Una după alta frânghii, odgoane uriașe împletite după rațiuni necunoscute se desfăceau treptat, își răreau sforile încâlcite. Sfârâitul le însoțea căderea împreună cu transformarea sânilor în lacrimi, străzi care devorau trecatorii, smoala luptei, sfâșierea impresiei instantanee cu altă instantanee, oamenii fără fețe se estompau, Lumina sfâșietoarea lumină le străbătea țesuturile. În cele din urma întreaga scenă unde au dansat toate aceste foi albe de hârtie se supuse unui cer sângeriu, cer care sfâșie roșu cele câteva rămășițe translucide. Rațiunea de neînteles făcu la jumătatea cerului ce încă nu-și aflase pământul să se taie prin lumină un soare gălbui care, descriind orizontul, trecu dintr-o lună în primul pătrar într-un filament întins dintr-un orizont într-altul, întins prin formă și culoare.
Dar lumina a înghițit tot, a gonit noaptea pâna la capătul nopții, de unde privea ziua la capătul celălalt al lumii, lumea care a început să aibă o masă așezata cu toate cele patru picioare pe podeaua de parchet lustruit pentru că reflecta în el o fereastră întredeschisă, o fereastră cu nucul care creștea de 74 de ani în același loc și murdărea mașina lui de 8 ani, mașina lui Mureș Filipan care nu mai avea benzină de un an si jumătate, Mureș Filipan, Mureș Filipan care nu știa deocamdată pe ce lume se află în patul din care tocmai se trezea.
Asta nu numai din cauza mahmurelii care era un fier in lobul occipital, ci și pentru că lumea nu era a lui ci a ei. Lumea era a ei de ieri, ea cea de ieri. O lume sub auspiciile cârlionților negri și impregnată prin ochii de culoarea cărnii de prună, legănându-se prin contextul lingvistic confuz al autobuzului de ieri. De-ar fi să mă încred în gândurile lui Mureș Filipan atunci privirile lor au trecut printr-un scripete agățat deasupra mulțimii, scripetele scârțâia, ochii îi dureau în balamalele lor umede de unde încetaseră să mai penduleze în ritmuri necunoscute. Ai lui mai oscilară totuși o singură dată, găsindu-i mâinile strânse de barele de sprijin pe care îi aflară un pic pisica, pisica ei castanie pentru că și-a lăsat un fir de păr castaniu într-una din zgârieturile pe unde se jucase. Lucrul acesta, m-am gândit, n-ar reprezenta cine-știe-ce revelație. Adică ce înseamnă o pisică? La egipteni e sacră, la chinezi e fiartă. N-aș spune că unii venerează pisica pe care alții o mănâncă. Sunt înclinat mai degrabă să observ diferențele dintre pisici, deși sunt multe pisici. Câte pisici atâtea diferențe asemănătoare dar totuși diferite: n-avem nici o legatură evidentă cu Egiptul sau cu China. Ce cunoaștere se ascunde în spatele unei zgârieturi de pisică, asta dacă mai pot măcar vorbi de pisică, o borâtură de idol care zgârie domnișoare? Există pisica = câteva zgârieturi + un fir de păr ? Nu putem spune.
E clar că Mureș Filipan nu era înclinat să formuleze abstracțiuni în acele momente și dacă ar fi fost oricum valoarea lor ar fi fost îndoielnică deoarece nu cred ca a citit Wittgenstein. Nici un gând nu mi-a parvenit despre cele întâmplate atunci acolo, poate din cauza aglomerației; mulți dintre călători zâmbeau, geamurile strălucind pentru că aerul era transparent prin care trece lumina cu viteză foarte mare, cele patru roți purtau cutia prin stațiile unde plescăiau băltoacele care urcau în autobuz pe noii călatori nervoși și, astfel murdari, doi dintre ei l-au.
Ca printr-un hublou auzim dar și vedem un radiocasetofon, radiocasetofon pe o masă aflată sub un geam.
.....................................................................................................
După cum poate observă cititorul evenimentele la care participă, cele de natură faptică, glăsuite de amintirile gândite ale personajului, nu sunt chiar din cele care îi înfierbântă și frustrează imaginația. Uneori sunt chiar invizibile. Și totuși, în ciuda acestui fapt, autorul, în loc să fie acuzat de aceste lucruri, este salvat de unii care găsesc imperceptibile trimiteri la cele mai de aiurea mitologii sau sisteme filosofice. Frazele sărmanele rămânându-i fără substanță – ah, acel elixir lubric al sexului reflectat în spirit – ei proced la o masturbare temeinică, trecând în pielea autorului, tremurând spre dorința unui vis convulsiv: „Unde este ideea, cu ce mă încununează pe mine această achiziție literară? Dar oare în ce fel se adaptează structurii mele cognitive informația parvenită din acest text? Am auzit că este totuși o lucrare bună, un scriitor bun – de ce, de ce? A, dar nu în ultimul rând, ce se întâmplă cu mine în timp ce citesc? ” Dacă unui zburător oarecare i se topesc aripile în văzduh este imediat chemat Icar, făcut răspunzător pentru această năzdrăvănie, iar, dacă pasajul respectiv a mai și emoționat cititorul, atunci Icar se întoarce lângă ai săi chinuit de greutatea medaliilor. Și pe acest drum de întoarcere oare câte nu-i vor înnegura gândurile? Încă o dată buimăcit de explicații și trecându-și poate mâna peste frunte nu va îngăima oare niște cuvinte de neînțeles privind apoi lung în urmă? Și atât de mare va fi distanța între aceste cuvinte și mitul său încât și mai mult îi va întuneca gândurile pentru ca, făcând un popas, să-i observe oprindu-se la doi pași de el pe Onan și Sisif cu aceeași mină nedumerită după ce au rezolvat înțelesul unui mariaj nefericit. Apollo, binevoitor și întâmplător liber în acel timp, se va îndupleca să le ia soarele înspre apus și dincolo, nu înainte ca prin acea răscruce de drumuri Iisus să treacă alergând într-un zâmbet pe lângă cele trei umbre, cu hainele fluturând, cu gândul într-o oarecare măsură rămas în urmă la prințul Mâșkin. Căci toți se întorceau pentru a se înfiripa din nou în locurile atât de bine cunoscute unde își vor fi reluat povestirile – scuzați-mă domnule Sisif, e ultima oară.
....................................................................................................
Și privind prin acel hublou se trezea sau – apropiind cuvintele sale – începea să se gândească la tăcerea unei măsline, acel sâmbure care descoperit și mâncat vindecă unele afecțiuni ale stomacului. Se mai gândea la ulei, la uleiul ca un mijloc de exprimare al acesteia. Într-un borcan care avea o sticlă cam ca a geamurilor. Uleiul de măsline are o culoare gălbuie desigur asta ar fi culoarea măslinei dacă am avea ochii mai pătrunzători. Măslina nu-i ceapă, ea necesită o pătrundere unică. Măslinele nu joacă teatru, nu pot alcătui o alegorie a schizofreniei. Mănâncă-le cu brânză de oaie.

„Ia mai dă-le în pula mea de măsline!” mai gândi ridicându-se în capul oaselor. Radioul acela încă mai mergea, erau știrile, ce se mai întâmplase. Iar lângă el întinsă moale acea fată la care nu privise încă în acea dimineață și nici în alta. Fapt care totuși nu avu darul să-l bine-dispună, el știind că nu o privește. El știa și că o va privi deși nu se gândea la asta. Oare cum? În baie a pornit apa caldă, apa rece apoi, periuța de dinți cu pasta de dinți le-a pus la loc, în oglindă era el cu fața șiroind de apă, în ochi a pus picăturile nu putea citi pentru că-l dureau ochii și-a masat sprâncenele, de pe frunte și față și-a șters apa, prosopul pe un scăunel.
Când s-a întors fata era trează sprijinită în cot, a râs de cât de gol era, el a zâmbit pentru că într-adevăr era gol, fata era goală și ea dar sub așternuturi. Din mijlocul camerei s-a apropiat el, tot zâmbind. După ce s-a apropiat cam la un pas de pat a privit tavanul scund, nu mai mult de jumătate de minut s-a gândit: „ `ai de pula mea!” apoi a cuprins-o de mijlocul trupului care tocmai i se dezvelea, când buzele i se rupseră într-un urlet:
- Să se alcătuiască un sărut din zâmbetul iubitei! Voiesc a căuta cu berbecul măruntaiele. Sunt convins de conținutul de căcat al oricărui om. Doamna profesoară de limba română ne-a trimis să-ți căutăm căcatul! Pe mine și pe prietenul meu! Iată-l că sosește. Mureșan Filip!
Aici urma să intru eu în cameră, ceea ce nu am făcut. Înainte de a deschide ușa ar fi trebuit să menționez că tot eu am descris acea zi a lui Mureș Filipan, zi nefericită acestei anagrame într-o oarecare măsură, zi în care căuta tot felul de lucruri doar pentru a avea acea impresie usturătoare ajungând cu tâmpla la caldarâm. Aș fi avut niște chestii de explicat...eh, m-aș fi descurcat, câte chestii nu poți explica, însă aș vrea ca ăștia doi să rămână deocamdată așa, distincți cumva, ca doi oameni. Așa că o să vă explic dumneavoastră: Mărturisesc că aș fi fost un pic intimidat de această vizită care ar fi căpătat un caracter inoportun pe măsură ce aș fi pătruns în camera mirosind încă a somnul celor doi, deoarece familiaritatea acestui miros ar fi dus cumva la o criză de gelozie, la o prostie de genul „Nasul meu, nasul meu! De ce îmi furi mirosul iubitei?”. Deci, ca multe alte lucruri, acest lucru nu s-a întâmplat.
- Mureșan Filip – Andrei ! Poftește!
La auzul ultimelor fraze ale mult-amintitului, fata a tras cu un gest nervos cearșaful și înfăsurându-l în jurul trupului s-a ridicat din pat. Și-a aprins o țigară.
Acum Filipan o privea. Þigarea ei nu era bine aprinsă, a mai scăpărat de câteva ori bricheta până să o reaprindă. Flacăra apăru și dispăru în același timp.
Filipan cu o țigară în colțul gurii se întindea pentru ca ea să i-o aprindă. Și lui. Dar ea a pus bricheta pe masă, a scuturat țigara în scrumieră o vreme după care s-a dus lângă fereastră pe care a deschis-o zăngănindu-i îndelung geamurile și s-a aplecat înafară pufăind alene. Acolo, în stradă aș fi vrut să fiu eu pentru a-i recita următoarele versuri:

răpus de-un simț
zac într-o rână
mestecând un nerv
parcă gândul nu mai poate simț

zimț un nerv
zac într-o rână
apa în dreptul nărilor
nările în dreptul mirosului

tac, tac
vorbesc măslinei
iar ea măslina
prin ulei mă ajunge

Însă nu eram și nici ea n-a rămas așa. A aruncat țigara înspre posibila mea poziție, s-a întors cu fața spre Filipan care era în continuare gol și privea cu luare-aminte bricheta lăsată pe masă. Era o brichetă cu rezervorul transparent, de un verde fluorescent. În jurul ei, silueta fetei proiecta o umbră semicirculară, tăiată de marginea lemnului lăcuit astfel încât partea neumbrită a mesei arunca lumina soarelui pe perete proiectând imaginea inversată din dreptul geamului. Nu-mi dau seama dacă e posibil, dar aș vrea să înțelegeți că umbra fetei era cu capul în jos și zîmbea. Iar în dreptul inimii era ceva pe care mi l-aș fi dorit verde fluorescent.

El privea acel obiect la fel de concentrat ca și cum ar fi încercat să surprindă un eveniment anume, un anume lucru care ar fi putut să se întâmple în orice moment, nu-și permitea să piardă nici o clipă, totul era important. Acel moment îl trăia în fracțiuni de secundă, realitatea era în continuu derivată în raport cu timpul fiecare dintre aceste fracțiuni ar fi putut să aducă o schimbare, iar schimbarea este (nu?) atât de importantă. Deocamdată această schimbare întârzia să apară, ochii lui întârziau să se miște, redundanța creștea entropia scădea, timpul trecea. În devenirea quasi-continuă informația devenea punctiformă, însă acel singur punct va fi suficient pentru a străpunge schimbarea așternută peste realitatea celor trei mărimi, singura realitate, singura mărime, una al cărei nume nu-l știu încă. O treime din conștiența lui funcționa memorativ, o treime alegoric pe principiile retelei neuronale, un sfert acțiunea continuu comparativ-actuativ iar ultima fracțiune de o doisprezecime menținea nemișcarea trupului. „Așteaptă, nemișcat... acum! Acum! Nu... Acum! Acum! Acum! Acum!” propagau în ființa lui fracțiunile.

- Ești cretin ?

Greu de curpins efectul acestor cuvinte care, generând un extraordinar flux de informație i-au scurt-circuitat eșafodajul cerebral. Cuvintele erau ale fetei care a aruncat printr-un gest scurt țigara pe geam. Fracțiunile atât de meticulos organizate, fiind silite de realitatea intrată în fluxul normal să-și retragă formațiunile abstracte, au lăsat în urma lor o puzderie de neuroni cu sinapsele fluturând. Dar nu puteau rămâne unii fără alții, așa că în câteva microsecunde îi regăsim ca într-un sex în grup haotic. Se încolăceau unele într-altele acele sinapse, ca niște tinere nestăvilite, privite la un microscop parcă ar fi făcut asta cu un fel de voluptate, cu disperarea unei abstinențe îndelungate. Milioane scânteiau în orgasm, atingând în treacăt terminațiunile măduvei spinării, rămase în așteptare ca niște curve leneșe. Iar aceste curve, acestea, acelea, celelalte - mi-e totuna – aceeași libertate a vulvelor în largi sferice, toroidale continente, pretutindeni aceeași dorință de oriunde la zero, toți la zero, la zero prin filigranul fulgerului, o uriașă utilitate străbătea în valuri noncentrice furtuna indiferentelor scopuri ale unui vânt ținut în echilibru dintr-o beznă de aiurea. L-au făcut ca dintr-o zmucitură a fălcilor să-și crape mandibula, l-au făcut să azvârle un pumn în sus, l-au podidit lacrimile în cele din urmă plângând în hohote a executat o săritură de trei metri în spate, atât cât îi permitea cămăruța. L-au izbit de perete fără milă. Jos, cât mai jos cădea cretinul, cât mai în siguranță, cât mai lipit de umbra sa.


Oare de ce nici o cifră nu începe cu "z" se întreba învăluit în fum de țigară pe la două după-amiaza, în mână cu o tartină Salam-Pâine 3SP, când soarele era sus și bătea tare.
Locuia la parter unde nu ajungeau niciodată păsările mari, unde apa avea întotdeauna presiune, unde vara era mai răcoare. Geamul era deschis, fără nici un motiv să fi apărut cuiva, iar aerul intra și ieșea, urmînd cu strictețe legile difuziei. Și dacă totuși geamul ar fi fost închis, arborele crescut sub fereastră ar fi râcâit și bătut și scârțâit și până la urmă ar fi trebuit să-i taie "rămurica aia" - cum îi plăcea să-i spună uneori în gând. Asta arată absența mea și prezența sa îndoielnică. Vecina lui nu s-ar fi împotrivit, de altminteri se întâlneau mult prea rar, ea ieșea cu greu din casă iar el se plimba doar în nopțile când nu putea să adoarmă, dar chiar și așa nu prea îi venea să o taie pentru că nu se mai satură privind-o cum o să atingă atunci lampa aprinsă cu picior lung de fier de lângă fotoliu.
Oare de ce nici o cifră nu începe cu "z"? A! Zero! Ce tâmpit sunt.
Degetele s-au strâns pe brațul fotoliului.
Și la o adică de ce el acolo atunci își spuse sorbind din ceai. De ce nu altădată sau altcumva?
E, e bine și așa. Se lăsă moale pe spate. Perdeaua se zbătea agățată de vârful ramurii care se zbătea și ea din cauza aceluiași vânt de vară. Vara în acel an era nesfârșită, adică el nu prea își aducea aminte când a început. Nici când s-au sfârșit celelalte nu-și aducea aminte, nu că ar fi fost suferind de vreo boală a memoriei însă geamul nu-l închidea nici în gerul iernii, îmbrăcat era tot timpul, așa că nici un eveniment nu-i împărțea de fapt timpul.
Bătea vântul de-a lungul spațiului îngust. Bătea ca un par în gândurile care nu se mai terminau dar nici prea tare nu se apropiau, îi frământau mintea cu niște brațe lungi în colțul de plastic unde amintirea fumului deșira coastele ca pistile înmărmurite atât înăuntrul nefericitei pajiști osoase cât și înăuntrul micului orificiu din măslinele care nu-și încetau căderea din linguriță decât când reușea să privească fundul paharului de lapte rece. Acela era faptul de seară din care numele a rămas șters cu creionul, de parcă nici n-ar fi ridicat telefonul sus, până aproape de lustră, de unde apoi cu vocea mea a făcut duș pe o plajă de zgomot alb.

Epilog temporar:

Eu sunt steaua. Emit, cu gândul la sfârșit, după puterile mele pe care de altfel le cunosc scăzând. În imediata Mea apropiere, un atom de hidrogen se prăbușește într-un altul aproape identic. Doar pentru Mine, și asta mă-ncântă. Încălzită și bine-dispusă de fotoni zburdanlici și plini de ambiție nu pot să nu observ cum în urmă-le rămân grei atomi de heliu urmăriți îndeaproape de alte lumi pe care le luminează cu o pozitivitate atractivă. Am avut un timp prea îndelungat la dispoziție pentru a nu privi, într-o nespusă dorință, cât de repede trec, aceste lumi, și cât de haotică e mișcarea lor. Și până la urmă au ajuns să se adune și mă sufoce, se îndreaptă spre starea în care nu mai e nimic de făcut decât să sorbi, să sorbi, să sorbi. Și în moartea mea, după ce o ultimă oară îmi va imita sclipirea, o să cadă totul.
Inginerul Onan se ridică într-o mină nelămurită, o altă cârjă a imaginii. Jos erau pe semne lucrurile către care cădea.

Va urma Inginerul Onan distruge efectul pentru o cauză mai nobilă