Totul e impietrit .Nu mai ai nimic de făcut . Privești in juru –ți și contempli Nemurirea . Zambetul amar se intinde pe fata-ți ridată de vreme . Gandurile-ți hoinăresc pe axe pe care nu ai indraznit nici măcar sa la iei in considerare până acum . Ceva s- a intâmplat cu tine in ultimele clipe. Îți mai amintești doar durerea surda din piept la auzul fatidicului “ Din păcate nu mai avem nevoie de serviciile tale “ .
Ai impresia ca memoria Îți joaca feste . Dar adevărul crud se insinueaza subtil in ființa ta ; incet , ca un film mut , se derulează in fața ta istoria ultimelor zile . Ai crezut ca e doar o farsă pusă la cale de noul tău coleg de munca ( pe care erai hotărat sa-l iei sub aripa-ți protectoare-ce imbecil , câtă naivitate – nu doar pentru a-ți impresiona șeful dar și dintr-un impuls de mărinimie necaracteristic ) .Ai hotărat sa fii fair-play și să dai o șansă tinereții – inexperienței (zâmbești)- și nu ai zis nimic care să dea de gol faptul ca știai de farsa –altfel ce farmec ar mai avea jocul?– și sperai in același timp ca gestul tău de altruism te va ridica poate din mocirla umană in care îți petrecuse-ți ultimii 20 de ani .Să nu ne mai ascundem după deget , e prea târziu acum – și încet realizezi unde te afli , dar nostalgia e mai puternică ; astfel, te-ai lăsat condus de către noul tău coleg –ce tanăr e ! și totuși are o privire inteligentă – prin tot felul de intrigi și scheme spre inevitabilul tău sfârșit –ce gluma bună părea la inceput.
Acum te regasești în mijlocul unui pustiu ; în juru-ți e Nimic . Contempli , privești, încerci să cuprinzi cu mintea ce e in jurul tău și simți că ești pe cale să te pierzi pe vecie într-un infinit de speculații. Te calmezi și parcă arșița de afară s-a mai domolit , nu mai e așa de cald ca la început , parcă nici vântul nu mai bate cu aceeași determinare .Îți aduci aminte unde ești și încerci sa-ți faci un plan . Se pare ca ești singur pe tărâmul ăsta și nu vezi nimic in jurul tău care să semene cât de cât a artefact uman . O privire de jur imprejur iți dezvăluie un deșert dezolant , roșiatic și nici măcar un bolovan care să tulbure monotonia peisajului .Cu zece minute in urma ți-ai fi dat viața pentru liniștea asta ; Încă nu ai realizat pe deplin ce ți s-a întâmplat .O idee pare să lovească la poarta conștiinței-AM MURIT- dar râzi ca de o gluma buna .Nu se poate , dacă aș fi murit aș fi acum în rai sau in iad , pe o pajiște verde cu îngeri cântând sau la ora asta aș fi ciorbă demonică –zâmbești din nou , sarcasmul a fost din totdeauna a doua ta natura .Îndoiala iți dă târcoale : să fie oare ăsta iadul ? să fie oare raiul ?Înecrci să-ți ții respirația dar după un timp plămânii par ca vor să explodeze și instinctul de supraviețuire pune stăpânire pe tine . Înghiți aerul cu forța unei tornade și te simți mult mai bine .Da, ești tu cel vechi, viu și nevătămat , puțin cam confuz dar in rest totul e in regulă . Te simți invincibil și privești la lumea ce ți se așterne in față ca o fecioară necunoscută ce ți se dăruie de bună voie .Ești din nou stăpân pe simțurile tale , pe ascuțimea minții tale, pe Destinul tău . Doar ești stăpânul propriului tău Destin ! nimeni nu poate să-ți spună ce să faci . Compania depinde de tine , fara tine nu pot să meargă mai departe …
Un nume făra chip îți dă târcoale , e un nume cunoscut , parca – ți era milă de numele ăsta și deoadata ii vezi fața tânără și zâmbitoare -oare de ce pare condescentă ?Lângă zâmbet apare o mască de compasiune pe care nu o cunoști și simți cum calmul tău proverbial e pe cale sa se destrame - tu nu ai nevoie de mila nimănui , n-ai avut și nu o să ai niciodată.Înfuriat de-a binelea acum-fețele sunt tot acolo și din ce in ce mai miloase- incepi să alergi înspre ele , dar ți se pare ca alergi pe loc și ai impresia vagă de coșmar –știi tu de care , când vrei să te miști și nu poți – dar tu ești de neoprit , nimic nu-ți stă în cale și continui să alergi spre cele două fețe . Nu mai contează că au mai apărut și alte fețe , nu mai contează că te simți din ce in ce mai obosit , nu mai contează că noaptea se lasă peste deșertul TÃU . Dar fețele au dispărut și calmul incepe sa pună stăpânire pe tine din nou , calmul tău proverbial , poate puțin cam confuz ,dar e în regulă , în lumea asta tu ești rege și –ți permiți să fii confuz , nu trebuie să dai socoteala nimănui . Te oprești și cu o privire cuprinzi deșertul , o privire de stăpân .Da , e al tău și nimeni nu o să ți-l răpească vreodată. Cu un ultim suspin te așezi pe pământul gol și simți căldura de peste zi cum se ridica încet să te învăluie . Închizi ochii și visele te poartă departe , într-o lume agitată , tulbure , plină de suferințe și trădări .
E doar un sedativ .Are nevoie de odihnă . Din păcate condiția lui e ireversibilă .