agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ The oak
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-03-01 | [This text should be read in romana] | Submited by Bogdan Gagu
Un singur lucru nu poate aduce epoca adverbului în cuprinsul unei culturi: noutatea. Oricine se apleacă asupra perioadei de după Renaștere și pînă la Revoluția franceză constată că nu este loc pentru noutate în substanță (doar în cunoaștere, de unde, prin acumulările de cunoștințe, va reapărea noul și fervoarea lui). Cînd un autor secund, ca Will Durant, spune despre Reformă că reprezintă „cea mai însemnată revoluție din istorie“, nu pare a fi în clar cu ideea de revoluție. Nici Luther, nici Zwingli, nici Calvin nu au intenționat să schimbe ceva decît în manieră, pe cînd o revoluție veritabilă se face cu mari intenții de schimbare și înnoire, chiar dacă soarta unora dintre ele le silește să recadă în vechi. Ei toți se miră singuri de răsturnarea pe care o provoacă, de vreme ce nu cereau decît să se procedeze „cu măsură“ (locuțiune adverbială) în predicarea indulgențelor, ca și la curtea papală. „O Reformă care să ducă la schisma creștinătății din Vest n a vroit nimeni“, spune Erwin Iselroh, în remarcabila lucrare Die Reformation (ed. II, Herder, Freiburg Basel Wien, 1975, p. 4). Cum putea fi altfel?
Luther, care altminteri înseamnă atît de mult pentru spiritul cultura È™i limba germană, a fost doar cauza ocazională (în termeni aristotelici) a Reformei È™i a transformărilor aduse de ea, ce puteau fi declanÈ™ate oricînd, înainte, de eventuala reuÈ™ită a lui Wyclif ori Hus. A încercat, cîtva timp după afiÈ™area celor 95 de teze în 1517, să se arate supus față de biserica oficială — marele său secund, Melanchthon, o va face chiar în 1530 —, iar el însuÈ™i se întreabă de cîteva ori dacă poate fi singur în adevăr, sfîrÈ™ind prin a decide, ca mulÈ›i sectanÈ›i de astăzi, că Altcineva vorbeÈ™te prin el. Chiar mult mai tîrziu, în Convorbirile de la prînz, el declară pur È™i simplu, fără umbră de spirit revoluÈ›ionar: dacă papa È™i ai săi „ar fi folosit mijloace moderate...“ Iar pe patul de moarte, un discipol se pleacă asupra sa È™i l întreabă, ca È™i cum ar fi încăput îndoială, dacă menÈ›ine tot ce a predicat, spre a primi răspunsul muribundului: „Ja“. Se va fi îndoit el? Se vor fi îndoit ceilalÈ›i? Oricum, întîrzierea unor istorici în a explica Reforma prin Luther, ba chiar mai rău, prin caracterul acestuia (duÈ™manii se complac în a i arăta, datorită portretelor de la diverse vîrste, întoarcerea la pămîntesc, îngrășarea, despiritualizarea) este un semn tare prost pentru istorici. Cînd se ajunge la relatări de ordinul constipaÈ›iei rebele de la Wittemberg È™i din retragerea la Wartburg, sau cînd se relevă, cu penibilă indiscreÈ›ie È™i ironie, că ar fi răspuns celor care îl întrebau după însurătoare cum trebuie procedat cu datoria conjugală: „zwomal wöchentlich“, apare riscul să te îndoieÈ™ti că istoria care tinde să È™tie tot mai este istorie. ÃŽn schimb perspectiva cu adevărat istorică a lui Iselroh, citat mai sus, spune ceva atunci cînd ni se menÈ›ionează drept cauze ale Reformei: întîrzierea Bisericii în a È™i face reforma ei, apoi È™i mai ales maturizarea umanității după Evul Mediu, imixtiunea în politic È™i politica papală, monopolul Bisericii asupra învățămîntului, fiscalismul, beneficiile È™i destrămarea papalității printr o prea mare deschidere către artă È™i umanism, ceea ce îl face pe istoric să declare că mai mult a dăunat papalității Leon X (un Medici) decît Alexandru Borgia. La toate, se adaugă hotărîtor tensiunea permanentă dintre Nordul, germanic în sens larg, È™i Sudul latin. Cînd vasta Reformă, iar nu doar cea a lui Luther, se înfăptuieÈ™te, prin voinÈ›a de independență a principilor germani È™i protestantizarea tuturor țărilor nordice, atunci lucrurile își arată adevărata lor față. Dar È™i acum, ca în cazul lui Luther, ne vom afla în epoca adverbului, adică a lui: a face altfel acelaÈ™i lucru. Iar Europa de Vest, care nu È™i a mai regăsit ecumenicitatea, o va încerca mai tîrziu pe alte căi decît cele ale Bisericii, anume pe calea cosmopolitismului bun al lui Goethe È™i apoi a culturii veacului al XIX lea. Că n a reuÈ™it, nu e vina adverbului. Dacă noul în substanță nu l a adus protestantismul de orice fel — doar desprinderea de Sud, secundară pentru o mai adîncă istorie a spiritului —, cu atît mai puÈ›in îl va aduce Contrareforma, care nu este, întreagă, decît o chestiune de adverb. La fel nu o va face barocul care, ca È™i rococoul său, reprezintă un stil artistic doar, prea des parazitar, È™i nu merită cinstea de a fi È™i un stil de cultură. Lăsînd la o parte cunoaÈ™terea È™tiinÈ›ifică, ea însăși sub semnul „cum“ (al funcÈ›ionalului, s a spus, È™i nu al substanÈ›ei, de la Galilei încoace), întîlnim drept principală problemă a filozofiei celei noi tema metodei. Atît Bacon, cît È™i Descartes iau totul de la început, întrebîndu se nu „ce este“, ci cu ce metode se poate explica ce este. Procedeul de a ataca realul este acum cel care hotărăște de cunoaÈ™tere, iar spiritul metodic va domina È™i criticismul lui Kant, a cărui întrebare: cum sînt cu putință judecățile sintetice a priori (adică judecățile înnoitoare, dar necesare, ale oricărui cuget) face să culmineze adverbialitatea în materie de cunoaÈ™tere. Abia pe la 1800 — dacă exceptăm pe Leibniz, precursor în aproape toate domeniile — adverbialitatea va face loc în filozofie unei alte ipostaze a spiritului, în care noul să fie cu putință, aÈ™a cum abia după 1800 cunoaÈ™terea de tip funcÈ›ional din È™tiinÈ›e va culmina în noutățile sub care, teoretic È™i din păcate prea mult practic, trăim încă. Dar triumful deplin al adverbului va apărea în neoclasicismul È™i în veacul al XVIII lea francez pînă la RevoluÈ›ie. Că ele nu aduc noul este evident oricui È™i, de altfel, mărturisit de protagoniÈ™ti ei înÈ™iÈ™i. Nu vor noutatea È™i nu au loc pentru ea, într o lume în care „totul e spus“ cum declara La Bruyeăre. Dar într o asemenea lume este loc pentru felul în care trebuie spuse lucrurile, spre a trezi răspunderea È™i luciditatea omului. Iar exemplul lui Racine va oferi lecÈ›ia hotărîtoare pentru modelarea eroului È™i a fiecăruia dintre spectatori, pe linia răspunderii lui de a obÈ›ine kalokagathia modernă. PrefeÈ›ele lui Racine la tragedii sînt un inegalabil elogiu adus virtuÈ›ii superior educative a adverbului. „Toute la liberté que j’ai prise — spune el în prefaÈ›a la Andromaca — c’était d’adoucir un peu la férocité de Pyrrhus.“ Cu sublinieri care nu aparÈ›in lui Racine, totuÈ™i sînt ale gîndului pus în joc de el, putem lesne continua. Despre Fedra: „J’ai même pris soin de la rendre un peu moins odieuse qu’elle n’est dans les tragédies des anciens.“ Cu privire la aceeaÈ™i piesă spusese, cu puÈ›in mai înainte: „...ce que j’ai peut être mis de plus raisonnable sur le théâtre.“ Dar locul care ar trebui să edifice È™i tulbure cel mai mult, în legătură cu maniera modernilor, ne a părut întotdeauna a fi cel despre sărmana Ifigenie: „Quelle apparence que j’eusse souillé la sceăne par le meurtre horrible d’une personne aussi vertueuse et aussi raisonnable qu’il fallait représenter Iphigénie.“ Trebuie, după Racine È™i tot veacul său, să punem în straie noi temele vechi. Eroii sînt cei de totdeauna, cum aminteÈ™te Roland Barthes (în Despre Racine, trad. rom., p. 4l): „Nu È™tim nimic despre vîrsta, nici despre frumuseÈ›ea îndrăgostiÈ›ilor racinieni...nici un efort înspre ceea ce s ar putea numi adjectivitatea trupului.“ Povestea omului e scrisă, dar datoria noastră de artiÈ™ti lucizi este să dăm altă versiune, mai demnă uneori, mai rafinată întotdeauna, a ceea ce nu încetăm să fim. Căci, pînă la urmă, nu atît demnitatea de a fi om, cît rafinamentul nostru în judecățile despre om È™i societate importă. AÈ™a vor „rafina“ în maximele lor moraliÈ™tii È™i se vor comporta în saloanele lor intelectualii È™i distinsele doamne ale veacului al XVIII lea francez. Curînd apoi aveau să coboare, din nordul britanic, libertățile È™i maÈ™inile; dar pînă atunci, aristocraÈ›ia gîndului, aliată cu cea de sînge, avea să fie suverană. Cu rafinamentul gîndului, ca È™i cu luciditatea lui, moraliÈ™tii vor merge atît de departe, încît vor pune în disoluÈ›ie tocmai ceea ce îi făcuse cu putință: ideea de kalokagathie modernă. Ce este omul? se întreabă ei. Un precipitat al „amorului propriu“, răspund ei; o ființă superior bolnavă; un eÈ™ec. Cu aforismele lor, moraliÈ™tii trebuie să se restrîngă la punerea directă a unui diagnostic, iar de aceea ei au nevoie de o sentință tăioasă. Este ca un pumnal al gîndului, pe care îl înfig în frăgezimea omului. Stilul a devenit la ei stilet — atît de crud poate fi gîndul omului despre om sub semnul adverbului. Nici Rousseau nu a putut scăpa de strînsoarea adverbului. Natura sa este doar o modalitate a naturii, deÈ™ertul său de la Ermenonville este un decor de teatru, iar graba cu care alunecă în contract social, în pedagogie È™i în sentiment îl readuce la bine È™tiutul societății, părăsit o clipă. Nici el nu găseÈ™te noul, aÈ™a cum nu regăseÈ™te cu adevărat pe zeul Pan. Dacă muzica este domeniul relaxării formale, cum crede Wölfflin (op. cit., ed. II, München, 1907, p. 65) È™i dacă ea nu dă intuiÈ›ie, ci doar o dispoziÈ›ie afectivă, Stimmung, (p. 61), atunci Rousseau, un fel de muzician el însuÈ™i, rămîne la Stimmung — la felul de a simÈ›i al omului dintr un veac rafinat. De adverb nu l va salva decît opera, în particular Contractul social, preluat de RevoluÈ›ie. Căci RevoluÈ›ia va muta lucrurile în altă parte de cuvînt, mai substanÈ›ială. Paralel cu epoca adverbului, dar prelungindu se pînă la noi, se deschidea într adevăr, în cultura europeană, epoca pronumelui personal. Apăruse eul. Dar cine sînt eu? Și ce înseamnă „noi“? RevoluÈ›ia o va spune. Hegel o va spune. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy