Ülüq

Lumina se prelingea printre perdelele groase în cameră și mângâia obiectele împrăștiate la întâmplare. O vază pe masă, două scaune într-un colț,trei cărți așezate pe jos, direct pe podea. Ülüq stătea întins în pat cu privirea pierdută printre crăpăturile tavanului. De două zile zăcea astfel cu mâinile pe lângă trup, nemișcat , de parcă ar fi fost mort. De două zile încercând din când în când să se ridice, abandonând apoi, căci de fiecare dată îl cuprindea o amorțeală generală.
Ülüq se gândi pentru o clipă să se facă copac, apoi adormi. I se întâmplase des în aceste două zile să adoarmă subit, somnul îi provoca însă greață. O femeie se opri lângă el și îi surâse. Nu putea să-i distingă trăsăturile dar era frumoasă. Părul lung, blond, îi pica pe umeri ca niște șuvoaie de apă. Era soare. Lisa îl sărută. Atunci îi văzu ochii albaștri și se cufundă în ei ca într-o mare, dar sufocându-se se trezi.
Tavanul era cenușiu. Parcă mai cenușiu. Cât dormise? Privi ceasul însă acesta se oprise de mult. Împinse cu coatele în pat și se ridică. Ameți. Orice mișcare îi provoca o greață teribilă. Rămase așa o clipă, apoi se lăsă din nou pe spate. Încercă să adoarmă. Ar fi vrut să o reîntâlnească pe Lisa, însă somnul îl ocolea. Și apoi nu era sigur că femeia îi va reapărea în vis. În aceste două zile femeia venise la el în mod fortuit, pe neașteptate. Îi plăcuse lui s-o numească Lisa. De fiecare dată îl sărutase și dispăruse. Ar trebui să se ridice și să o caute. Dar unde? Undeva trebuie să existe, într-un colț al lumii.Va pleca cu rucsacul în spate în căutarea Lisei. Seara, obosit, va cere găzduire la unul și la altul. Oamenii sunt primitori, deși mai găsești câte unul care vrea să profite. Cum îi va fi norocul. Va trece munți și ape, va străbate câmpii. Îl cuprinse o bucurie puternică și fața i se lumină. Neîntârziat se va ridica, își va aduna câteva haine și va porni. La marginea drumului, sub un copac, își întinsese merindele. Umbra era răcoroasă și o fântână se găsea la câțiva pași. Apa era bună și își potoli setea. Gâtul îi era uscat. Soarele strălucea răpindu-i ultima picătură de apă din corp. Se apropie de gura fântânii și prinse de lanțul de care erau legate ciuturile.”Dumnezeu să bine cuvânteze drumețul”era scris pe buza fântânii. Trase de lanț , gândindu-se cu plăcere la apa pe care o va bea. Rece, sățioasă... Ciutura apăru și Ülüq o trase spre el așezând-o pe buza de ciment a fântânii. Se aplecă și începu să soarbă fără să se gândească la nimic. Tot trupul trăia plăcerea imensă a adăparii, însă plăcerea aceasta era insuficientă și gura îi era tot uscată. Simțea că se umflă, că va crăpa, ca un burduf prea plin, însă setea nu se potolea. Tresări. Deschise ochii. Soarele îi mângâia fața printre perdelele groase și știu că va zăcea în continuare cu privirea pierdută printre crăpăturile tavanului.