Daca iubirea ar putea fi considerata o religie, atunci ma gandesc la Shakespeare ca la cel mai real Dumnezeu... Nu?

Dupa nuantele de verde care imi starneau in ochi emotii de primavara, mi-am dat seama ca eram intr-un parc, la cateva sute de metri departe de centrul Parisului.
Eram singur astazi pentru ca asa am fost si ieri, si asa si alaltaieri, si la fel am fost si cand m-am nascut... De fapt, eram obisnuit sa fiu singur, de o viata intreaga, numai ca, uneori singuratatea era atat de grea incat nu mai aveam putere sa o tin agatata de umeri, atarna greu, ma chinuiam si abia imi gaseam oxigenul suficient ca sa respir ca orice om normal... si de-aia imi faceam cadou in fiecare dupa-amiaza, o plimbare in parc sa-mi improspatez fortele si de ce nu, sa ma simt aproape de natura.
Paseam incet si priveam in departare bancile pe care mamele stateau de vorba intre ele, iar copii lor se zbenguiau la malul lacului in care trei lebede isi duceau, astazi, mai putin linistite, viata...
Mi-am mangaiat barba alba, lunga si murdara de la tutunul ars imprastiat de vantul care imi chinuia pipa... apoi am oftat si-am inghitit toata saliva pe care o aveam in gura. Un gust amar s-a intins peste sufletul meu, si nu-mi venea sa cred ca a trecut viata asa de repede incat n-am apucat si eu sa iubesc pe cineva...
Aveam lacrimi in ochi, aceleasi lacrimi care le aveam si la 22 de ani cand una dintre iubitele mele s-a intors cu spatele la mine si m-a aruncat intr-un vis din care nu am mai apucat sa ies nicidoata, era vorba despre viitorul meu... pe care l-am sarit, de frica sa nu ma frig pe talpi...
Pe alee, din fata, se apropia o pereche de tineri, un barbat proaspat barbierit care purta la buze un zambet de invidiat, cu sai ochii nedesprinsi de chipul angelic al sotiei sale, care impingea un carut din care se auzeau cantecele copilariei crude.
Erau frumosi toti, si ma uitam la ei... cu aceleasi lacrimi in ochi. S-au apropiat de mine, si au trecut pe langa mine. Eu m-am intors sa-i mai vad, de teama ca nu cumva dupa aceea sa mi se faca dor de ei, m-am intors cu tot cu corp, si i-am privit. Ei bine nu m-am intors degeaba, ca au intors si ei capul spre mine, de parca le-am atras atentia cu ceva... si mi-au dat prin privirile lor calde speranta la o picatura de dragoste adevarata.

Am mers mai departe si m-am gandit la ei, m-am gandit la mine, apoi m-am gandit din nou la ei, si tot asa... ma gandeam, si am mers pana am ajuns la artarul care spuneam eu mereu ca duce aceeasi viata cu mine.
L-am privit de jos pana in varf si am cazut invidios in fata maretiei sale elegante, in plus era mai batran decat mine, mai cocosat si mai putin verde decat ochii mei albastri...
Mi-am frecat obrajii cu palmele mele aspre, apoi am scos tutunul din buzunarul de la pipet, am pregatit pipa apoi am aprins-o. Imi impleticeam privirea printre valurile de fum care faceau spectacol in ochii mei; auzeam in capul meu chelios aceeasi muzica la vioara pe care o auzeam mereu cand eram tanar si scriam poezii iubitelor mele.
Eram pierdut intre amintiri, eram cu ochii dezbrazcati de fericire, eram batran, atat de batran incat pielea zbarcita de pe pleoapele mele era atat de uscata ca fiecare lacrima pe care o plangeam era inghitita, nu apuca sa mearga mai departe pe obraji... Si totusi un gram de tinerete se vedea pe chipul meu, era speranta la o picatura de iubire adevarata... castigata cu cateva minute inainte de la doi tineri indragostiti.

Mi-a batut inima, mai puternic ca de obicei, o singura data... si albastrul din ochii mei s-a aprins. Am privit spre cer, sau acolo unde varful artarului se pierdea printre razele Soarelui. Si-am vazut-o!
Era atat de frumoasa si atat de gratioasa, atat de feminina si-atat de de... de eleganta... Cadea incet, venea spre mine cu bratele deschise, si cu ochii pictati cu dorinta; Oh Nu!
M-am asezat incet pe genunchi si mi-am dus pumnii stransi la piept, ma rugam ca totul sa fie adevarat si nu o iluzie... Simteam cum sufletul meu se desira, se intinde si se intoarce pe trupul meu la fel cum se intorcea lana peste fusul mamei mele cand o priveam in copilarie... Simteam cum dintii imi clantane in gura, cum urechile mele se acopera cu muzica adusa din viorile inimii mele, ce frumos era, totul... era un vis, nu? Era un vis! Si-am inceput sa urlu in soapta sa nu o deranjez cand ea cadea, isi continua drumul spre mine, pasea printre crestele vantului ca o mireasa printre florile care-i se inchinau la picioare... Si cadea, si cadea, si iubirea ardea in mine pentru prima oara in viata, eram tanar, si iubeam. Nu-mi venea sa cred, si nici ei... Nici lor, cei care treceau si ne priveau cum ne iubeam.
Era atat de aproape de mine, si-am intins bratele cu palmele lipite sa o prind, sa o simt, pentru ca de ea m-am indragostit, de iubita mea...

Si cand s-a asezat in palmele mele, am privit-o si-am inceput din nou sa plang, ca o pierdusem deja, a murit inainte sa simt "plenitudinea" iubirii, a fost cea mai frumoasa frunza de artar.

Nu-mi mai aduc aminte nimic, decat ca m-am transformat intr-o lacrima minuscula si ca am cazut pe trupul unui fir de iarba, si ca o gargarita a venit si m-a baut insetata de iubire.

Daca iubirea ar putea fi considerata o religie, atunci ma gandesc la Shakespeare ca la cel mai real Dumnezeu... iar la Romeo si Julieta ca la Adam si Eva, parintii nostri, parintii iubirii...