agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | [This text should be read in romana] | Submited by Bogdan Gagu
a dori să te plimbi pe o pajiște înflorită, fără a călca nici o floare. E utopia exanguă a celor care folosesc prea des cuvîntul spirit.
de cîțiva ani văd, în preajma Tescanilor, pictori lucrînd în peisaj, sur le vif. Unii, rapizi, întreprinzători, cu aerul de a exercita fără emoÈ›ie un meÈ™teÈ™ug bine stăpînit. AlÈ›ii, căutînd „motivul“, privind îndelung, cu capul lăsat într o parte È™i cu ochii strîmtaÈ›i, pomul sau pajiÈ™tea din față: puÈ›in afectaÈ›i, umblînd printre lucruri ca niÈ™te „specialiÈ™ti“ ai văzului, capabili să identifice tabloul în imensitatea oricărei priveliÈ™ti. AlÈ›ii, concentraÈ›i, asudaÈ›i, absorbiÈ›i într o transă ritmică, lacomă să surprindă palpitul unui loc. ToÈ›i din ce în ce mai inactuali: singurii oameni ai spiritului care mai muncesc, azi, în natură È™i care mai au simÈ›ul pur al imediatului. MiraculoÈ™i în nevoia lor de a capta aerul unui loc. Aerul. O achiziÈ›ie fără corp, un abur, în care să se simtă mirosul lui Dumnezeu. plasat în cîmpul credinÈ›ei, spiritul mediocru încă găseÈ™te ceva de spus. Bunul amplasament îl ridică la nivelul lui. Dimpotrivă, spiritul cel mai înzestrat È™i mai exersat sfîrÈ™eÈ™te — dacă e prost plasat — prin a nu avea de spus nimic: e subtil în accidental È™i stupid sau inexpresiv în cele esenÈ›iale. „nu eÈ™ti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevărat. Cînd eÈ™ti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile È™i oamenii în lumina lor „adevărată“, adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stîrnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, cînd eÈ™ti bine dispus, totul È›i se pare tolerabil. IerÈ›i. Iertarea e un chip al bunei dispoziÈ›ii. Trebuie să nu uităm asta cînd vorbim de iertare în perimetrul creÈ™tinătății. A obÈ›ine starea interioară din care să emane, fără efort schimonositor, iertarea, e a obÈ›ine o egală È™i iradiantă bună dispoziÈ›ie. CreÈ™tinul adevărat e bine dispus. CredinÈ›a însăși e o formă de bună dispoziÈ›ie. Numai buna dispoziÈ›ie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendență, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii. Dar cînd eÈ™ti bine dispus? Cînd eÈ™ti îndrăgostit. Sau cînd tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit È™i care a înÈ›eles… Aceasta ar putea fi cheia bunei dispoziÈ›ii. Și a credinÈ›ei. muzica: o imensă cheltuială de precizie pentru a obÈ›ine vagul. în regnul vegetal, moartea pare scutită de mizeria descompunerii putride. Miresmele nu devin miasme. Moartea nu cade niciodată în pestilenÈ›ial. Pălire, uscare, dezagregare, toate păstrează ceva curat È™i firesc, fără duhoare È™i fără înnoroire. Se trece doar dintr o gamă cromatică într alta, dintr un registru de parfumuri într altul. Ceea ce se percepe nu e putrefacÈ›ie, ci stingere È™i deshidratare. Organicul vegetal tinde, murind, spre sec, în contrast cu organicul animal care bălteÈ™te, ca într o implozie de zemuri. TandreÈ›ea cadavrului vegetal în contrast cu răcoarea noptatecă a cadavrului animal; fînul față de piatră; floarea uscată față de hoit. la cîțiva metri de mine, pe cîmp, un iepure țîșneÈ™te speriat dintr o tufă È™i se îndepărtează vertiginos. Ca, zilele trecute, căprioara gonită de cîini. Am senzaÈ›ia că sîntem în centrul unui univers în regim de expansiune: e destul să apari pentru ca sălbăticiunile din preajmă să gonească centrifugal, lăsîndu te singur, într o situaÈ›ie de prestigiu vid. Omul — ca centru — resimte dublul tăiÈ™ al centralității sale: el e important È™i solitar. Marginalizează tot ce nu e umanitate È™i rămîne părăsit în pustiul excepÈ›iei pe care o întruchipează. cîteva secvenÈ›e cu Michael Jackson. O marionetă perfectă. Ce risipă de virtuozitate îi trebuie omului pentru a părea mai puÈ›in decît este! nu poate gusta „pitorescul“ unui loc decît cineva care nu trăieÈ™te în locul acela. Localnicul resimte peisajul ca destin, ca stihie bărbătească, de obicei tragică, în orice caz străină de decorativism. Numai străinul e degustător. Căci el nu leagă ceea ce vede de nici o experiență, de nici o necesitate, de nici un trecut. Sînt suspecÈ›i, prin urmare, românii care vorbesc de „România pitorească“. România pitorească e o ficÈ›iune turistică: produsul unei mentalități de român sezonier, care își petrece timpul în străinătate, sau în înstrăinarea citadină È™i plonjează, din cînd în cînd, semiadormit, în „sînul naturii“, pentru a È™i măguli patriotismul. A vorbi, ca străin, de pitorescul românesc e legitim, după cum e legitim a vorbi, ca român, de pitorescul pădurilor bavareze. Dar a vorbi, ca român, de „România pitorească“ e semn de inaderență la tragicul românesc, la patosul țării È™i al oamenilor. există un moment cînd bărbatul trebuie să se hotărască a abandona postura seducÈ›iei, pentru a o obÈ›ine pe aceea a comunicării. Rareori ele merg împreună. SeducÈ›ia e o manevră de asalt, în care abilitatea primează asupra corectitudinii. SeducÈ›ia vrea efectul, fie È™i inautentic. Comunicarea vrea autenticitatea, fie È™i nespectaculoasă. ÃŽn cazul întîi, trăieÈ™ti voluptatea echivocului. ÃŽn cazul al doilea, pe aceea a limpezimii. Mă decid, aÈ™adar, pentru comunicare. Dar, dintr o dată, femeia din faÈ›a mea surîde È™i simt, dezolat, că efortul meu de a comunica se converteÈ™te, pentru ea, în valoare de seducÈ›ie… norii sînt carnaÈ›ia cerului. Fără ei — È™i, noaptea, fără stele — cerul e o rece nedeterminare, o abstracÈ›iune. Dar, cu navigaÈ›ia lor lentă, norii îl transformă într o vietate: îi dau relief È™i biografie, după cum dau relief È™i biografie pămîntului, modelînd lumina care vine de sus. Norii aduc cerul într un spaÈ›iu al proximității. Sînt, astfel, într o perfectă analogie cu textele revelate care, È™i ele, aduc pe Dumnezeu mai aproape, îl „întrupează“ È™i îl pun „în miÈ™care“. Marile texte revelate sînt între Dumnezeu È™i oameni ceea ce sînt norii între cer È™i pămînt: voaluri care apropie, accidente dătătoare de personalitate, determinări mediatoare. A citi Biblia, sau Coranul, e a contempla norii care alunecă, încet, peste chipul lui Dumnezeu. simt, à la manière de Noica, că există, fără să l fi urmărit, un anumit „legato“ al publicaÈ›iilor mele de pînă acum, altul decît cel stilistic, sau al cîtorva obsesii mai mult sau mai puÈ›in evidente. Las la o parte cele două volume de eseuri (È™i pe cel de al treilea, încă nepublicat), născute „la comandă“ în cea mai mare parte. Sînt „ocazionale“, în ele m am implicat, fireÈ™te, dar reprezintă mai curînd prestaÈ›ia mea socială, răspunsul meu la ceea ce alÈ›ii au aÈ™teptat, sau au cerut, de la mine. Pornite dintr o exigență interioară sînt, deocamdată, numai celelalte două cărÈ›i: Pitoresc È™i melancolie È™i Minima Moralia. Le văd, acum, ca tentative de a lăsa în urmă două domenii în care, dacă aÈ™ persista, aÈ™ sfîrÈ™i într o competentă anchiloză: estetica È™i filosofia culturii pe de o parte, etica pe de alta. Ele trebuiau să fie parcurse È™i depășite, ca „stadiile“ lui Kierkegaard. „Legato“ ul meu e, aÈ™adar, al unor „despărÈ›iri“ treptate, după care ar urma, probabil, un efort de dincolo de cărÈ›i. ÃŽmi este tot mai limpede, în orice caz, că rostul însuÈ™i al scrierii de cărÈ›i e lăsarea lor în urmă, nu ca pe lucruri inutile, dar ca pe niÈ™te Nebenphänomene, ca pe niÈ™te reziduuri centrifugale ale unui centru galactic care, el singur, contează: el singur dă măsura unei vieÈ›i È™i prestigiul unui bilanÈ› final. Cartea ca urmă — iată igiena scrisului. LaÈ™i urme: copii, iubiri, drame, amintiri, scîrbe, cărÈ›i. Dar a pune cartea ca scop È™i conÈ›inut de viață e tot atît de ridicol cu a lua drept È›el oricare din performanÈ›ele contingente ale unei existenÈ›e. Cînd nu È›i resimÈ›i cărÈ›ile drept reziduuri, cînd le idolatrizezi (È™i te idolatrizezi pe tine în ele), ele devin, pe nesimÈ›ite, cărÈ›i evaziune, cărÈ›i camuflaj (pentru infinite demisii È™i turpitudini), cărÈ›i scuză, cărÈ›i ornament, cărÈ›i carieră, sau biete cărÈ›i salahorie, morminte ale unei hărnicii inerÈ›iale, în care sufletele se îngroapă (uneori candid) într o vinovată uitare de sine. „Cărturarul“, cărturarul în sine, nu e decît hipertrofia unei urme, dilatarea nelegitimă a unei funcÈ›iuni secundare a spiritului. A trăi pentru a scrie cărÈ›i e totuna cu a trăi halucinat de propria ta umbră. E fatal să laÈ™i o umbră, cînd stai în soare. Dar decisiv, esenÈ›ial, obligatoriu este faptul de a sta în soare, de a te miÈ™ca liber în lumina lui. dintr o satiră (LuxiÈ›a) de Iacob Negruzzi: LuxiÈ›a, de a cărei copilărie candidă poetul își aminteÈ™te fermecat, e regăsită, în anii maturității, în postura femeii de lume care a schimbat deja un prim bărbat cu altul (mult mai rău, după spusa ei, decît cel dintîi): Eu am ales în grabă un È™i mai rău stăpîn. Tot anul sta la È›ară, vorbea numai de fîn, De vite, grîu È™i pluguri, cît zioa e de mare. ÃŽncît de la o vreme simÈ›ii o disperare ÃŽn suflet È™i mă dusei… Prin urmare, SaÈ™a ComăneÈ™teanu era deja inactuală în propria ei lume. Ar trebui, poate, cercetat rolul mondenității feminine în demitizarea agrarului, a pastoralității româneÈ™ti. să mergi printr o livadă. Să È›i apară dinainte un pom plin de fructe roÈ™ii. Să culegi unul È™i să muÈ™ti. Să simÈ›i gustul splendorii: carne vegetală, sucuri È™i miresme. Să regăseÈ™ti în tine bucuria preistorică a celui dintîi culegător: stupoarea È™i apoi desfătarea lui fără margini. ÃŽn definitiv, aflîndu se față n față cu o femeie care È›inea în mînă un fruct, Adam a poftit fructul… miÈ™carea veveriÈ›elor: o succesiune uimitoasre de fulguranță È™i împietrire; momente de stază absolută, urmate de țîșniri rapide, de nevăzut; punct virgulă, punct virgulă, punct virgulă… noica, cu teoria „legato“ ului, își gîndea opera ca pe o uriașă monocultură. Dar poÈ›i prefera cosmicitatea grădinii — să ai în ograda ta de toate: È™i plantaÈ›ii utile È™i ornamentică È™i gazon pur. Vianu face monocultură. Călinescu — grădinărit. C. N. însuÈ™i e mai „grădinar“ decît pare È™i decît vrea. Sarea lui e pitorescul care îi colorează plantaÈ›iile, parcul englez care stă mereu să i înghită geometriile. Iar grădinarul absolut, cel pe care nu degeaba C. N. îl preÈ›uia atît, e Goethe. toate obstacolele ne par ca ziduri. Problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre: să ne răsfrîngem, analitic, în ele, sau să vedem prin ele zarea care le transcende. Dar nu numai obstacolele sînt ziduri. Totul poate deveni zid, dacă funcÈ›ionează ca blocaj: È™ansa cea bună, reuÈ™itele, fericirea însăși. Binele È™i răul sînt, nediferenÈ›iat, ziduri latente. Trebuie să le È™lefuieÈ™ti pînă la reflex È™i transparență. cel mai frumos amurg pe care l am văzut vreodată: cerul e ca o apă îngheÈ›ată în substanÈ›a căreia s a amestecat sînge cu lapte. un flaut, un clarinet, un oboi. Mai mult ca ceilalÈ›i instrumentiÈ™ti, suflătorii au o afinitate cu plastica; dacă am vedea sunetul, am asista la un spectacol miraculos: din fiecare instrument s ar desprinde un întreg muzeu de „sculpturi în aer“, un popor, translucid, de nimfe. Echivalentul plastic al suflătorului: meÈ™terul sticlar. privesc brazdele proaspăt întoarse de plug È™i, ca niciodată, realizez alcătuirea incredibilă a pămîntului, a pămîntului nud. E substanÈ›a cea mai lipsită de determinări din cîte există: culoare incertă, formă inexistentă, constituÈ›ie indescriptibilă altfel decît prin analogie cu neantul. Cînd spui „materie“, nu È›i poÈ›i reprezenta o mai adecvată corespondență sensibilă decît pămîntul. A fi făcut din pămînt e a avea ca temei informul, inertul, nimicul însuÈ™i. Și totuÈ™i, ce antinomie — reziduu È™i mediu germinativ deopotrivă. Alcătuit din deÈ™eu organic, un fel de moarte infinit distilată, dar plin de „seminalitate“, de puseu vital. E substanÈ›a constitutivă a planetei È™i a noastră: ca atare — originarul însuÈ™i. ÃŽn chip ciudat însă, vechimea lui nu are aspectul unei uriaÈ™e acumulări, ci al unei macerări duse la limita ei: pămîntul pare produsul sec al unei geologice digestii; e trecut pur, e ceea ce rămîne din real după experienÈ›a supremei transmutaÈ›ii. Pămîntul — pentru simÈ›ul comun, simbolul însuÈ™i al imediatului — e, mai degrabă, polul opus al consistenÈ›ei, al prezentului, al realului. A călca pe pămînt e o ieÈ™ire din timp echivalentă cu a privi stelele. diletantismul literar (sau È™tiinÈ›ific) al teologilor de azi: complexul lor de inferioritate față de lumea „culturii“. ToÈ›i par a se strădui să pătrundă în această lume, ca È™i cînd lumea din care vin ei e insuficientă È™i marginală. Or, teologia trebuie să se reverse peste cultură, nu să aspire la ea, cum aspiră provincialul la certificatul de „intelectualitate“ al metropolei. O intelectualitate care întoarce spatele Bisericii È™i o Biserică timidă, care nu È™i onorează autoritatea (crezînd de cuviință s o împartă ba cu „cultura“, ba cu „știinÈ›a“ modernă, ba cu puterea seculară) — iată criza prin care trecem. cine n a pozat niciodată unui artist, nu È™tie ce înseamnă să fii privit. niciodată verdele nu e mai plin de speranță decît toamna. Verdele grîului abia răsărit, la sfîrÈ™it de octombrie: străin într un ocean de brunuri uscate, fragil, proaspăt, cu o tentă sticloasă, încărcat de promisiunea invaziei posthibernale. AÈ™a trebuie să fi apărut Ioan Botezătorul în pustie: o pată de verde ireal, profetic, ca verdele grîului abia răsărit, în octombrie. „e atît de frumos în locul acesta, în momentul acesta, încît nu mi mai vine să plec!“ — o frază care îți vine adeseori în minte cînd te plimbi; o frază candidă, dar, în fond, absurdă. E, în ea, o lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoÈ›ie se poate dilata la nesfîrÈ™it, că ea are ceva de cîștigat prin expansiune cantitativă. E totuna cu a schimba ascuÈ›iÈ™ul unui punct cu desfășurarea egală a liniei. Toate nefericirile vin din incapacitatea noastră de a savura „punctualitatea“ unei situaÈ›ii date, din pofta de linearitate. Teama de moarte e, È™i ea, rezultatul dorinÈ›ei perpetue de linearitate. „N aÈ™ mai pleca…“ Dar, oricum, peisajul de dinaintea ta pleacă: lumina i se schimbă infinitezimal de la o clipă la alta; o adiere, un zgomot, asociaÈ›ia unui gînd neaÈ™teptat îl modifică ireversibil. Nu poÈ›i păstra momentul frumuseÈ›ii decît părăsindu l. Dacă vrei să l depozitezi, să l ai definitiv, el își pierde contururile, se stinge, cade în vid. SimÈ›i, deci, dintr o dată, că în locul acesta È™i în ceasul acesta e frumos, sfîșietor de frumos? Atunci, pleacă! Þi s a făcut un dar, pe care nu l iei cu tine decît întorcîndu i spatele. aflu de la un țăran (tînărul Bârlea) că, pentru a se coace, strugurii au nevoie nu numai de soare, ci È™i de ceață. E o perfectă definiÈ›ie a ambiguității dionisiace. Iradiant È™i nebulos, estival È™i tomnatec, dionisiacul nu e, propriu zis, opus apolinicului: e apolinic tulburat, halucinatoriu sau, invers, beÈ›ie exaltată solar. BeÈ›ia comună nu are nimic de a face cu dionisiacul: ea nu are acces la soarele din vin: îi bea numai ceaÈ›a. enescu, în convorbirile cu Gavoty, numeÈ™te două repere pe care le a păstrat, din copilărie, toată viaÈ›a: pămîntul È™i religia. Blaga ar fi exultat: ce splendidă ilustrare a spiritului răsăritean, a „sofianicului care coboară“! Nu „cerul înstelat“ È™i „legea morală“ (a doua nefiind decît expresia abstractă a primului), ci cerul È™i pămîntul, iată o polaritate adevărată, polaritatea însăși: materia È™i forma, balastul È™i aspiraÈ›ia. Cu precizarea că, aici, „materia“ È™i „balastul“ nu sînt termeni peiorativi, ci datele obiective ale umanității, imediatul ei. Singur imediatul acesta dă preÈ› (È™i trup) È›intei. Căci, fără trup, fără pămîntul nostru constitutiv, religia n ar fi decît Schwärmerei, cochetărie răsfățată, un soi de hobby sublim, căruia nimic nu i se opune. Trebuie să fii înger pentru ca religia destrupată să aibă sens. Pentru om, religia e locul unei neîntrerupte „agonii“, al unui război: războiul dintre bunătatea pămîntului È™i bunătatea lui Dumnezeu. Fără bunătatea pămîntului din el, omul se pierde în rozuri. Doar îngerul rezistă, pentru că rămîne luptător, chiar È™i în condiÈ›ia spiritului. Și îngerul are două repere constante, aceleaÈ™i: „pămîntul È™i religia“. Doar că, la el, sînt, prin decret divin, răsturnate. Pămîntul e „cerul“ lui. El stă alături de omul pămîntesc, încearcă să se integreze, să se insinueze ordinii lui, pentru a l absorbi. A locui în ceruri È™i a avea pămîntul ca treabă zilnică, acesta e destinul îngerului. Semnificativă, oricum, intuiÈ›ia lui Enescu: muzica e, între toate, arta cea mai lipsită de trup: ca un înger care lucrează asupra pămîntului din noi, asupra a ceea ce, în noi, e pămînt arabil. inocenÈ›a gîndirii greceÈ™ti: bucuria de a descoperi că lumea poate fi gîndită. Aceasta È™i este tema speculaÈ›iei elene: ceea ce poate fi gîndit: das Denkbare. Cu Evul Mediu, după evenimentul ÃŽntrupării, tema speculativă prin excelență e das Undenkbare, de ne gînditul. Cînd, după Descartes, se recade în „ceea ce poate fi gîndit“, intelectul a pierdut inocenÈ›a grecească: das Denkbare devine echivalent cu das Vorstellbare, cu das bloß Denkbare, cu stricta plauzibilitate. Nu mai poate fi adevărat decît ceea ce un intelect care a pierdut exerciÈ›iul confruntării cu „de ne gînditul“ socoteÈ™te a fi „admisibil“. dacă spiritul are realitate, atunci el trebuie recunoscut ca atare în orice întruchipare a lumii: în pomul acesta, în curba acestui deal, în forma norilor. E însă insuficient a vorbi — în aceste cazuri — de un „spirit“ generic, prezent — ca un temei abstract — în toate. Pentru a fi eficace, el trebuie să lucreze diferenÈ›iat de la un lucru la altul, să fie în adecvare cu fiecare obiect sau ființă a vizibilului. Trebuie, cu alte cuvinte, să ne reprezentăm spiritul ca pe ceva specific, iar nu generic. E un fel de a înÈ›elege mai bine problema unui Dumnezeu personal… ieri, spre seară, am urcat pînă la „pîlnia“ de la capătul nordic al aleii cu plopi. Știam că Horia Bernea lucrează acolo È™i urma să l iau spre casă. O paradigmă a gestului critic, mi am spus: criticul vine, la sfîrÈ™itul zilei, în preajma artistului È™i decretează că „e bine“: e un demiurg înjumătățit, capabil numai de comentariu È™i, mai ales, expus greÈ™elii. La rîndul lui, artistul e un demiurg înjumătățit. Poate greÈ™i È™i nu se poate întoarce asupra faptei sale cu o competență obiectivă. Despicarea Creatorului în două jumătaÈ›i distincte e, în artă, păcatul originar. pentru a descrie, cu un singur cuvînt, ordinea unui peisaj È™i a lumii create în general, trebuie să te opreÈ™ti — cu oarecare uimire — la cuvîntul libertate: el exprimă în chipul cel mai potrivit calitatea naturii de a fi „perfectă“, fără a fi „sistematică“. Libertatea e materia primă a lumii È™i efectul global al spectacolului ei. saint Just, 29 noiembrie 1792: „Un peuple qui n’est pas heureux n’a point de patrie; il n’aime rien; si vous voulez fonder une république, vous devez vous occuper de tirer le peuple d’un état d’incertitude et de misère qui le corrompt. Si vous voulez fonder une république, faites en sorte que le peuple ait le courage d’être vertueux.“ nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decît un deal împădurit, toamna, cînd totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilaÈ›iei, vara, a unei omogene deplinătăți, iarna — a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întîlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare. Și e de înÈ›eles că anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul acesta, în care sfîrÈ™itul È™i slava se întrepătrund. ÃŽntregul mister al credinÈ›ei îmi pare a porni de aici: de la intuiÈ›ia morÈ›ii ca glorie. Și ca prag al unei nesfîrÈ™ite diferenÈ›ieri. Toamna, fiecare specie încheie altfel È™i fiecare individ vegetal se singularizează într o culoare proprie. ÃŽn această diversificare extatică a particularului stă splendoarea spectacolului autumnal È™i, poate, a destinelor noastre postume… („Știu, vom muri, dar cîtă splendoare!“) soarele de toamnă e o metaforă mai adecvată a cunoaÈ™terii decît soarele estival, care poate duce căldura pînă la fierbinÈ›eală È™i disoluÈ›ie. „Căldura“ spiritului nu trebuie nici să topească, nici să exalte lucrurile: trebuie să le mîngîie. de departe, pe locul vechiului conac, văd o aglomeraÈ›ie neverosimilă de flori policrome: o oază văratecă, în mijlocul unei toamne deja deÈ™ertice. Mă apropii È™i constat, siderat, că am dinainte un spectaculos trucaj: e vorba de un uriaÈ™ buchet de plante uscate. Dar ce diferenÈ›iere a uscăciunii! La unele încă subzistă flori pergamentoase, ciulini vineÈ›ii, pufuri cu nuanÈ›e albastre. Tot fastul de acum cîteva luni e prezent, dar într o variantă muzeală: o colecÈ›ie de „figuri de ceară“, care nu sînt, totuÈ™i, artificiale. Nu trupuri contrafăcute, ca la Madame Tussaud, ci trupuri conservate, supravieÈ›uind stins, sub o friabilă pojghiță de atemporalitate. ceea ce dl Dragomir încerca să ne spună, în fond, de a lungul întîlnirilor noastre, era că actul gîndirii trebuie să înceapă prin a lua în serios o platitudine. Nici o platitudine nu e platitudine în ea însăși, ci e platitudine prin pasivitatea noastră mentală, prin somnolenÈ›a noastră. A începe de la o platitudine e totuna cu a începe fără o idee proprie. Cei care au prea repede, de la bun început, idei, nu ajung, mai niciodată, să gîndească. Cheia demarajului speculativ optim: a nu avea idei. A le obÈ›ine. pe drumul care urcă dinspre sat spre costișă (È™i, mai departe, peste dealurile de la apus) am, într un anumit punct, sentimentul că merg pe un hotar foarte subÈ›ire. ÃŽntr adevăr, spre dreapta văd, la orizont, un peisaj de iarnă caracteristic, bruegelian, decupat într o translucidă răceală. ÃŽn stînga, spre ScorÈ›eni, orizontul e, dimpotrivă, arămiu, senin, ca un crepuscul autumnal. Tulburătoare e simultaneitatea celor două priveliÈ™ti, din punctul în care mă aflu. AÈ™a trebuie să se vadă lumea, cu frigul È™i cu căldura ei, cu binele È™i cu răul ei, din perspectiva Creatorului. Pentru a o înÈ›elege, trebuie să cauÈ›i aceeaÈ™i perspectivă: să te instalezi în punctul simultaneității, adică în loja lui Dumnezeu. ieri, prima ninsoare, scurtă, ineficace, ca gheara unei pisici albe, zvîrlită fulgerător în aer. în contre jour, deasupra terenului proaspăt arat (cu niÈ™te brazde enorme, barbare, preistorice), se văd nenumărate fire de păianjen: un năvod diafan, preÈ›ios, care își decorează prada, înainte de a o capta. Contrastul dintre spinarea solzoasă a pămîntului È™i inefabilul păienjeniÈ™ului e ameÈ›itor: ca o dantelă aruncată peste un dinozaur. mirosul iernii se asociază, adesea, în sufletul meu, cu dl Noica. Am fost, fireÈ™te, la PăltiniÈ™ È™i vara (ultima vară, cu sprint ul nebunesc spre Gura Rîului È™i înapoi). Dar constat acum, retrospectiv, că „figura“, modelul întîlnirilor păltiniÈ™ene e ceea ce emană dintr un peisaj de munte, iarna, sub un soare rece, dar cordial. Poate că, totuÈ™i, iarna am fost mai des acolo decît vara. Dar, È™i dacă n ar fi aÈ™a, întreg ritualul de care îmi amintesc e unul hibernal, cu paltoane, bocanci, È›uici fierte, foc de lemne (dublat de radiatoare clandestine), ceaiuri È™i plimbări prin ger: prin gerul umbros al drumului către schit, sau prin cel însorit al urcuÈ™ului de la schit spre derivaÈ›ia Șantei. Iarna am urcat, pe întuneric, cu Gabriel, È›inîndu ne de mînă, ca să nu ne pierdem, povîrniÈ™ul dinspre prima cabană a dlui Noica, unde el ne aÈ™tepta cu o lumînare aprinsă (căci se întrerupsese curentul) È™i cu „o mie de soluÈ›ii de cazare“. Iarna ne am dat drumul, cu săniile, pe pîrtia de lîngă uÈ™a lui, sub privirea lui mulÈ›umită È™i protectoare. Iarna m am refugiat, cînd în camera dlui Nicolae, cînd în cea din cabana vecină cu a dlui Noica, pentru a mi trăi delirul de la mijlocul vieÈ›ii, asistat de surîsul lui plin de tact. Iarna i am dus lemne sus, cu Trabantul, iarna am citit È™i comentat, la îndemnul lui, Deuteronomul, Leviticul È™i Numerii. Și iarna l am îngropat, lîngă schit, după ce tot iarna căzuse în cameră, el, care È™tia să nu cadă pe gheaÈ›a din pădure, mergînd cu o graÈ›ie stîngace, cu mîinile îndepărtate de corp, ca pe sîrmă. Iarna filosofiei? Iarna sufletului lui dornic de geometrie? Iarna împrejurărilor? Poate. Dar È™i iarna răgazului lăuntric, a comuniunii È™i a tehnicii de a supravieÈ›ui, activ È™i adăpostit, pînă la desprimăvărare. Iarna dlui Noica. A vieÈ›ii lui È™i a morÈ›ii lui. Iarna mereu mîngîietoare a dialogului cu el È™i iarna, nemîngîiată, a absenÈ›ei lui. pentru a doua oară, la interval de È™apte ani, sînt catastrofat socialmente. Și — ca È™i prima dată — sînt euforic. confiscaÈ›i de frazeologia (aproape ritualizată) a tristeÈ›ii de a îmbătrîni („Ce face timpul din noi!“, „Cum eram È™i cum am ajuns!“ etc.), nu realizăm o catastrofă existenÈ›ială infinit mai dramatică: trecerea de la copilărie la vîrsta adultă. Maturizarea, în aparenta ei deplinătate, nu e decît o instrumentalizare a fiinÈ›ei, o solidificare care încearcă să obÈ›ină eficacitatea. Tot ce e posibil pur în copilărie se închide în puÈ›inătatea realului; o imensă plasticitate se schematizează pentru a deveni funcÈ›ională. Față de acest exces de adaptare, îmbătrînirea e mai curînd recuperatoare: lucrează în ea dizolvantul misterios al morÈ›ii care se apropie, presentimentul teribil al unei noutăți… ÃŽmi privesc copiii È™i mă întristez de creÈ™terea lor. Mă simt descrescînd È™i exult. un grup de cheflii cîntă, în cabana din fundul curÈ›ii, cu voci mlăștinoase, de înjunghiaÈ›i. Nevestele manevrează oale È™i fleici, copiii chiuie prin bălării, scăpaÈ›i de sub control. Se aude lătratul unor cîini întărîtaÈ›i, incapabili să mai distingă între mirosul de grătar È™i mirosul de transpiraÈ›ie. Dacă toate astea există, eu — cu problemele ultimelor luni — nu exist. Toate astea, bineînÈ›eles, există. ceasul — foarte periculos — cînd o femeie simte că a cîștigat… ecvanimitate: a traversa cele patru anotimpuri cu un unic anotimp lăuntric. din scrisoarea către doamna G. C.: „Vă doresc să vă ridicaÈ›i deasupra virtuÈ›ilor dumneavoastră, deasupra consecvenÈ›ei, deasupra exigenÈ›elor veÈ™nic neadormite, deasupra a tot ceea ce a fost, pînă acum, conÈ›inutul dumneavoastră de viață: în sine, virtuÈ›ile pot susÈ›ine un suflet, dar îl pot È™i bloca. Drama zilnică nu e făcută din virtuÈ›i È™i vicii, ci dintr o substanță promiscuă, în cuprinsul căreia binele poate ucide È™i răul poate mîntui. Virtutea — dacă există — e una singură: plasticitatea. Nu versatilitatea, nu inconsistenÈ›a, nu oportunismul, dar plasticitatea: adică puterea de a reacÈ›iona infinit diferenÈ›iat la infinita diferenÈ›iere a împrejurărilor, puterea de a trăi nu aplicînd criterii gata făcute, ci descoperind criterii. Cu alte cuvinte, puterea de a fi nou clipă de clipă. Fără plasticitate, vieÈ›ile noastre devin un simplu prilej de a tezauriza eÈ™ecuri. EÈ™ecul nu trebuie tezaurizat; el nu trebuie lăsat să îngheÈ›e într un „stop cadru“ destrămător. Nu „clipă, opreÈ™te te!“, ci „clipă, treci, ca să o pot lua de la capăt!“ — iată regula după care cred că vom fi judecaÈ›i. ÃŽntr o poveste orientală se vorbeÈ™te despre un bogătaÈ™ avar care a fost pedepsit să nu mai poată scăpa niciodată de încălțările sale rupte, pentru că nu le a aruncat la timp. Trebuie să ne schimbăm, la timp, încălțările, să nu ne atașăm, cu încăpățînare, de ceea ce, uneori, pare proprietatea noastră cea mai intimă, dacă nu chiar însuÈ™i destinul nostru. Tot în Orient, în Extremul Orient, se spune că semnul înÈ›elepciunii e capacitatea de a călări un tigru, de a domina, aÈ™adar, sălbăticia sorÈ›ii. Dar la noi, de Florii, înÈ›elepciunea are un chip mai umil: ea e puterea de a călări un măgar. PoÈ›i intra pe calea regală instalat pe tot ce e mai precar, mai „prost“, mai ignobil. Văzduhul poate călări pe lut… din scrierile lui Tadeu Hâjdeu: „FiÈ›i cinstiÈ›i fără a urmări să străluciÈ›i prin cinste.“ (Spre È›inere de minte, celor trei fii ai mei.) E un avertisment împotriva ostentaÈ›iei, dar e mai mult decît atît: un segment de etică „orientală“ — a obÈ›ine fără să doreÈ™ti, a È›inti fără să ocheÈ™ti, a găsi fără să fi căutat cu îndîrjire. ÃŽn limitele acestei etici, cine urmăreÈ™te să strălucească prin cinste e necinstit. Alt pasaj: „ÎndepliniÈ›i vă îndatoririle cu fidelitate È™i zel, dar totodată cu moderaÈ›ie. Orice exagerare dăunează, chiar dacă e în bine“. Sau, în acelaÈ™i spirit: „Nu vă îndepărtaÈ›i cîtuÈ™i de puÈ›in de litera legii, dar să nu uitaÈ›i că pînă È™i cea mai corectă pedeapsă i se pare injustă celui asupra căruia este aplicată.“ Orice rigori normative, oricît de elaborate, oricît de nobile, sînt sub nivelul eticii lui Tadeu. privesc în jur, în camera mea din spatele atelierului, È™i am o jubilaÈ›ie a instabilității. Am mereu norocul să fiu dislocat, ori de cîte ori sînt în pragul unei „instalări“. Dacă n ar fi vorba de un noroc, de ce aÈ™ jubila atît de prompt È™i de plin? subtilitatea nu trebuie niciodată să înlocuiască bunul simÈ›, trebuie să l întemeieze. plimbarea de azi e compromisă de tapajul tractoarelor care ară pe dealul de dincolo de plopi. Oricît aÈ™ vrea să nu cad în pășunism, simt artificiul È™i monstruozitatea maÈ™inii: e urîtă, fenomenal de urîtă! Tractorul mai cu seamă e o apariÈ›ie înspăimîntătoare. Nici un design nu l a putut îmblînzi, nici un peisaj nu l poate asimila. La fel — sunetul motorului, de o regularitate grobiană, terorizantă. Aratul are un aspect de execuÈ›ie. Tractoarele înÈ™iruite la orizont par trupe de ocupaÈ›ie în marÈ™. Plugarul: efort suprem într o desăvîrÈ™ită liniÈ™te. Tractoristul: efort minim într un vacarm. Recolta pare obÈ›inută prin rechiziÈ›ionare. Pămîntul e exploatat la propriu, ca o slugă inertă. Și încă o dată: ceea ce se vede È™i ceea ce se aude e urît, îngrozitor de urît, jignitor de urît! gîndul suprem pe care l putem gîndi e Dumnezeu. Dar e limpede că nu l putem gîndi pînă la capăt. Există o disproporÈ›ie uriașă între înzestrarea noastră curentă È™i anvergura acestui gînd. Miraculos e pînă È™i faptul că realizăm această disproporÈ›ie. AÈ™a stînd lucrurile, îmi pot imagina patru soluÈ›ii posibile în relaÈ›ia noastră (mentală) cu Dumnezeu: I ÃŽntrucît Dumnezeu nu îmi e dat ca atare de experiență È™i scapă, în egală măsură, cuprinderii mele intelectuale, e inutil să l iau în discuÈ›ie. Fac, deci, abstracÈ›ie de ipoteza existenÈ›ei lui, ca de o ipoteză cu care nu pot lucra. Refuz să manipulez imponderabile È™i să construiesc pe inefabil. Corect este să mă ocup strict de ceea ce cade sub incidenÈ›a puterilor mele reale. SoluÈ›ia aceasta nu e, propriu zis, atee. Ea nu exclude existenÈ›a lui Dumnezeu. Se mulÈ›umeÈ™te doar să nu o includă, invocînd „onestitatea“, „bunul simț“, „simÈ›ul măsurii“, pe scurt, un soi de umilitate raÈ›ionalistă, care nu aspiră la performanÈ›e imposibile. E soluÈ›ia intelectualului „luminat“, a filozofului „realist“, care „își cunoaÈ™te limitele“ È™i nu înÈ›elege să È™i le depășească. II ÃŽntrucît Dumnezeu se refuză facultăților mele cognitive, consimt să mă raportez la el numai È™i numai pe calea credinÈ›ei. La ce bun să atac mental o temă care transcende mentalul? Mă resemnez în postura credinciosului care răspunde tuturor întrebărilor printr un citat din textele revelate. Nu analizez, nu interpretez; în definitiv, nu gîndesc. Căci risc să greÈ™esc ori de cîte ori abordez cu puterile mele mărginite un domeniu prin definiÈ›ie nemărginit. E soluÈ›ia pietismului curent, care È™i a inventat maxima: „Crede È™i nu cerceta!“. ÃŽnÈ›eleasă în acest context, credinÈ›a e pură pasivitate, abdicare de la inteligență, livrare de sine dinaintea unui adevăr resimÈ›it ca prestigios tocmai întrucît e nedemonstrabil. III Inaccesibilitatea lui Dumnezeu e o prejudecată leneșă, dacă nu o declaraÈ›ie de prostie. Dumnezeu e, într adevăr, gîndul cel mai greu de gîndit, dar El nu e de negîndit. Dacă sînt alcătuit „după chipul È™i asemănarea Lui“, atunci trebuie să dispun de capacitatea de a L cunoaÈ™te. Dacă pot să L concep, trebuie să L È™i înÈ›eleg. Intelectul e un dar dumnezeiesc care, bine antrenat, poate lumina orice mister, chiar È™i misterul suprem. De fapt, nu există mister, ci doar secret, teritoriu camuflat, încă nedezvăluit, dacă nu chiar ascuns în mod intenÈ›ionat, pentru a nu sminti minÈ›ile È™ubrede. ConÈ›inutul credinÈ›ei poate însă deveni conÈ›inut al unei „știinÈ›e“, fie la sfîrÈ™itul unui intens efort individual, fie, măcar, la sfîrÈ™itul unui efort treptat, colectiv, care se acumulează în „tradiÈ›ie“. Aceasta este, într o variantă schematică, fireÈ™te, soluÈ›ia tuturor ezoterismelor, de la cele de rang inferior (teosofia modernă) la cele subtile (tip Guénon). Ele etalează, cu nuanÈ›e felurite, un tenace optimism gnoseologic, o nesfîrÈ™ită, luciferică, încredere în capacitățile aparatului nostru de cunoaÈ™tere È™i, nu în ultimul rînd, un impetuos (chiar dacă disimulat) orgoliu. Paradoxul ezoterismului constă, îndeobÈ™te, în faptul că, vorbind mereu despre „adevăruri ascunse“ (distincte de cele „exoterice“), el culminează într un amplu efort de divulgare, de aducere a „ascunsului“ în „vileag“. IV Creatorul e, într adevăr, o mărime fără comună măsură cu creatura. Nu pot spera să acopăr integral sfera FiinÈ›ei supreme. Dar e tot atît de evident că nu È™tiu a priori cît de departe pot merge în încercarea mea de a mă apropia de Ea. Desigur, numai Dumnezeu se poate cunoaÈ™te pe Sine. Dar dacă am, in intimo meo, o sămînță de divinitate, Dumnezeu se poate reflecta în ea, cunoscîndu Se astfel pe Sine, în propria Sa oglindire. Dumnezeu nu ni se comunică pentru a rămîne inabordabil. El e, prin definiÈ›ie, o instanță solicitantă, provocatoare, absorbantă. Iar inteligenÈ›a nu e o facultate mai puÈ›in nobilă decît afectul, sau smerenia, sau decît oricare alte facultăți omeneÈ™ti. Tensiunea activă spre Dumnezeu È›ine de statutul ontologic al creaturii. Mi se cere, deci, să nu uit că am de a face cu un dat infinit (È™i, ca atare, de neposedat), dar să mă situez față de el în postura efortului plin de speranță: să mi valorific maximal capacitățile, pentru a mă apropia de Dumnezeu cît mai mult cu putință. Pe scurt, e vorba a lua imposibilul ca È›intă, È™tiind că e imposibil: a gîndi la limita puterilor tale de gîndire, a încerca să pricepi la limita puterilor tale de pricepere. A fi într o harnică ofensivă, fără iluzii, dar plin de încredere. Efortul È™i îndrăzneala sînt comportamentul cel mai adecvat dinaintea lui Dumnezeu. Ambele, dublate de conÈ™tiinÈ›a perpetuă a transcendenÈ›ei Sale. Efort È™i îndrăzneală, fără conÈ™tiinÈ›a transcendenÈ›ei divine — duc la suficiență gnoseologică, sau la juvenile exaltări prometeice. ConÈ™tiinÈ›a transcendenÈ›ei divine, fără exigenÈ›a efortului È™i a îndrăznelii — duce la agnosticism sumbru, la pietism obscurantist. ÃŽn fond, problema se pune la fel în plan ascetic È™i etic: Dumnezeu îmi cere mereu o performanță care mă depășeÈ™te (vezi predica de pe munte). Orice credincios È™tie că nu va fi niciodată — în planul virtuÈ›ii — la nivelul cerut. Dar nimeni nu se gîndeÈ™te să abdice de la efortul ascetic, sub cuvînt că, oricum, el e de neîmplinit. Aspir ofensiv la desăvîrÈ™ire, È™tiind bine că n o voi dobîndi. La fel, trebuie să aspir ofensiv la cunoaÈ™tere, È™tiind bine că n o pot deÈ›ine. Vom fi măsuraÈ›i cu măsura aspiraÈ›iei noastre È™i nu cu aceea a realizării ei. Dacă n ar fi aÈ™a, nimeni dintre noi nu s ar mîntui. Și, de altfel, nu constă credinÈ›a tocmai în miza pe imposibil È™i în încredinÈ›area că nu faci nimic neasistat? Că, prin urmare, dat fiind ajutorul neîntrerupt care È›i se acordă, poÈ›i avea o È™ansă pînă È™i în cele mai utopice întreprinderi? Dintre cele patru soluÈ›ii, cea mai tristă e prima. Ea e un mod de a opta pentru accesoriu, de teamă că pentru cele esenÈ›iale n ai instrumentar. Nenumărate pierderi de energie intelectuală se datorează difuziunii, în ultimele veacuri, a unei mentalități de abandon cognitiv, de prudență vulgară care își ia, pe deasupra, aerele inteligenÈ›ei eficiente. Teama de risc, sau de ridicol, adormirea simÈ›ului metafizic, sleirea intelectului È™i mediocritatea vieÈ›ii sînt, toate, fenomene colaterale ale acestei mentalități. SoluÈ›ia a doua e, în chip explicabil, soluÈ›ia preferată de Biserică, de teama soluÈ›iei a treia. Ea pare potrivită cu masa credincioÈ™ilor care trebuie ferită mai curînd de excesul orgoliului, decît de acela al umilității. Nu e mai puÈ›in adevărat că soluÈ›ia a doua e responsabilă, mai ales în zona ortodoxă, de o anumită delăsare intelectuală, de stereotipia răspunsurilor, de blocarea angajării cognitive în favoarea „trăirilor“ vagi, incapabile să se exprime È™i să iradieze. SoluÈ›ia a treia e primejdia latentă a spiritului apusean, pe linia scolastică, de la Anselm de Canterbury la Teilhard de Chardin. (Nu întîmplător Guénon citează abundent din scolastici.) Cea mai adecvată îmi apare soluÈ›ia a patra, cu condiÈ›ia să se găsească, astăzi, destui intelectuali credincioÈ™i È™i îndrăzneÈ›i care să È™i asume pariul ei. toamna — un episod de mineralitate al lumii vegetale. Þesutul plantei devine cornos, ies la suprafață structurile osoase, de substrat, ale pădurii, culorile imită gama pietrelor preÈ›ioase: o pregustare a Ierusalimului cristalin din Apocalipsă? scriitorul de azi, la Tescani: nu iese decît cu greu din cameră, nu priveÈ™te în jur decît constrîns È™i plictisit. „Bun — îți spui — n are sentimentul naturii. E, probabil, o fire livrescă.“ Dar îți intră în cameră È™i n are nici cea mai mică pornire să È›i răsfoiască prin cărÈ›i. Intri la el în cameră È™i nu vezi nici o carte. Doar hîrtie de scris È™i pixuri. AÈ™adar, nici natură, nici cărÈ›i. Ce atunci? ExperienÈ›a oraÈ™ului È™i tribulaÈ›iile Eului propriu. Autoscopie È™i anecdotică. Citadinism È™i intimism. Ambele, în variantă minoră, fără problematică, fără abis. O exhibiÈ›ie de „stări“ È™i metafore. a È›i lăsa, la moarte, sufletul lui Dumnezeu. A L trece, primul, pe lista moÈ™tenitorilor… în pădure, printre frunzele uscate de sub pomi — o puzderie de ciuperci înalte, cu pălărie amplă, plină de pete dispuse concentric. La atingere, dezvăluie o carnaÈ›ie elastică, spongioasă, din speÈ›a cauciucului: un amestec straniu de supleÈ›e È™i geometrie. E sigur că sînt otrăvitoare. Spre deosebire de cele comestibile, se văd de departe, drepte, atrăgătoare, aproape impozante. Cîte trepte posibile ale comentariului pot deriva din aburul toxinei lor? Iată, mai întîi, comentariul de primă instanță, alegoric È™i moralizator: ciupercile otrăvite se văd mai uÈ™or, sînt mai spectaculoase decît cele utile. Tot astfel, viciul e mai atrăgător decît virtutea. PrezenÈ›a viciului e orgolioasă, a virtuÈ›ii — smerită. Răul e agresiv, la vedere, la îndemînă: sare în ochi. Binele e ascuns, discret, îți lasă libertatea de a alege. Un mic pas mai departe: răul e la suprafață, e suprafață; binele e de adîncime, de substrat: temeiul care nu se vede, față de accidentele care se văd. Mai departe: există un dozaj cosmologic al calităților: comestibilul e adumbrit prin umilitatea aspectului, veninosul e compensat prin frumuseÈ›e. O existență individuală nu poate cumula toate virtuÈ›ile. Nimic din ceea ce este creat nu poate fi perfect în mod omogen. DesăvîrÈ™irea formei e minată de pecabilitatea substanÈ›ei. Invers, impecabilitatea substanÈ›ei e adumbrită de precaritatea formei. Din unghi creÈ™tin: Dumnezeu îngăduie chiar È™i otrăvii să se integreze armonic în lumea vizibilă. (Tolerează El mai uÈ™or răul decît urîtul?) Scandalul otrăvii e astîmpărat prin graÈ›ia înfățișării. ÃŽn lumea lui Dumnezeu, răul e camuflat, integrat unor ansambluri care îl voalează. De aici — pe de altă parte — aspectul de capcană al răului. La prima vedere, ceea ce îl distinge e cordialitatea (în contrast cu paloarea neangajantă a binelui). Mai departe: È™i ciupercile comestibile È™i cele otrăvitoare sînt ciuperci; aparÈ›in aceleiaÈ™i specii. Cu alte cuvinte, între ele nu e diferență de natură. Cresc în întuneric È™i umezeală (sînt „lunare“ ar zice Rudolf Steiner), apar după ploaie È™i se înscriu, toate, în aceeaÈ™i schemă morfologică. Congeneritatea binelui È™i răului. Există un fond adînc, în teritoriul căruia ele comunică: sînt derivaÈ›ii ale aceleiaÈ™i energii. Hegel ar vorbi despre omogenitatea raÈ›ională a lumii. Cei vechi, despre coincidentia oppositorum. Poezia È™i o anumită metafizică ar exalta continuitatea dintre moarte È™i frumuseÈ›e. „mofturi“ la Tescani: — Semeni cu Balzac. — Mă simt Honoré. ieri, la amiază, pe o vreme cenuÈ™ie, mi s a părut, o clipă, că peisajul poate fi inexpresiv: o simplă desfășurare de griuri. Verdele suculent al verii s a stins, brunurile exaltate ale toamnei n au apărut încă; e ca un moment de pauză între două serbări. Și totuÈ™i, dacă te uiÈ›i atent, pauza aceasta e plină de solemnitate: un violet de substrat stă sub fiecare ton gri, făcîndu l să sune grav, neptunian, misterios. ÃŽnainte de a exploda policrom, pajiÈ™tea traversează un scurt episod de întuneric: opera „la negru“, cu care începe căutarea pietrei filosofale. exerciÈ›iul ciupercilor (continuare). Aspectul ciupercii otrăvitoare e complicat, sofisticat, imprevizibil. Al celei comestibile e mai curînd banal. O anumită bună dispoziÈ›ie au amîndouă: mefistofelică, subÈ›ire, în cazul primei, bonomă, rurală, în cazul celei de a doua. Răul e pestriÈ›, labirintic, laborios. Opusul lui e simplitatea. Binele e lin, e gloria firescului însuÈ™i. Teoriile sînt laborioase, realitățile sînt simple… (Jocul devine riscant dacă alunecă în dihotomii. Există, totuÈ™i, È™i simplități veninoase…) mă simt mai strîns legat de dl Noica ca oricînd înainte. Și mai educat de el ca niciodată. Maestrul adevărat se recomandă prin continuitatea oficiului său. El te modelează È™i după moarte È™i, uneori, mai ales atunci. demersul vehement, aproape isteric, prin care Șestov separă credinÈ›a de cunoaÈ™tere poate fi necesar pentru restaurarea „nebuniei“ credinÈ›ei, periclitată, în scandalul ei constitutiv, de „necesitarianismul“ grec (expresia lui Gilson). Pe de altă parte, odată acceptat punctul lui de vedere, e inevitabilă o anumită paralizie. AdmiÈ›i că „a crede“ e a miza pe imposibil, pe alteritatea absolută a lui Dumnezeu. Pofta de cunoaÈ™tere e de la demon. Abandonezi, deci, orice efort de cunoaÈ™tere. A È›i adînci credinÈ›a e, de asemenea, imposibil, căci odată ce te ai livrat ei, restul e har dumnezeiesc. Și atunci cum se trăieÈ™te o viață de credincios? ÃŽn stupoare? ÃŽn delir? Gîndirea lui Șestov fundamentează un È›ipăt, după care nu mai urmează nimic. p. J. Toulet: „Il n’y a rien de plus détestable que les juifs, sinon les antisémites.“ exerciÈ›iul ciupercilor (continuare). Otrăvitoare sau nu, ciupercile au, dincolo de primul lor chip (mai curînd jovial), o componentă neliniÈ™titoare: e fibra lor puhavă, albicioasă, de înecat. După Cernobîl, se zvonise că — din tot ce creÈ™te — ciupercile asimilează È™i reÈ›in cel mai bine substanÈ›ele radioactive; sînt un mediu bun pentru delirul materiei, un bun receptacol al infecÈ›iei. ÃŽn acest caz, ciuperca neotrăvitoare e, dintr o dată, mai perfidă decît cea otrăvitoare: căci o culegi È™i o mănînci liniÈ™tit, cu tot depozitul ei de toxine. ÃŽntre ciuperci È™i moarte se stabileÈ™te, aÈ™adar, un raport mereu confirmat. Pînă È™i de morfologia exploziei atomice: ciuperca de la Hiroshima… „mofturi“ la Tescani: — Cum o cheamă pe librăreasa de la PăltiniÈ™? — Norica. — Aha! Ca pe eroina lui Ibsenel. marmont, Mémoires: ÃŽntr o discuÈ›ie din 1813, purtată undeva, în Germania, Napoleon face distincÈ›ia între les hommes d’honneur È™i les hommes de conscience. ÃŽi preferă pe cei dintîi, ca fiind întotdeauna previzibili, în orice condiÈ›ii ar fi puÈ™i. CeilalÈ›i — „oamenii de conÈ™tiință“ — acÈ›ionează în funcÈ›ie de imaginea pe care È™i o fac despre împrejurările cu care se confruntă È™i sînt, prin urmare, determinaÈ›i (în speță limitaÈ›i) de anvergura specifică a inteligenÈ›ei lor. Conduita unor asemenea oameni nu e o problemă de principii, ci una de raÈ›ionament. Cu titlu de ilustrare, Napoleon îl pune pe Marmont în faÈ›a unei dileme: „Să zicem că te afli pe colina Montmartre, dinaintea unor armate străine, care amenință Parisul. Ai trupe insuficiente, iar cetățenii Parisului te conjură să capitulezi. Ce faci?“ „Nu È™tiu — răspunde Marmont — trebuie să reflectez.“ Napoleon: „EÈ™ti un om de conÈ™tiință, Marmont, nu un om de onoare. ÃŽntr o zi, ai să mă trădezi!“ spiritul trebuie să se îngrijoreze cînd nu se mai recoltează pe sine decît din cărÈ›i. cultură sau politică? Nu È™tiu. Dar, dacă se poate, nu cultură cu orice preÈ› È™i nu politică cu orice preÈ›. Nici a fi cuminte, nici a te răzvrăti n au sens, dacă trebuie să le obÈ›ii pierzîndu È›i sufletul. aÈ™ întreba un botanist cum se explică traiectoriile infinit diversificate ale trunchiurilor de copaci. E limpede că specia È™i genul nu decid nimic. ÃŽnăuntrul aceleiaÈ™i categorii am văzut miracole de „originalitate“. Nici căutarea luminii nu explică mare lucru. Cum să explici atîta risipă de imprevizibil? Și nu vorbesc atît de dispersia ramurilor, cît de însuÈ™i desenul tulpinei: noduros sau lin, graÈ›ios sau aspru, elegant ca o reverență, răsucit ca un coÈ™mar, sever sau ademenitor, ocolit ca un eufemism, resemnîndu se brusc să coboare spre rădăcină È™i apoi relansîndu se lateral sau pe verticală, baroc la culme, plin de volute È™i etalări muÈ™chiulare, aÈ™a încît fiecare copac are un portret inconfundabil. Această dezlănÈ›uire a individualului într un domeniu unde ne am obiÈ™nuit să credem numai în familii, clase, categorii largi, mi se pare uimitoare. E uimitoare È™i pentru botanist? pînă la un punct, credinÈ›a È™i necredinÈ›a sînt două specii ale îndoielii. Deosebirea este că, în vreme ce necredinciosul pune la îndoială existenÈ›a lui Dumnezeu, credinciosul pune la îndoială inexistenÈ›a Lui. în generaÈ›ia noastră, fiecare e suma a ceea ce i s a interzis să fie. cea mai adecvată expresie scrisă a efortului spiritual îmi apare a fi fragmentul. Pentru că fragmentul singur, numai el, respectă procedura intimă a gîndirii. Gîndim intermitent: intermitent la propriu, dată fiind incapacitatea noastră structurală de a păstra în act reflexivitatea (pe o unică temă) dincolo de intervalul cîtorva ceasuri. (Iar produsul pozitiv, consemnabil, al acestui interval e, de cele mai multe ori, fulgurant: există clipe ale înÈ›elegerii, înconjurate de un zumzet tatonant care nu e decît aÈ™teptarea activă a acelor clipe.) Dar gîndim intermitent È™i în alt sens: gîndim cu un aparat finit infinitatea fiecărui gînd. A fi creatură înseamnă a fi fragment. Noi nu sîntem Logos ul însuÈ™i (aci, È™i cu sensul de „discurs“): sîntem particule de Logos, sălaÈ™uri temporare ale lui. De aceea, pînă È™i înÈ›elepciunea, cînd ne e dată, ne e dată nu sub forma continuă a discursului, ci sub aceea momentană, a revelaÈ›iei. Iluminarea este — peste tot unde se vorbeÈ™te de ea — un apogeu al instantaneității, un plonjeu scurt în ozonul unei lumi în care, dacă am zăbovi mai mult, ne am sufoca. IntermitenÈ›a nu e, aÈ™adar, numai condiÈ›ia gîndirii, dar È™i igiena ei, ritmul ei real în planul omenescului. Transformarea sondajelor noastre instantanee în discursivitate sistematică e o prezumÈ›ie È™i un artificiu. O prezumÈ›ie, căci pretinde a acoperi întregul printr o metodă progresivă, printr o desfășurare logică de natură să falsifice felul de a fi al întregului. ÃŽntregul e trans logic È™i nesistematic: nu e o maÈ™inărie cu repetiÈ›ie, ci o vietate imprevizibilă. CoerenÈ›a lumii (văzute È™i nevăzute) e de altă natură decît coerenÈ›a unui sistem. PrezumÈ›ia noastră e, spuneam, dublată de artificiu: a scrie un text lung, articulat, construit, demonstrativ, e a da gîndului o amplitudine pe care, originar, în mediul naÈ™terii lui, nu o are. Oricine a scris o carte „normală“ È™tie — È™i dacă e sincer o mărturiseÈ™te — de cîte ori a fost silit să inventeze simetrii, secvenÈ›e logice, „consecvenÈ›e“, numai È™i numai pentru a da edificiului o stabilitate formală, fără acoperire deplină în adevăr. Hărnicia È™i simÈ›ul arhitectonic sînt, desigur, calități importante ale unui scriitor. Dar ele implică È™i riscul de a dezechilibra proporÈ›ia justă dintre ceea ce e gîndit È™i ceea ce e scris. Scrisul sfîrÈ™eÈ™te prin a fi o punere în scenă a gîndului: îl dilată, îl ornamentează, îl exploatează ca pe o materie primă: fraza proliferează, obeză, peste un conÈ›inut de gîndire care, redus la el însuÈ™i, s ar lăsa comprimat în cîteva paragrafe. ÃŽn definitiv, toate marile cărÈ›i, toate marile construcÈ›ii speculative sînt rezumabile, reductibile la fragment. discursul teologic nu se susÈ›ine decît ca fragment, ca insulă de discurs pe apa fără margini a tăcerii dumnezeieÈ™ti. fragmentul nu îți îngăduie să spui decît ceea ce, la un moment dat, se spune în tine fără adaosul superfetatoriu al ingeniozității proprii. Fragmentul e onestitatea supremă a discursului. Fragmentul e sortit să „deconstruiască“ superstiÈ›ia cărÈ›ii, a CărÈ›ii de autor, a „lucrării“ care se elaborează luîndu se pe sine ca È›el, în uitarea treptată a întrebării vii din care s a născut. A CărÈ›ii care își inhibă, la început, autorul prin prestigiul ei academic, pentru a È™i inhiba, cînd e încheiată, cititorul, prin aerul ei sibilinic, atletic, muzeal. Fragmentele nu se nasc pentru a constitui o „operă“, ci pentru a învălui concentric o obsesie. de reconstituit — pe texte — o istorie a marilor „fragmentariÈ™ti“: de la Marc Aureliu la moraliÈ™tii francezi, de la Montaigne la Novalis (È™i, în genere, la romanticii germani), de la sihaÈ™trii autori de „capete“ edificatoare, la E. M. Cioran (Cioran fiind, totuÈ™i, un caz special; el nu pare a gîndi, ci, mai degrabă, a exprima circular o idee înnăscută. E monoton È™i, în definitiv, sistematic. RegăseÈ™te peste tot acelaÈ™i sunet.) Stilistica fragmentului e mai puÈ›in previzibilă: ea amînă pînă la suspensie orice teză È™i evită consecvenÈ›a doctrinară ca pe cel mai tipic simptom al comei intelectuale. „somnul dogmatic“ al clerului nostru pare să fi început de mult È™i chiar în perimetrul propriei lui competenÈ›e. Cînd, în 1923, Teodor Popescu, paroh al Bisericii Sf. Ștefan („Cuibu cu barză“) dă semne de alunecare spre protestantism, reacÈ›ia teologilor îl exasperează pe Gala Galaction, care notează, în jurnalul său (11/24 decembrie 1923): „Cu acest prilej, am constatat că teologia noastră ortodoxă e în pragul falimentului. Afară de arhimandritul Scriban, care a luptat lîngă mine, afară de profesorul Nazarie (care n a putut uita că este ucenicul lui Melchisedec) È™i de profesorul Boroianu, directorul cancelariei metropolitane, mai toÈ›i ceilalÈ›i părinÈ›i È™i fraÈ›i au fost lipsiÈ›i de grai. Mi am dat seama că sîntem aproape de pieire. Seminariile È™i Facultatea noastră teologică au umplut È›ara românească de fățarnici È™i de atei. Sărmanul Teodor Popescu nu putea să iasă decît preot eretic, fiindcă, în pustiul pe care i l a lăsat în inimă È™coala oficială, s a ivit amicul său Cornilescu…“ Altă însemnare, după o conferință È›inută la Câmpulung: „…o cavalcadă dogmatică prin infinitele cîmpii ale ignoranÈ›ei È™i ale stupefacÈ›iunei colegilor mei de preoÈ›ie…“ lucrul cel mai grav care i se poate întîmpla unui om tînăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira. secretul vitalității (după J. R.): a nu face decît ceea ce are acoperire într o acută poftă de a face. Biologia se rezolvă, igienic, într o simplă curățenie a poftei. A nu te screme! nimic nu e mai trist decît să vezi un om de cultură vorbind de instituÈ›ii mai mult decît de persoane. Cultura e atenÈ›ie la persoană, fascinaÈ›ie a unicatului. Cum poate, de pildă, un critic literar să pretindă că salvează (sau face posibilă) „instituÈ›ia“ literaturii, dacă un scriitor, unul singur, e martirizat sub ochii lui? Cum să salvezi literatura, dacă Eminescu e interzis? Literatura e suma unor combatanÈ›i singuratici È™i de neînlocuit, nu o armată în marÈ™ cu soldaÈ›i interÈ™anjabili. Nu „lupÈ›i“ pentru „cultură“, ci pentru cutare om de cultură. Nu pentru „poezie“, ci pentru un poet anume. Nu pentru „valori“, ci pentru o valoare individuală dată. Dacă eÈ™ti eficace la nivelul cazului, se va înviora È™i instituÈ›ia. Dacă nu, ea va deveni o abstracÈ›iune, un concept uscat, la adăpostul căruia poÈ›i vegeta solemn, însoÈ›it de oricîte demisii… ceva foarte vechi, care se manifestă ca ceva foarte proaspăt: iată gloria oricărei priveliÈ™ti! yehudi Menuhin (Muzica omului, 1984, pp. 150–151): „Pornind de la sistemul temperat al lui Bach, Schönberg l a aplicat celor douăsprezece semitonuri. Era cam la fel cu idealul nostru democratic de egalitate în faÈ›a legii. El a hotărît că toate aceste note trebuiau să se poată înlocui unele cu altele, libere, să fie aranjate în orice formă ar dori, fără a mai È›ine seama de sunetele armonice precedente È™i legăturile între tonalități (…). Totul pare a fi un joc prostesc. ÃŽn cele din urmă, compoziÈ›ii întregi pot fi construite dintr o singură serie, prima construită în acest fel fiind Suita pentru pian op. 25 a lui Schönberg, scrisă în 1924. S ar putea presupune că această noÈ›iune se baza pe ideea că fiecare notă are dreptul să urmărească dobîndirea fericirii, că întreg controlul armonic era respins. DemocraÈ›ia pură nu implică nici o structură, ci mai curînd o anarhie benignă, unde se înÈ›elege de la sine că fiecare lucru își va găsi nivelul propriu È™i egal. Dar trebuie să avem grijă să nu confundăm vocabularul libertății cu cel al notelor. Ar fi mai bine dacă am compara notele cu alfabetul. Pare extraordinar ca omul să fi reuÈ™it să exprime atît de mult cu cele douăzeci È™i È™ase de litere (mai multe în limbile asiatice). Dar nici poetul nu a ridicat alfabetul la nivelul limbii È™i nici nu a hotărît ca fiecare literă să aibă o folosire egală.“ EÈ™ecul democraÈ›iei la toate nivelele… Și, pe de altă parte, legitima neliniÈ™te a lui Roland Barthes (tipărită postum, în Incidents, Seuil, 1987): „…mereu acelaÈ™i gînd: È™i dacă modernii se înÈ™ală? Dacă totuÈ™i n au pic de talent?“ Tot Menuhin, p. 111: „InteracÈ›iunea dreapta stînga este foarte specială pentru instrumentul meu. Mîna dreaptă pune arcuÈ™ul în contact cu coardele È™i aceasta este asemenea respiraÈ›iei È™i presiunii plămînilor pentru un cîntăreÈ›. Și tot aici apare analiza È™i înÈ›elesul, căci miÈ™carea fizică a acestei mîini È™i a braÈ›ului este controlată de jumătatea stîngă a creierului. ArcuÈ™ul marchează intensitatea, coloritul, atacul È™i relaxarea. Guvernează întreaga linie È™i formă a frazei, întocmai după cum un poet alege cuvintele pentru a exprima sentimente. ÃŽn plus, violonistul este total dependent de un echilibru, în fiecare parte a trupului său, relaÈ›ia cu verticala È™i gravitatea: poziÈ›ia capului trebuie să fie verticală, totuÈ™i nu È›eapănă. Sînt pătruns de credinÈ›a că puterea specială a viorii se datoreÈ™te, în parte, felului în care împreunează inima È™i gîndirea, sentimentele È™i raÈ›iunea. Aceste funcÈ›ii separate de dreapta È™i stînga contribuie la dificultatea inerentă de a cînta bine la vioară. Este ca È™i cum ai încerca să te loveÈ™ti uÈ™urel cu mîna pe stomac È™i să te freci pe cap în acelaÈ™i timp. Corpul nefiind total eliberat, are tendinÈ›a de a dori ca amîndouă jumătățile să îndeplinească acelaÈ™i lucru simultan.“ Două tipuri de malformaÈ›ie ritmică: dizarmonia dintre dreapta È™i stînga (cele două nu comunică între ele) È™i excesul simetric între dreapta È™i stînga (cele două „îndeplinesc acelaÈ™i lucru simultan“). Transferate în ordinea echilibrului individual: scindarea personalității în straturi reciproc opace sau omogenitatea funcÈ›ională dintre registrele distincte ale fiinÈ›ei. SoluÈ›ia: cele două jumătăți să fie împreună diferite. „mofturi“ la Tescani: — Femeia e un drog. — Da. E stupefiantă. (Mircea I.: „Nu degeaba îi spune franÈ›uzul: la femme!“) „lista Otto“ (septembrie 1940, retipărită, cu completări, în 1942): cărÈ›ile retrase din vînzare de editorii francezi — în anii ocupaÈ›iei germane. ÃŽn „preambul“, motivaÈ›ia: editorii sînt „dornici să contribuie la crearea unei atmosfere mai sănătoase“ È™i a „condiÈ›iilor necesare unei aprecieri mai juste È™i mai obiective a problemelor europene“. E vorba de cărÈ›i „care otrăvesc opinia publică prin spiritul lor mincinos È™i tendenÈ›ios“. „Otrăvitorii“ sînt refugiaÈ›ii politici È™i scriitorii evrei. Lista cuprinde: a) traduceri din autorii englezi (excepÈ›ie: lucrările clasice) È™i polonezi; b) cărÈ›ile autorilor evrei (excepÈ›ie: lucrările È™tiinÈ›ifice); c) biografiile consacrate unor evrei (chiar dacă sînt scrise de arieni). Din autorii interziÈ™i: Léon Blum, Léon Daudet (!), Louis Réau (Autriche), Henri Berr, Maurice Dekobra (!), Nostradamus, Pierre Loti, Hitler (Mein Kampf !!), Charles Maurras, Freud, Georges Duhamel, Panait Istrati, Einstein, Jules Verne (!), Karl Barth, H. G. Wells, Chesterton, Claudel, Gide, Denis de Rougemont, Jean Rostand, Simion MehedinÈ›i (Le pays et le peuple roumain), Seton Watson (Histoire des Roumains). C. G. Jung, C. Kerneiz (Astrologie, Hatha Yoga etc.!) etc. Ce dezordine în efortul „sistematizator“ al cenzurii! la marginea pădurii, aproape nici un pom nu mai are frunze. Tot ce era veÈ™mînt a căzut, a devenit covor. Rezultatul nu e lipsit de un anumit erotism morbid: pădurea pare o colecÈ›ie de nuduri spectrale aÈ™ezate pe purpură. Ici colo cîteva excepÈ›ii: arbori care È™i au conservat fragmente de frunziÈ™ verde, sub un fel de etole de puf deÈ™irate. Au o cochetărie fanată, uÈ™or fantasmagorică. AÈ™ vrea să le È™tiu numele È™i nu e prima dată cînd îmi regret lacunele botanice. Nu e vorba numai de faptul că, fără nume, nu pot identifica È™i cataloga. Dar, într un fel, nu pot înÈ›elege È™i nu mă pot bucura deplin de ceea ce văd. Nu poÈ›i intra în dialog cu un obiect fără nume. Comentariul e È™i el un fel de a numi. Și îmi dau seama că, oricît de frumoase au fost lucrurile pe care le am văzut aici în lunile din urmă, numai faptul de a le fi comentat le asigură, în sufletul meu, statutul unor bucurii întregi. Rostul omului creat nu e să aibă — în mijlocul lumii — senzaÈ›ii mute, emoÈ›ii informe, ci să dea nume lucrurilor, adică să regăsească, în ele, stratul Cuvîntului. sînt momente cînd suprafaÈ›a cerului înnorat seamănă cu suprafaÈ›a lunii: pete, cratere, crevase. Ca È™i cînd o lună imensă ar trece pe deasupra creÈ™tetului nostru, încet È™i periculos de aproape… È™estov, în Athène et Jerusalem, leagă direct păcatul strămoÈ™esc de tema cunoaÈ™terii. Păcatul e pofta de a È™ti, forma cea mai vinovată a concupiscenÈ›ei. „Dacă vei muÈ™ca din fructul acestui pom, vei muri“ — spune Domnul. „Dimpotrivă, vei fi ca un Dumnezeu“, spune È™arpele. AÈ™adar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, cunoaÈ™terea înseamnă moarte. Numai că ceea ce Șestov numeÈ™te înÈ›elepciune de tip „atenian“ pare să prefere punctul de vedere al È™arpelui. Ca È™i cum nu È™arpele ar fi marele înÈ™elător, ci Dumnezeu. Scolastica, filosofia modernă, È™tiinÈ›ele repetă, după Șestov, gestul păcătos al lui Adam: toate cultivă euforia cunoaÈ™terii. ÃŽn litera sa, textul biblic (cel din Geneză) pare să i dea dreptate lui Șestov. Dar avem dreptul să fim atît de literaliÈ™ti? Avem dreptul să anatemizăm cunoaÈ™terea È™i facultățile noastre de cunoaÈ™tere pînă a le socoti manipulate ab initio È™i integral de demon? Poate AtotÈ™tiutorul să urască È™tiinÈ›a? Și poate Logosul să blesteme raÈ›iunea? (Șestov dispreÈ›uieÈ™te, între altele, obsesia „ateniană“ a principiului contradicÈ›iei. Dar nu recurge Isus cu strălucire la el în episodul relatat în Evanghelia după Matei, capitolul XII, versetele 25–28?) ÃŽn realitate nu de cunoaÈ™tere în genere e vorba în textul biblic È™i nici de vinovăția ei de principiu. Ceea ce rezultă din pasajul în discuÈ›ie este mai curînd că singurul lucru riscant din Paradis este cunoaÈ™terea. Din toÈ›i pomii poÈ›i gusta fără grijă, numai din cel al cunoaÈ™terii nu. Pentru a gusta, fără pericol, din acesta din urmă, trebuie să ai îngăduinÈ›a lui Dumnezeu, controlul lui. Cîtă vreme nu ai acordul divin, contactul cu fructul cunoaÈ™terii e ucigaÈ™. Cu alte cuvinte, cunoaÈ™terea nu e legitimă, decît dacă È›ine cont de Dumnezeu. Dimpotrivă, cunoaÈ™terea autonomă, „liberă“, profană e vinovată È™i, ca atare, mortală. Nu există cunoaÈ™tere valabilă fără Dumnezeu — asta aflăm din Geneză. Păcatul e tentativa creaturii de a cultiva cunoaÈ™terea independent de autoritatea Creatorului. De aceea, acest păcat nici nu poate fi răscumpărat decît prin gestul, de o divină vehemență, al ÃŽntrupării. Căci în întrupare Dumnezeu È™terge intervalul dintre cunoaÈ™tere È™i propria Sa ființă. Spre a arăta cît de intimă e legătura dintre cunoaÈ™tere È™i prezenÈ›a Sa, pedagogul suprem se arată lumii ca însăși fiinÈ›a cunoaÈ™terii. CunoaÈ™terea devine o persoană. Și Persoana aceasta spune, pentru surzii È™i smintiÈ›ii de tot soiul: Eu sînt calea, Eu sînt adevărul, Eu sînt viaÈ›a. Numai prin mine accesul la cunoaÈ™tere e răsplătit prin adevăr È™i viață. Fără de mine cunoaÈ™terea duce la eroare È™i moarte. Voi muri, prin Fiul meu, moartea voastră, ca voi să nu mai muriÈ›i de ea. Iar cine nu va pricepe nici acum că nu există adevăr în afara Mea, cine, văzînd cu ochii trupeÈ™ti că Eu È™i Adevărul sîntem una, va continua să umble după o cunoaÈ™tere goală de mine („sînt gol!“ — descoperise Adam prin cunoaÈ™terea sa „liberă“), acela nu mai poate fi iertat: păcătuieÈ™te împotriva Duhului Sfînt È™i nu se poate aÈ™tepta decît la „plîngerea È™i scrîșnirea dinÈ›ilor“, în „întunericul cel mai dinafară“. Eucharistia, ca împărtășire cu trupul lui Dumnezeu, e singurul fel potrivit de a muÈ™ca din Adevăr È™i de a răscumpăra astfel muÈ™cătura greÈ™ită a păcatului originar. Șestov nu are, prin urmare, dreptate: nu e vinovat faptul în sine de a dori să cunoÈ™ti, ci faptul de a separa cunoaÈ™terea de Dumnezeu. Păcatul originar constă în a È›i închipui că poÈ›i È™ti de unul singur, că poÈ›i afla adevărul pe cont propriu. absorbit de calitatea acestui loc, nu m am ocupat îndeajuns de cantitatea lui. Și simt că un loc nu È›i aparÈ›ine pînă nu i deÈ›ii proporÈ›iile. Am început, prin urmare, să mi număr paÈ™ii È™i abia asta m a făcut să trăiesc robinsonada unei explorări reale. Am putut constata — cu ajutorul marcajului dintre È™oseaua principală È™i cea care duce spre conac — că 1 600 de paÈ™i ai mei fac 1 km. Din poarta conacului pînă la poÈ™tă sînt cam 2 600 de paÈ™i. Pînă puÈ›in dincolo de intersecÈ›ia FloreÈ™ti – Sănduleni: 3 000 de paÈ™i. Dus întors, cca 3,7 km. Pe drumul spre RomâneÈ™ti, pînă la cotul unde îmi întrerup „marÈ™ul“ (cînd văd, în zare, o biserică) sînt cca 3 400 de paÈ™i. Dus întors, cca 6 800, adică aproximativ 4 km. Cea mai lungă plimbare pe care o fac: plopii de jos + urcuÈ™ prin pădure + ocolul colinei de sus (pe marginea „găleÈ›ii“) + drumul spre costișă de a lungul marginii de pădure + drumul înapoi prin sat, totul împreună nu fac mai mult de 4,5 km (7 300 de paÈ™i). ÃŽmi ia cam o oră, o oră È™i douăzeci de minute (cu pauze). SubîmpărÈ›iri: drumul cu plopi de jos (începînd din poartă): cca 900 de paÈ™i (cam 550 m). Din poartă, prin sat (pe lîngă coana Florica) È™i apoi, pe drum, pînă la pomul din zare (de lîngă care o iau spre costișă): 2 300 de paÈ™i (deci aproape 1,5 km). Din poartă, pe traseul „clasic“: 4 000 de paÈ™i pînă la costișă (3 200 pînă la vîrful de lîngă fosta vie, de unde mă pot întoarce, pe sub linia de înaltă tensiune, la aleea cu plopi de sus). Plimbarea serpentinată din parc (pornind din pragul atelierului): 700– 730 de paÈ™i. Două ture + urcatul pe dîmb abia dacă fac 1 km. ÃŽn genere, merg pe jos, în fiecare zi, între patru È™i cinci kilometri. ieri ningea des, sub un cer pîclos, aproape mort. Un non peisaj. Pînă È™i verdele, care încă se percepea sub stratul subÈ›ire de zăpadă, părea murdărit de alb, sufocat, mut. Cîteva ultime încăpățînări de roÈ™u aprins: măceÈ™ii neculeÈ™i de la marginea „găleÈ›ii“ È™i a „costiÈ™ei“. inventar al lumii ilf petroviene. Lozinci È™i inscripÈ›ii: „Mestecînd cu grijă mîncarea ajuÈ›i societatea“, „Cauza ajutorării înecaÈ›ilor este o cauză a înecaÈ›ilor înÈ™iÈ™i“, „Vindem bere numai sindicaliÈ™tilor“, „Arată ce poÈ›i, nordule!“ (pe un È™antier feroviar), „Salut Ligii Timpului È™i întemeietorului ei, scumpul tovarăș KerjenÈ›ev!“, „Jos rutina de pe scena operei!“ „Nădragi lipseÈ™te“, „Să reorganizăm viaÈ›a textiliÈ™tilor!“. Firme È™i asociaÈ›ii: „Cooperativa Plugul È™i ciocanul“ (care fabrică săpun), „Artel de covrigi din Odessa: La covrigii de Moscova“ (firmă la Stargorod!), „Zakavtopromtorg“, „Pompe funebre: Bine aÈ›i venit!“, OrganizaÈ›ia conspirativă „Sabia È™i plugul“, Artelul meÈ™teÈ™ugăresc „Pegasul È™i Parnasul“, Restaurantul vegetarian „Să nu furi!“, Atelierele de tîmplărie „Baltazar“, ale Fortenbrasului de pe lîngă Umslopogas, Tutun „Capetown ul nostru“, „Tăietorul de lemne din sud“, Restaurantul cooperativei „Fostul prieten al stomacului“, „Intensivnik“, „Combinatul alimentar didactic model al È™colii de producÈ›ie de pe lîngă Academia de arte spaÈ›iale din Cernomorsk“. Nume: È™eful pompierilor Tulumbov, văduva GriÈ›aÈ›ueva, poetul ȘerÈ™elafamov, sergentul Semion Vasilievici Nebaba, medicul È™ef TitanuÈ™kin, Seriojenka Kastraki, profesoara de franceză Ernestina Iosifovna Poincaré, LinÈ›ia FranÈ›evna Pferd, GhighieniÈ™vili („care le pricepe pe toate“). Obiecte fundamentale: Primusul „Juvel nr. 1“, Somiera, Camionul. Reviste: Revista lunară a vînătorilor „Gherasim È™i Mumu“, „Flautul cooperator“. Străzi: „O luă pe strada Sovietskaia, ieÈ™i în Krasnoarmeiskaia (fostă BolÈ™aia PuÈ™kinskaia), traversă Kooperativnaia È™i ajunse din nou pe Sovietskaia (în oraÈ™ existau două străzi cu numele Sovietskaia). După ce se minună de acest lucru, tînărul se pomeni pe strada Evenimentele de pe Lena (fostă Denisovskaia).“ „Bulevardul tinerelor talente“. SituaÈ›ii: „Un autocamion pe care era instalată o locomotivă verde din placaj, de tip S, dădea mereu cu spatele peste muzicanÈ›i È™i, în acelaÈ™i timp, din pîntecul locomotivei ieÈ™eau È›ipete…“. La defilarea de 1 Mai: „Ca să le mai treacă timpul, cînd se opreau, oamenii săltau în sus pe bătrîni È™i pe activiÈ™ti. Bătrîneii È›ipau cu glasuri muiereÈ™ti. ActiviÈ™tii zburau tăcuÈ›i, cu feÈ›e grave.“ „Călătorii își procuraseră broÈ™urica «Magistrale de răsărit» pe a cărei copertă se vedea o cămilă care mirosea o È™ină.“ „M am născut între ciocan È™i nicovală — zise el — vrînd prin asta să arate că părinÈ›ii lui fuseseră fierari“, „Prusis, fost proletar în cîmpul muncii intelectuale, iar în prezent tejghetar“, „Printr o decizie specială a fost decretat armăsar, deÈ™i toată viaÈ›a fusese considerat iapă“ (singurul cal rămas după mecanizarea transporturilor la Vasiuki, care se va dezvolta într atît, încît i se va spune New Moscova, în vreme ce Moscova va deveni Old Vasiuki), „La spectacolul «Proorocul Samuil răspunde la întrebările publicului» se pun veÈ™nic două întrebări: «De ce nu se găseÈ™te unt la băcănie?» sau «Dumneata eÈ™ti evreu?»“. „Nu există Dumnezeu? Nu există, răspunde Ostap. AÈ™adar nu există? Atunci, noroc!“, „Un pluton de ostaÈ™i roÈ™ii, cu căciuli, traversa o băltoacă, care începea lîngă un magazin al Uniunii cooperativelor din Stargorod È™i se întindea pînă la clădirea DirecÈ›iei guberniale a planificării, al cărei fronton era decorat cu tigri, victorii È™i cobre de ipsos.“ Mirosuri: „Dinspre lada de gunoi venea un miros de violete È™i de ciorbă à la paysanne“, „Un compatriot se recunoaÈ™te după mirosul înnebunitor de galoÈ™i pe care l răspîndea mantaua lui, confecÈ›ionată de Trustul cauciucului.“ Produse: balonaÈ™ul cu È›ignal „Dor de ducă“ (pe care e desenată caricatura lui Chamberlain), taburetovka (rachiu de taburet), iepure artificial, crenvurÈ™ti vegetarieni, chiftele de tăiÈ›ei. ArtiÈ™ti: un scriitor din grupul „Ugerul de oÈ›el“, grupul de artiÈ™ti „Portretistul dialectic“ (din care face parte pictorul Feofan Muhin, specialist în portrete din ovăz, păr È™i piuliÈ›e). Formule: „titanul gîndirii“, „un trîntor vulcanic“. PrezenÈ›e româneÈ™ti: Ostap poartă un fular de mătase artificială, cu motive româneÈ™ti“, „Gavrilin, care se înflăcărase, rosti cîteva vorbe tari la adresa boierilor români, iar apoi trecu la Mussolini“, lei româneÈ™ti, opinci moldoveneÈ™ti, grăniceri români. numai un om credincios poate avea curaj în chip matur, fără trufie. Căci numai un om credincios È™tie că nu e niciodată singur în întreprinderea sa. h. Bazin: Qui aime bien, c’est connu, n’aime pas vraiment. la Bruyère: Ne pourroit on point découvrir l’art de se faire aimer de sa femme? rugăciunea unui intelectual: Sf. Anselm, Proslogion, Cap. I: „Acum însă, biet muritor, părăseÈ™te È›i, pentru un timp, treburile È™i lasă È›i, o clipă, gîndurile cele neodihnite. ÃŽndepărtează grijile care te apasă È™i uită de trudnicele tale ocupaÈ›ii. Ocupă te, un pic, de Dumnezeu È™i odihneÈ™te te în El. Intră în chilia duhului tău, alungînd din ea totul în afară de Dumnezeu È™i de ceea ce te ar putea ajuta să L cauÈ›i; È™i după ce ai închis uÈ™a, caută L! Și vorbeÈ™te acum, o, inimă a mea, vorbeÈ™te cu fiinÈ›a ta întreagă către Domnul: «Chipul tău îl caut, Dumnezeule, caut chipul tău» (Ps. XXVI, 8). De aceea, Doamne, Dumnezeul meu, dă inimii mele învățătură unde È™i cum trebuie să Te caute, unde È™i cum să Te găsească. Dacă nu eÈ™ti aici, Doamne, unde oare să Te regăsesc? Iar dacă eÈ™ti peste tot, cum de nu Te văd ca pe o Prezență? LocuieÈ™ti, fireÈ™te, într o lumină de neatins. Dar lumina aceasta unde este È™i cum să ajung pînă la ea? Cine mă va călăuzi È™i mă va aduce înlăuntrul ei, acolo unde să Te pot vedea? Sub ce înfățișări, sub ce chip Te voi căuta? Nu Te am văzut niciodată, Doamne, Dumnezeul meu, È™i nu È™tiu FaÈ›a Ta. Ce va face atunci, Doamne prea înalte, ce va face acest surghiunit care sînt; surghiunit în imediata Ta apropiere? Ce va face slujitorul Tău, ars de iubirea Ta È™i alungat departe de FaÈ›a Ta? El doreÈ™te atît de mult să Te vadă, iar chipul Tău e atît de îndepărtat! El vrea să se apropie de Tine, iar lăcaÈ™ul Tău e de neatins! Vrea să Te găsească È™i nu È™tie unde eÈ™ti. Vrea să Te caute È™i nu È™tie cum arăți. Doamne, Tu eÈ™ti Dumnezeul È™i stăpînul meu, dar nu Te am văzut niciodată. Tu m ai făcut; toate ale mele, Tu mi le ai dat — iar eu încă nu Te cunosc! Am fost făcut pentru a Te vedea È™i iată că n am împlinit încă lucrul pentru care am fost făcut. Nenorocită soartă i a fost dată omului, să piardă tocmai lucrul pentru care a fost făcut. O, aspră È™i nemiloasă cădere! Vai! Ce am pierdut È™i ce am găsit? Ce a pierit È™i ce a rămas? A pierit fericirea pentru care am fost făcuÈ›i È™i a rămas chinul pentru care n am fost făcuÈ›i. S a depărtat de noi ceea ce, lipsind, ne nefericeÈ™te È™i a rămas ceea ce nu ne poate face decît vrednici de milă. Cîndva, omul mînca aceeaÈ™i pîine cu îngerii È™i încă îi e foame de pîinea aceea; acum însă el mănîncă din pîinea durerii de care, atunci, nu È™tia. Vai! Doliu fără margini al oamenilor, întristare a tuturor fiilor lui Adam, cel care era sătul, în vreme ce noi gemem înfometaÈ›i. El trăia în îndestulare È™i noi cerÈ™im. El era avut întru bucurie È™i a părăsit în chip jalnic ceea ce avea; iar noi, noi trăim în nenoroc È™i într o zadarnică dorință. De ce nu ne a pus de o parte — cînd putea s o facă atît de uÈ™or — de ce nu ne a pus de o parte ceea ce acum ne lipseÈ™te amarnic? De ce ne a lipsit de Lumină, pentru a ne înveli în întuneric? De ce ne a luat ViaÈ›a pentru a ne da morÈ›ii? NefericiÈ›i ce sîntem, de unde am fost alungaÈ›i È™i unde am fost azvîrliÈ›i? De unde am căzut È™i unde sîntem îngropaÈ›i? Din È›ara de baÈ™tină în surghiun; de la vederea lui Dumnezeu, în orbire; de la bucuria nemuririi la amărăciunea È™i groaza morÈ›ii. Necruțătoare schimbare a unui Bine atît de mare într un atît de mare rău! Grea pagubă, grea pedeapsă, grea între toate! Ci eu, vai eu, unul din nefericiÈ›ii, de Dumnezeu îndepărtaÈ›ii, fii ai Evei, ce am pus la cale? Ce am făcut? Către ce m am străduit È™i unde am ajuns? Ce mi am dorit È™i acum, iată, suspin în mijlocul relelor! Am căutat fericirea È™i sînt în necaz. Am tînjit către Domnul È™i am recăzut în mine însumi. Am căutat odihna în ascunsul fiinÈ›ei mele È™i am găsit acolo durerea È™i chinul. Vroiam să rîd întru bucuria duhului meu È™i am ajuns să mă jeluiesc, cu geamătul inimii mele. Cînd bucuria tocmai apărea, au venit suspinele È™i au înecat o. Iar Tu, Doamne, pînă cînd? Pînă cînd, Doamne, ne vei uita? Pînă cînd ÃŽÈ›i vei întoarce FaÈ›a de la noi? Cînd Te vei uita la noi È™i cînd ne vei mîntui? Cînd vei lumina lumina ochilor noÈ™tri È™i cînd ne vei arăta chipul Tău? Cînd Te vei dărui iarăși nouă? PriveÈ™te ne, Doamne! Ascultă ne, lămureÈ™te ne, arată Te nouă! Dă ni Te nouă, întru fericirea noastră, Tu, fără de care sîntem atît de nefericiÈ›i! Ai milă de încercările noastre È™i de strădaniile noastre către Tine, căci fără de Tine nu putem nimica. Tu ne chemi, dar ajută ne! Te rog, Doamne, fă ca nădejdea să nu se sleiască, ci să trăiesc din ea. Te rog, Doamne: inima mea s a amărît de atîta suferință; îndulceÈ™te o cu mîngîierea Ta. Te rog, Doamne; foamea m a împins să încep a Te cînta; nu mă lăsa flămînd; m am apropiat înfometat, nu mă alunga nesătul. Sărac, am venit către Cel bogat; nenorocit, am venit către Cel plin de milostenie. Nu mă lăsa să plec pustiit È™i încărcat de dispreÈ›ul Tău. Și dacă suspin înainte de a fi mîncat, dă mi măcar să mănînc după ce voi fi suspinat. Doamne, nu pot, încovoiat cum sînt, să privesc în sus; îndreaptă mă, ca să pot să mi îndrept privirea spre Tine. Păcatele mele s au adunat asupra creÈ™tetului meu; mă învăluie È™i mă apasă ca un jug greu. UÈ™urează mă! Descarcă mă de povară, pentru ca abisul ei să nu È™i închidă gura asupra mea. ÃŽngăduie mi să văd lumina Ta, fie È™i de departe, fie È™i din fundul prăpastiei! ÃŽnvață mă să Te caut; arată Te celui care Te caută, căci nu Te pot căuta, dacă nu mă înveÈ›i, nici nu Te pot găsi, dacă nu Te arăți. Fă astfel încît să Te caut dorindu Te, să Te doresc căutîndu Te, să Te găsesc iubindu Te È™i să Te iubesc găsindu Te. Doamne, e adevărat că Tu eÈ™ti Cel ce ai creat în mine imaginea Ta, pentru ca amintindu mi de Tine să mă gîndesc la Tine È™i să Te iubesc. E adevărat È™i îți mulÈ›umesc. Dar imaginea aceasta e atît de tremurată de hîrÈ™eala păcatelor, atît de adumbrită de fumul greÈ™elii, încît nu È™i mai poate împlini rostul decît dacă o reînnoieÈ™ti È™i o reaÈ™ezi. Nu voi încerca, Doamne, să pătrund în adîncul ÃŽnălÈ›imii Tale căci nu e asemănare între Tine È™i înÈ›elegerea mea; doresc totuÈ™i să pricep atît cît se poate Adevărul în care inima mea crede È™i pe care ea îl iubeÈ™te. Căci nu caut să înÈ›eleg pentru a ajunge să cred: ci cred pentru a înÈ›elege; È™i cred că dacă n aÈ™ crede, n aÈ™ înÈ›elege. (…)“ Cap. XXVI: „Mă rog Þie, Dumnezeul meu, fă mă să Te cunosc È™i să Te iubesc, ca să pot sta în Bucuria Ta. Și dacă aceasta nu e cu putință pe de a întregul în această viață, ajută mă măcar să înaintez pînă ntr atît încît Bucuria Ta să mă cuprindă cu totul, altcîndva; fie ca ce È™tiu despre Tine aici să crească atît cît să ajungă la împlinire dincolo; fie ca Iubirea de Tine să crească aici, pentru a fi totală dincolo; fie ca bucuria mea de acum să fie uriașă în speranță, pentru ca dincolo ea să fie totală în fapt! Doamne, Tu porunceÈ™ti È™i îndemni prin Fiul Tău să cerem È™i promiÈ›i că vom primi «ca bucuria noastră să fie deplină». Ei bine, Doamne, iată că cer, aÈ™a cum mă îndemni prin minunatul Tău sfătuitor, să primesc ceea ce ai promis prin Adevărul Tău «ca bucuria mea să fie deplină». Dumnezeul încrederii mele, cer să primesc „ca bucuria mea să fie deplină“. Dar pînă atunci, fie ca spiritul meu să reflecteze la ea, limba mea să vorbească de ea, inima mea s o iubească, gura mea s o propovăduiască, sufletul meu să fie înfometat de ea, trupul meu însetat de ea; È™i toată fiinÈ›a mea s o dorească pînă cînd mă voi cufunda în Bucuria Domnului, care este un Dumnezeu întreit È™i unu, binecuvîntat în vecii vecilor. Amin.“ Apărut 1993 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy