AȘTEPTARE
Stau în scaunul meu negru. Cifrele arătate de ceasul meu încăpățânat sunt aceleași. Ar trebui să mă relaxez, ar trebui să trag aer în piept…pe gură, nu pe nas!
Îmi simt plămânii micșorându-se. Trebuie să aspir aerul precum un pește pe uscat, cu o combinație între panică și nerăbdare. Miroase a pere mălăiețe, foarte aproape de a putrezi. Coaja devine maronie și când apropii fructul de gură, odorul lui îți sfredelește nările. E atât de dulceag și totuși atât de aproape de sfârșitul său, încât poți simți duhoarea amăruie a morții. Îți penetrează simțurile, îți încleștează gâtul și clocotește în stomac.
Aud un țipăt …nu, s-ar putea să fi fost soneria de la ușă. Alarmă falsă. Am uitat că mintea mea face o repetiție ca să fiu pregătită pentru când va veni Momentul. Marele moment.
O pânză de păianjen m-a cuprins. Îmi țin respirația și îmi mușc inima ca să pot urmări firul de pânză care mă ghidează prin tunelul în beznă totală. Nu vreau să îmi ridic pleoapele și să văd același perete rigid. Drumul meu nu e niciodată drept, un slalom pe teren minat.
Îmi batjocoresc trupul cuprins de durere și încep să mă aplec. Aproape ating pământul cu degetele mele tremurânde, căutând firul. Când îl ating e ca și cum mi-aș plimba mâinile pe blana unui câine. Mătăsoasă și țepoasă. Fiecare capăt de fir mă înțeapă într-un mod dulce-amărui. E murdar, plin de praf și pot simți particulele târându-se pe degetele mele, cățărându-se pe brațe.
Cad în genunchi până când îmi pierd controlul și mă prăbușesc. Mă târăsc. Mâinile îmi trag după ele corpul cuprins de convulsii violente. Pielea este sfârtecată în bucăți și aș vrea să îmi rup carnea doar ca să ating ținta mai repede. O urmăresc precum un câine, tânjesc să o aduc din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai repede.
Unde crezi că mergi ? Jocul nu trebuie jucat așa ! Încalci regulile și timpul se va opri. Vei deveni o prizonieră într-o cutie de gheață cu sunetul de tic-tac al ceasurilor zdrobindu-ți auzul, înțepându-ți creierul precum ace fierbinți.
Gura mi-e invadată de o substanță sărată. La început cred că e sudoare, dar e mai mult decât atât, e ca sângele. Ca și cum întregul meu corp mi s-ar lichefia și îi pot simți gustul. Limba mi-e înconjurată de o un lichid gros, greu ca un metal, ca și cum aș fi lins clanța, căutând o urmă a unei anume atingeri umane.
Inima dureroasă e nemișcată. Ea înțelege că am nevoie de liniște. Trebuie să mă dizolv în mine însămi pentru a putea redeveni “EU”.