lui sau despre câinele-sobolan. “Îi place pentru ca sunt urât, mi-a si spus-o: tu esti Apollo preschimbat în broasca testoasa ca sa se împreune cu nimfa Dryope, zicea. Asta sunt pentru el. Apollo...”
“S-ar putea”, am spus, ca sa spun ceva, si râdeam cam aiurea. Râdea si Constantin. Câinele-sobolan o luase din loc, pe strada Batistei.

*Mii de sobolani giganti au atacat trei sate din vestul Javei distrugând culturile de orez si hambarele. Populatia a fugit înspaimântata în case.

13. Ceva ca o pasare trecu printre noi, i-am auzit fâlfâitul.
“Asa sunt toate”, spunea Constantin si eu nu mai stiam daca vorbea despre pasare sau despre Dryope. “Parerea mea e ca nu exista nici o deosebire între ele...”
Imita gesturile si tonul cuiva absent, rostea afectat cuvintele altuia, ridica pe rând când o sprânceana când alta, îsi tuguia buzele. Nu mai râdea.
“Esti dat naibii...” am spus.
“Asa e”, a confirmat Constantin. “Ma uit prin gaura cheii, dintr-o camera întunecata, în bezna încaperii de alaturi. Pacat ca nu vad mare lucru...”
“Ce sa mai vezi?” Râdeam cam strâmb. Intrasem în groapa lui. “Nu-ti ajunge si atât?”
“Stai sa-ti explic, domnule!” s-a încapatânat Constantin. Ridicase aratatorul de la mâna dreapta. Parea contrariat. “Sa-ti dau un exemplu... Acum sase ani îmi faceam armata, la Giurgiu. Nu cunosteam pe nimeni în oras. Duminica ma plimbam singur pe malul Dunarii, cât mai departe de cazarma. As fi vrut sa mai aud si eu o vorba civila... Într-una din duminicile acelea ma balacisem în Dunare si ma uscam întins pe buruieni, când a trecut un slep. Plutea spre mare. Pe punte, o fata spala niste rufe într-un lighean alb. Ma uitam la ea, o simteam cum frige, ca soarele, de la distanta, cu toate ca era blonda. Când m-a vazut gol, pe mal, si-a scos din lighean mâinile pline de spuma si a început sa-mi faca semne. N-am putut sa rezist. Mi-am pus palmele la gura si am început sa-i strig, cam asa...”
Si Constantin a început sa strige cumplite porcarii, acolo, la coltul strazii Batistei, n-am sa le repet. Am sa spun doar ca trecatorii, destul de rari la ora aceea, socotindu-ne beti, ne ocoleau pe departe, unii ne si înjurau. Puiul de câine-sobolan se întorsese la galop, credea ca e chemat. I se lipise de pantoful stâng, i-l mirosea, atent.
“N-a înteles nimic”, a oftat Constantin, si eu nu mai stiam daca vorbea despre javra sau despre fata de pe slep. “Nici n-avea cum: era un slep strain, cu pavilion austriac...”
Constantin s-a oprit o clipa sa mângâie pe cap javra care scheuna fericita.
“Atunci mi-a venit ideea sa plec la mare, macar pentru o zi, sa caut slepul”, a continuat el. “Am un prieten la Constanta, unul Poenaru, sta pe lânga geamie, i-a albit parul, de tânar, din cauza nervilor. Ma gândeam sa dorm o noapte la el. Ma temeam sa nu fi ramas slepul cine stie pe unde, la Braila sau la Galati, parca poti sa stii?... M-am învoit la regiment, am spus ca mama e pe moarte si mi-au dat drumul de sâmbata dupa-amiaza pâna luni dimineata...” Asa a început în sâmbata urmatoare Anabasisul lui Constantin, de unul singur.
În drum cumparase câte ceva de mâncare. Hrana rece, salam, brânza, pâine...

*O colonie de termite a atacat, amenintând sa devoreze, o parte a sarpantei catedralei din orasul italian Siena.

14. La usa lui Poenaru a batut degeaba. Nu i-a raspuns nimeni. Dar cum dinauntru se auzea muzica ritmica însotita de niste tacanituri metalice, a intrat.
Poenaru ocupa o singura camera, marisoara, cu un singur divan în ea. Într-un colt al camerei, lânga patefonul pus direct pe podea, o fata blonda batea step, la disperare. În coltul opus, o alta blonda spala ceva într-un lighean alb. Poenaru se odihnea pe divan. Când a dat cu ochii de Constantin s-a ridicat în coate.
“Ia te uita!” a spus. Parea bucuros. Si-a invitat oaspetele folosind singurele cuvinte din limba bulgara pe care le cunostea:
“Ia la tuka!”
Constantin s-a asezat ca vrajit lânga el, pe divan. Nu-si mai lua ochii de la ligheanul alb si de la blonda care spala.
“Fetelor!”, a strigat Poenaru, “e prietenul meu, din Bucuresti...”
Blonda de la patefon s-a facut ca nu-l aude. Cealalta a întors doar o clipa capul si a spus:
“Da' urâti prieteni mai ai!.. “
“Nu te uita la gura ei”, a încercat Poenaru sa o scuze.
Pe urma a gasit ca ar fi momentut sa faca prezentarile:
“Aia de la patefon e Mia, prietena mea, e artista. O duc seara la local, stau cu ea s-o pazesc... Aia care spala e sora-sa, Lilly. Tot artista, fac numar de step împreuna...”
“O stiu”, a bâiguit Constantin.
“Tot ce se poate”, a admis Poenaru. “Lilly e si ea fata buna. Atâta doar ca e cam rea de musca... Deocamdata sta cu noi, pâna si-o gasi casa...”
Dupa un timp, Constantin a scos pachetul cu alimente. I se facuse foame. Fetele si-au întrerupt brusc activitatea. Mia a oprit patefonul, Lilly si-a parasit ligheanul. S-au repezit amândoua la hrana rece. Înfulecau, pe rupte. Poenaru taia salamul, pâinea, îsi facea parte. Constantin n-a apucat nici o bucatica.
Apoi fetele s-au pregatit pentru local si au plecat cu Poenaru. Constantin se simtea obosit, n-a vrut sa mearga, s-a întins pe divan.
...I se parea ca vede navigând prin camera un slep mirific, împodobit cu becuri, ghirlande si panglici multicolore. Pe punte, lânga ligheanul ei alb, îl astepta cu bratele întinse Lilly. Întreaga scena îi amintea de prima întâlnire dintre Dante si Beatrice, pe pod, asa cum o vazuse demult, în copilarie, imprimata pe-o ceasca de cafea fabricata în Suedia. Pe atunci, cumplita urâtenie a poetului îl consola: i se parea ca Alighieri îsi fumeaza nasul...
Târziu, dupa miezul noptii, când s-au întors ceilalti, Constantin atipise. Poenaru l-a zgâltâit usurel de umeri.
“Scoala-te”, i-a spus. “Pe divan dorm eu, cu Mia. Tu culca-te pe jos, cu Lilly...”

*Cu trei ani înainte de a naste cei 8 gemeni, Pasqualina Chianese mai nascuse 6 gemeni din care nu a supravietuit nici unul.

15. Se facuse târziu. Deasupra strazii Batistei se ivise o luna imensa. galbena, ostila.
,,Am iubit-o”, spunea Constantin.
O adânca tristete îi mângâia obrajii. Simteam pentru el o ciudata atractie-repulsie, un fel de mila dureroasa pe care vroiam s-o resping. M-am gândit la Zenobia. O fi dormind sau ma asteapta? Când era mica, maica-sa dormea lânga ea în noptile cu luna plina. O tinea strâns de mâna, ca sa nu porneasca... Într-o iarna, cineva îi daruise o pereche de ghete cu patine. Zenobia se caznise zile în sir, zadarnic, sa le foloseasca. De fiecare data cadea ca un butuc. Dar într-o noapte cu luna rotunda si imensa ca acum, îsi desprinsese mâna din strânsoarea materna, încaltase ghetele cu patine si iesise din casa. Când se trezise, maica-sa o gasise patinând adormita pe gheata din curte, numai în camasuta. Ai fi zis ca plutea, ca zbura prin gerul taios, pe sub pomii sclipind de chiciura. Dupa noaptea aceea, si-a mai pus de multe ori, treaza fiind, ghetele, cu patine dar n-a mai izbutit sa faca macar un pas cu ele...
Ma cuprinsese nelinistea. La o asemenea faza a lunii ar fi trebuit sa fiu lânga Zenobia, sa o tin strâns de mâna...
“Sase ani am iubit-o”, spunea Constantin, “dar ea nu m-a iubit nici o secunda. Tu nu poti sa-ti închipui ce înseamna asta...”
Poate ca are chef de melodrama si m-a gasit pe mine, ma gândeam, sau poate ca e mort si numai umbra lui culcata în noroi si excremente vrea sa-mi deschida poarta promiscuitatii. Un mort afurisit, în orice caz, pentru ca ceilalti, vazuti sau nevazuti când vor sa-mi dea sa înteleg câte ceva din ce se spune numai la ureche se multumesc sa clatine din cap, senini, afectuosi...
“Daca ai chef sa plângi pe umarul meu”, i-am spus, “vezi sa nu-mi uzi camasa.
Pielea de pe fata si de pe mâini i se înverzise. Un verde sumbru, batând în albastru, ca al padurilor vazute de departe.
“Te crezi mare destept!” a bombanit el.
Nu ma credeam destept. Culpabilitatea inteligentei ma îndemna, înca de pe atunci, sa prefer inocenta tâmpeniei.
“Hai sa vorbim despre altceva”, am propus.
“Nu, nu”, s-a împotrivit Constantin, “sa ramânem la dragoste...”
“Cum vrei”, am acceptat eu. “Da-i drumul...”

*Specialistul Ronald Siegel a identificat 18 specii de animale care ingereaza substante fara valoare nutritiva dar având efecte narcotice sau halucinogene.

16. “Dragostea”, spunea Constantin, “constituie tema predilecta a convorbirilor noastre, la Perceptie. Trebuie sa stii mai întâi ca Batrânul refuza cu tarie orice idee de succesiune. Nimic nu curge, afirma el, totul cade, aici si acum, încremenit pretutindeni si din totdeauna. Sustine de asemenea ca asistam de mii de ani, inconstienti si neputinciosi, la masculinizarea sacrului. N-am sa intru în amanunte. Fiindca nu prea i-am înteles teoria desi îsi da toata silinta sa fie cât mai clar. Cred ca e vorba de o molima generala care îsi schimba din când în când numai înfatisarea. Pe noi, europenii, ne-a împutit vechea Elada, spune el. Dar exista o mare speranta de schimbare, si înca rapida: curând vom fi total cretinizati prin meditatia perfida a cuvântului vorbit, scris si mai ales gândit. Pâna atunci fiecare îsi da silinta sa se cretinizeze singur cu ajutorul matematicilor...”
“Nu-i prost batrânul”, am apreciat eu, si ma miram de ce mai ascult.
“Ti-am spus ca le vede!... Dar le mai si greseste, fiindca e senil. De pilda, crede ca asistam de câteva milenii la moartea clinica a iubirii si ca, tot de atunci, toata lumea a înnebunit, fiecare se culca cu fiecare dar se iubeste singur. Chiar si în cazul meu spune ca nu poate fi vorba de iubire, ca n-am iubit niciodata. Auzi! Eu! N-am iubit!... Parerea lui e ca singura constanta, singurul punct comun al pseudoiubirii omenesti la ora actuala, zamislit si sustinut cu perfidie pentru-contra de o întreaga politie spirituala, este credinta ca iubirea nu poate sa aduca, pâna la urma, decât nenorocire. Aici, n-am încotro, nu pot sa-l contrazic, are si exemple...”
Si Constantin a început sa-mi însire pomelnicul marilor victime ale iubirii, de la Orfeu, si Eurydice la Atalanta si Milanion, la Daphnis, Iphis, Ceyx si Alcyone, la nedreptatita Medeea, la Ariadne, la Procris si Cephalus, la Hero si Leander, la Phyllis, Pyramus si Thisbe, la toate Julietele, Ofeliile, Margaretele si Kareninele cu tot neamul lor cel adormit pe scene sau prin carti, în fine, întreaga cohorta a exemplarelor nefericite, ucise sau sinucise din dragoste.
“Mai sunt si altii, cu duiumul, dar le-am uitat numele”, spunea. “Batrânul sustine ca în nici unul din cazurile amintite nu e vorba de dragoste. E drept, mai recunoaste si câteva exceptii, le numeri pe degete, câte o pereche, ici-colo, la câteva milioane de oameni, le plângi de mila daca îi compari. Niste amarâti, vai de mama lor, traiesc retrasi prin cine stie ce coclauri, fac dragoste acolo, în colibe, pâna îi viziteaza zeii. Atunci devin copaci, cu atâta se aleg... Pe astia îi considera alesii, pastratorii dragostei pe lume...” “Si daca nu greseste?” l-am întrebat, într-o doara.
“Nu cumva te crezi si tu un ales?” mi-a soptit Constantin. Se lipise de mine, rasufla lânga urechea mea.
“Afla ca mi se fâlfâie daca sunt sau nu ales”, i-am raspuns si i-am împins, cu toata palma, fata. Am strâns un pic si degetele.
“ Atunci sa continuam”, a spus Constantin. Se trasese mai la o parte. Parea din nou resemnat. “Sa-l luam, de pilda, pe Abelard... Sau nu, sa luam mai bine cazul meu. Stii cum s-a terminat cu Lilly?”

*Aflând ca sotia sa, Angela, se afla la Hotelul din Barra dos Garcos (Matto Grosso) si banuind ca ea ar fi venit acolo pentru o întâlnire amoroasa, un aviator brazilian s-a napustit asupra cladirii hotelului cu bimotorul pe care îl pilota, pricinuind astfel moartea a sapte persoane. Sotia sa a scapat nevatamata.

17. Toamna trecuta, prin septembrie, Constantin plecase pe neasteptate la Constanta. I se facuse dor de Lilly. Tot timpul drumului, de-a lungul Baraganului si pâna la mare, plutise într-un vis feeric în care nu mai existau decât ei doi. Era hotarât sa nu se mai desparta de ea, s-o ia cu el, pentru totdeauna. Lilly se mutase de mult de la Poenaru. Locuia în cartierul portului, într-o odaita separata de restul casei, o fosta bucatarie de vara cu podeaua de lut si cu peretii coscoviti. Constantin intra fara sa bata. Stia ca Lilly nu încuia niciodata usa. Vroia sa-i faca o surpriza.
Dupa stralucirea soarelui de afara, nu deslusi aproape nimic în semiobscuritatea odaii. O tacere adânca si neagra îi tiuia în urechi. Spre dreapta însa ghici, vag, forma lavoarului de tabla. Stia ca e vopsit cu verde, ca are pete de rugina... Apoi zari ligheanul alb si scaunul încarcat cu niste boarfe carora nu le dadu nici o atentie.
Curând, umbra încaperii se limpezi. Ochii i se obisnuisera cu palida lumina care izbutea sa razbata prin foile de ziar lipite peste geam. Atunci se uita spre pat.
De-acolo, din cearsafuri, îl pândea tacuta si nemiscata Lilly. De lânga ea, îl privea fix un tinerel, parea abia scapat din adolescenta. Constantin îl vedea clar, ca si cum l-ar fi împrejmuit brusc un halou de lumina. Îi vedea licarirea vie a ochilor îngusti si verzui, îi vedea parul roscat-aramiu, îi vedea claviculele, subtiri, îi vedea pâna si umbrele sterse ale coastelor. Baiatul se ridicase în genunchi, astepta încordat clipa când sa-si înhate hainele si sa fuga. Pantalonii lui, ciorapii de bumbac si bocancii zaceau pe podea, lânga pat.
Constantin îl privea naucit. O ampla amaraciune îi înecase inima. Ar fi vrut sa plânga, sa moara, sa termine odata...
“Iesi afara!...” o auzi pe Lilly. “Cara-te de-aici...”
Vorbea calma, cu o voce taioasa, de nesuportat.
Constantin i-ar fi sfarâmat gura, sa n-o mai auda. Se uita dupa ceva, s-o loveasca. Se întoarse spre scaun si vazu boarfele de pe el: camasa de pânza groasa a roscatului, capela, vestonul cu galoane de caporal, geanta de curier noua-nouta, facuta din toval galbui si încuiata cu un lacat mare, centura cu baioneta prinsa de ea...
Roscatul sarise din pat, îsi trasese pantalonii, se încalta cu o viteza uluitoare. Constantin apuca centura, îsi însuruba cu grija, atent, degetele pe mânerul baionetei. Avea senzatia ca mânerul frige.
Roscatul se apropiase de el, vroia pesemne sa-si ia vestonul si celelalte lucruri.
“Sa nu dai în mine”, spunea. “Eu n-am nici o vina. “
Dânsa m-a acostat, pe strada, mi-a facut propuneri. De unde sa stiu eu ca e femeie maritata?...”
Constantin nu-l auzea. Încremenise. În fata lui se petrecea un lucru de necrezut: tragea încet baioneta din teaca si lama ei incandescenta împrastia vapai. Parea facuta din flacari, ca sabiile arhanghelilor zugraviti prin biserici. Numai ca flacarile erau negre...
O clipa, se uita înnebunit. Apoi împinse cât putu de repede mânerul si arunca centura cu baioneta cu tot. Roscatul o culese de pe jos si se încinse cu ea. Îsi îmbracase vestonul, îsi luase capela si geanta din cuier. Lui Constantin i se paru o clipa ca nu mai avea baioneta.
“Poate a pus-o în geanta”, se gândi el.
Roscatul se întoarse spre Lilly.
“Am onoarea sa va salut”, îi spuse el.
“Afara cu voi, nenocitilor!...” le striga ea.
Au iesit împreuna.
În strada, roscatul i-a spus ca se numeste Semiaza D.Vasile, ca e din Zalau si ca ar bea o bere. Constantin abia îl auzea. Se întreba de unde s-o fi tras D.-ul ala, initiala dintre numele si prenumele caporalului-curier.
“Nici acum nu stiu”, spunea. “Poate de la Damaschin sau Daniel, poate de la Dumnezeu...”
Ce s-a mai întâmplat apoi, în dupa-amiaza aceea de septembrie, n-a mai apucat sa-mi povesteasca pentru ca tocmai atunci câinele-sobolan i s-a dezlipit de picior, a început sa adulmece pantoful meu drept.
“Mars de-aici!” i-am strigat, îmi era scârba, nu supor tam sa ma atinga. I-am ars un sut. S-a tras mai încolo, schelalaind.
Poate ca, fara sa vreau, îl pocnisem si pe Constantin, în glezna.
“Daca ma gonesti, plec”, a spus el mâhnit si umil. Se încovoiase de durere. A plecat. Mi s-a parut ca ducea în gura puiul de câine-sobolan...

*Taro, un câine de 8 ani din insula nipona Hokkaido, de cum simte în aer miros de tigara începe sa dea bucuros din coada, sa saliveze, si porneste pe urmele fumatorului. Când acesta arunca mucul tigarii consumate, Taro îl stinge cu laba si îl înghite cu mare pofta. De asemenea el descopera de la distanta mirosul rachiului de orez din care, daca i se ofera o ceasca, o bea cât ai clipi.

18. Traiam senzatia unei anihilari uscate, sterpe. Era ca o cadere lipsita pâna si de spaime, un fel de saturatie brutala si opaca, greu de exprimat. O uriasa renuntare, nu a mea ci a Totalitatii. Ceva ca o memorie adânc îngropata în mine mai încerca zadarnic sa-mi sugereze ca poate n-o sa dureze mult...
Pe strazile târzii ale orasului vazutii si mai ales nevazutii, cunoscuti sau necunoscuti, îmi dadeau târcoale atrasi de jalnica mea stare. Si fiecare tinea sa-mi trimita câte un semn, o vorba sau macar un nume.
Mai întâi Agrippa, cu gluma lui echivoca. Semn al esecului, nesigur ca toate semnele dar suficient ca sa clatine toate trestiile crescute în mine. Apoi, ca din întâmplare, Iason. (O fi plecat Petru sau mai boceste înca la usa de pe coridor?) Si fata de pe slep cu ligheanul ei alb, si Poenaru cu invitatia lui joviala ca un rânjet de lup. “Ia la tuka...” Si Mia, batând step, la nesfârsit, si Lilly (de Lilly îmi era mila) si Semiaza cu baioneta lui de flacari... De ce tinuse Batrânul fara nume, de la impozitele indirecte, sa-mi transmita opiniile lui despre starea iubirii?...
De la unul la altul si de la fiecare la fiecare. De la pomelnicul amantilor, care ni se recita de secole, cu glas tare, pâna la fioroasa parabola a lui Abelard... Si cine, ascuns, înghesuit printre ceilalti, încearca sa conduca jocul, mânat el însusi fara sa-si dea seama, de ordinea rigida a Celeilalte Parti?
Iar Constantin asta, pocitania, vestitorul abject, mesagerul promiscuitatii, ce vrea de la mine? Nu stie ca sunt tot amarâtul ala din fotografia de pe foaia îngalbenita a ziarului? Mi-au cazut cartile de la subtioara, mi s-a vestejit coronita de frunze si nimeni nu ma mai recunoaste...

*La circa 100 km de Roma, Biagio di Crescenzio, un tânar de 23 ani, a intrat cu propria sa masina într-un pom. Transportat cu alta masina la spitalul din Fondi, medicii l-au trimis la o clinica din capitala, singura specializata pentru interventia chirurgicala de care avea nevoie. La câtiva kilometri de clinica, ambulanta care îl transporta s-a ciocnit cu un alt vehicul. Urcat într-o alta masina pentru a fi transportat la spital, aceasta s-a ciocnit cu un automobil care venea din sens invers. Ultima ciocnire a provocat moartea lui Crescenzio si ranirea altor cinci persoane.

19. Ma îndreptam spre casa, luna disparuse. Ma gândeam la Zenobia. Încercam sa redimensionez, macar în gând, fragilitatea raporturilor noastre cu o lume de forte subit dusmanoase, ca sa o apar de primejdii...
...La vârsta când altii abia gunguresc primele silabe, Zenobia vorbea uimitor de bine. Atâta doar ca unele cuvinte, în special nume de animale ca, de pilda, porc, le înlocuia cu altele, inventate de ea. Ceilalti, parintii, rudele, vecinii, încântati de neobisnuita ei precocitate, faceau, fireste, haz, de câte ori folosea vocabularul inventat. Curând, fetita s-a simtit jignita, i se parea ca râd de ea, si n-a mai scos o vorba. Doi ani la rând s-au straduit medicii sa-i vindece mutenia. Pâna când, într-o buna zi, fetita a reînceput de la sine sa vorbeasca, la fel de curgator ca înainte. Atâta doar ca din ziua aceea îsi gândea cuvintele ei si le rostea pe ale celorlalti, ca unii oameni maturi siliti sa gândeasca în limba lor si sa vorbeasca în alta...
Pe atunci, Zenobia era foarte mica. Si acum e foarte mica. Poate ca am jignit-o lasând-o atâta vreme singura si o sa amuteasca iar...
Ce-o fi facând acum? Poate ca doarme sau poate ca îmi vorbeste în limba ei gândita si eu n-o mai aud. Sau poate si-a dat seama ca eu sunt un aiurit, un biet orgolios care se crede ales numai pentru ca, din întâmplare, s-a pomenit si el de câteva ori printre paraginile Celeilalte Parti... Oricum, Zenobia e foarte mica, în noaptea asta ar fi trebuit sa stau lânga ea, s-o tin strâns de mâna.
Am început sa alerg. Acasa, nu mergea liftul. Am urcat scarile în goana. Pe coridor m-am oprit sa respir. Gâfâiam. Petru plecase, pesemne, de mult. Lumina galbena a becului se împletea cu cenusiul zorilor.
Usa camerei noastre era deschisa, vedeam clar scau nul încarcat de hârtii prafuite si sofaua goala. Simteam în aer un pustiu, adaugându-se pustiului din mine.
“Zenobia”, strigam, “unde esti?” Ma cuprinsese panica desi mai speram, vag, sa fie o joaca de-a ei, sa se fi ascuns, în gluma...
Am iesit pe coridor. Fereastra cea mare dinspre terasa era deschisa. Am trecut prin ea. Si am încremenit. Pe jgheabul de tabla subtire, Zenobia statea linistita.
Îsi balansa picioarele deasupra vidului, ca o fetita care se da în leagan. Era cu spatele spre mine, poate nu ma vedea. Jos, în prapastia de sub ea, huruiau primele tramvaie, se zareau primii trecatori ai diminetii. Jgheabul, destul de subred, ar fi putut sa se rupa si sa se prabuseasca în orice secunda.
“Zenobia!” am izbutit sa spun (mi se taiase respiratia) “nu te misca! Stai asa! Vin sa te iau..”
Dar îmi era cu neputinta sa ma urnesc din loc. Mi se parea ca am ghete de plumb, cu talpile tintuite de pardoseala.
Ea s-a întors linistita, si-a trecut un picior peste celalalt (o vedeam ca si cum as fi fost la un pas), a sarit pe terasa si a venit la mine.
“Îmi era frica”, spunea, ”îmi era frica sa nu ti se fi întâmplat ceva...” Am luat-o în brate, era incredibil de usoara. Am trecut cu ea prin fereastra. Îsi lipise fruntea de obrazul meu, era foarte mica, rotunda, ca ghemul de raze desenat lânga urechea mea în seara plecarii lui Dragos. Abia îndrazneam sa respir, de teama sa nu se destrame.
“N-ai fost cuminte”, mi-a soptit.
“Zenobia”, am spus, “sa nu mai faci asta niciodata, auzi? Daca se mai întâmpla o data, sa stii ca mor, si gata...”