Dacă ar dispărea cultura europeană, încă ar putea supraviețui ceva din ea: modelul pe care l a dat lumii istorice. El ar reapărea drept conștiința de sine a oricărei alte culturi depline — în cazul că ar mai fi vreuna.
Pînă la cultura europeană, toate celelalte știute nouă au fost parțiale: au cunoscut numai un colț de Terra, oricît de întins ar fi fost el, și au dat socoteală numai de versiunea lor a spiritului. Singură cultura europeană, cel puțin din perspectiva noastră, după ce a încercat felurite variante (bizantină, romano catolică, italiană, franceză, anglo saxonă, ultimele două pe un fond germanic), s a deschis, prin conștiință istorică, înspre toate culturile știute. Față de ea, celelalte ne par parohiale. Să fie aci o iluzie europocentrică? În fond, nici nu le mai înregistrăm drept culturi depline, ci configurații culturale: configurația egipteană, chineză, indiană, în unele privințe chiar cea greacă, admirabilă și neîncetat fecundă, cum este. Atunci cînd Spengler sau Toynbee vorbesc despre culturi, ei înfățișează de fapt simple configurații culturale, din rîndul cărora ar face parte și cea europeană.
Dar deosebirea dintre o configurație culturală și o cultură deplină a și fost sugerată. Configurațiile — aparținînd cîte unui singur popor sau conglomerat închis — nu au cultivat și nu cultivă omul deplin, în toate versiunile lui, așa cum au ignorat și ignoră restul sferei terestre, adică tot pămîntul locuit (=oikouméne), nefiind ecumenice. Au rămas închise în ele însele și în buna lor întîlnire cu natura. Cînd miraculoasa cultură greacă a conceput, sub numele de kalokagathia, desăvîrșirea umană, ea n a trecut o neamurilor, așa cum și a trecut creștinismul mesajul sau cum își trece Europa valorile și civilizația; iar cînd și a desăvîrșit limba și a început s o exploreze, cultura greacă nu a socotit necesar s o confrunte cu alte limbi, așa cum face lingvistica europeană; cînd a năzuit să știe tot, nu s a deschis prin istorie către restul lumii (în afară de contactul cu egiptenii, și încă); în sfîrșit, chiar atunci cînd s a ridicat la rațiune, ea s a oprit în fața iraționalului, neintegrîndu l rațional nici măcar în matematici și lăsîndu l s o pătrundă în zonele ei obscur religioase. În fapt, toate culturile lasă iraționalul dincolo, pe cînd cea europeană îl aduce și întrupează aici.
Nu va fi „europocentrism“, atunci, în a declara că modelul european ar putea fi singurul valabil și pentru alte culturi. Despre europocentrism se vorbea numai pe vremea cînd Europa ignora valorile altor culturi și civilizații, chiar dacă pe plan istoric luase contact cu ele. Însă în veacul al XX lea termenul și a pierdut sensul peiorativ, de vreme ce cultura europeană nu doar a asimilat ce era valabil în alte culturi (în primul rînd, experiența de artă și de limbă, uneori și de gîndire), dar și a extins ea valorile morale, ideologice, economice și de civilizație peste ele, europenizînd în chip firesc tot globul. Iar dacă pe orizontala prezentului modelul european este adoptat atît de firesc, de ce nu ar opera el și pe verticala timpului, oferindu ne prototipul în lumina căruia să putem înțelege limitele culturilor trecute și să închipuim culturile viitoare posibile?
Cum a obținut cultura europeană acest titlu, poate fi sugerat, fie și în chip nesigur. Misterul ei este de a nu avea mister, deci închidere în sine, așa cum au dovedit că au culturile mai împlinite din trecut, chiar grecii, cu unele oracole și „mistere“ ale lor. În orice caz cultura europeană nu reclamă inițiere: rațiunea ei filozofică, metodele ei științifice în frunte cu matematicile, valorile ei morale și politice (demnitate umană, libertate, ideal de echitate) stau la îndemîna oricui. Pe de altă parte, ea își realizează liber modelul, căci a știut de la început să iasă, cu o natură transfigurată, de sub venerația oarbă a naturii. Orice altă cultură, e drept, a depășit condiția naturală și a ieșit de sub necesitatea ei; dar toate cele știute au rămas pînă la urmă în cumpănă cu natura, din care și au tras mitologiile și zeii, pe care au sanctificat o și, în definitiv, pe care au lăsat o și acceptat o întocmai.
Cultura europeană se așază de la început dincolo de natură, care pentru creștinism este căzută, o dată cu omul, iar pentru religia științei este spectralizată și trecută în laborator. Ea este o cultură a ne firescului, una supra realistă pe toate planurile: cu mitologia ei (nicidecum naturală, ci născută dintr o singură legendă, cea a copilului născut în iesle), cu teologia ei, cu filozofia, știința și tehnica ei. De aceea ea poate da arhetipul oricăror altor culturi, arătînd parțialitatea lor. Iar spre deosebire de acestea, ea poate avea sens și desfășurare chiar în cosmos cîndva, dovedind — așa cum spunea Hegel și cum nu se putea concepe în culturile trecute — că natura de pe Terra este contingentă.
Ca dovadă, pentru prezent cel puțin, că Europa (al cărei nume Spengler cerea în chip absurd să fie scos din istorie, spre a fi înlocuit cu „fausticul“ desperării și exasperării umane) nu reprezintă o cultură între altele este faptul că ea a educat și educă în continuare tot globul, după cum tot ea a descoperit restul lumii, iar nu restul lumii pe ea. Mai mult încă: nu numai civilizația, ci chiar cultura ei educă dinăuntru alte lumi și rase, potrivindu li se într astfel de parcă valorile, științele, metodele europene ar fi fost descoperite de ele. Ideologiile europene le trezesc la viață istorică proprie. Dacă matematicile ar fi putut fi obținute de asiatici, ei n au știut să dea nici fizica, nici biologia ca atare, necum istoria ori antropologia. Totuși, științele sînt uneori întreprinse chiar mai bine de ei, căci au o sporită atenție — demersul originar al vieții spirituale și de cunoaștere —, așa cum au mai multă supunere la obiect. Numai că europenismul, intrat în expansiune (și adoptat la fel de firesc cum, în mic, a adoptat lumea tracică civilizația romană), riscă să strivească sensurile tradiționale aparținînd acelor configurații culturale în izolarea lor. În ceasul acesta de trecere spre o altă cultură, mai adevărată istoric, care îi adeverește și pe ei, unii japonezi, conștienți de pierderea valorilor proprii, se sinucid. În curînd o vor face și alți asiatici, poate chiar cîțiva africani. (Indienii în schimb n au nevoie s o facă, de vreme ce au demisionat din viața istorică încă de la început.)
Ceea ce dă un plus de învestire culturii europene este modul ei de existență. În existența istorică au fost și sînt angajate de asemenea toate culturile trecute, dar ele au sfîrșit, uneori degrabă, la existență stagnantă. La egipteni, la chinezi, la indieni, intrarea în stagnare istorică a fost evidentă; chiar grecii, cu întreaga lor viață istorică și civilizație, intraseră în stagnare. Datorită poate prea bunei lor împletiri cu natura, în orice caz datorită schimbului lor cultural prea redus cu alte lumi, unele culturi sfîrșesc prin a și supraviețui pur și simplu, cînd nu dispar în chip violent. Dar o cultură autentică și deplină nu ar putea pieri dinăuntrul ei, iar viziunea morții „firești“ a culturilor, de ordinul celei a lui Spengler, ține de organicism și de etnicism, nicidecum de spiritul culturii.
În spiritul culturii, înțeleasă ca structură istorică deschisă, nu încape sfîrșit; modelul ei nu piere, așa cum nu pier (decît doar prin suprimare violentă a subiectului sau materiei ce le poartă) operele de artă ori ideile. Ca o structură deschisă, spre deosebire de culturile închise de pînă acum, modelul european nu poartă în sine o pulsiune a morții — putînd fi reluat, cum și este, pe întregul glob — și nici nu poartă tendințe de intrare în stagnare. În momentul cînd, în urma celor două războaie nefaste, continentul european a părut să rămînă doar un spațiu muzeal și să treacă în stagnare istorică, a apărut versiunea americană a modelului, cea sovietică, ba chiar versiunea japoneză pe plan industrial, tot atîtea modalități sortite să scoată totul din stagnare și poate să reînsuflețească modelul pe continent el însuși.
Toate acestea sînt cu putință prin modul de existență al modelului european, o existență în neodihna creativității. De ce e creatoare cultura europeană? Tocmai pentru că nu e inițiatică. Ea e „transmisă“ permanent altora și însușită de ei. Trebuie deci să creeze noul permanent, spre a fi. E felul ei de a fi. Nimic nu pune capăt și țintă spiritului creator; fiecare creație naște altele, așa cum răspunsurile culturii europene nasc alte întrebări. O cultură este autentică în clipa cînd trezește în ea izvoarele neîncetatei reînnoiri. Ea nu se poate îmbolnăvi de senectute, fiind în condiția izvorului, nu a bălții stagnante. Ce este mai viu nu se află atunci îndărătul, ci înaintea ei. De aceea — în sensul ei restrîns, de cultură umanistă a valorilor și ideilor — o cultură deplină nici nu poate rămîne una doar „exegetică“, așa cum sînt cultura indiană ori cea chineză, pentru care tot ce este mai bun s a spus cîndva. Actul de cultură, cu luciditatea și interogativitatea pe care le aduce, este prospectiv.
Atunci modelul unei culturi depline poate fi încercat. El exprimă, la fiecare treaptă, o ieșire din condiția naturală a umanității. Spre deosebire de configurațiile culturale, orice cultură deplină — cu o primă aproximație — aduce:
1. o supranatură, schimbînd raportul dintre om și natură în favoarea celui dintîi;
2. o cunoaștere rațională, dincolo de cea naturală care este doar descriptivă, cunoaștere capabilă să integreze iraționalul;
3. o superioară organizare științifică și tehnică de viață, cu lărgire a existenței și cunoașterii proprii prin istorie;
4. un orizont deschis, ca o limitație care nu limitează, pînă la ieșirea prin creații din timpul istoric.
Un asemenea model acoperă astăzi Terra și se pregătește să treacă prin vămile văzduhului. E de prisos să se spună că, pe Terra, modelul european a săvîrșit nelegiuiri fără precedent, în versiunea sa de pînă acum. Configurațiile culturale, trecute și prezente, sînt precare în esența lor; modelul european a fost așa numai în existență.