agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3273 .



O vizită la ceas de noapte
prose [ ]
O poveste adevărată...
Compilation: texte filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mandello ]

2004-03-29  | [This text should be read in romana]    | 



Autorul simte nevoia de a aduce de la bun început niște lămuriri, fără de care această poveste, scoasă din contextul unui virtual roman, nu ar reuși, poate, să transmită mesajul clar și nedistorsionat de acele supoziții care sunt atât de familiare firii umane.
După ce veți citi, probabil că veți înțelege și de ce. Întâmplarea, dacă o putem numi așa, unii spun că nimic nu este întamplător, nici măcar pe această lume, ei bine, această întâmplare este absolut reală. Evident, pe cât de reală poate fi și existența noastră, cu toate mirajele ei.
Era o perioadă în care autorul, aflat, zice el acum, în căutarea adevărului, cocheta cu lumea spiritelor. Nu mai mult, probabil, decât alții la vremea lor, și nici mai profund, aceasta este sigur. Dar se juca, și acesta nu era un joc pentru copii. Dar câte nu crede omul atunci când suferă de acea trecătoare boală numită tinerețe!
Era o perioadă în care autorul, pe care-l vom numi mai departe Gil, pentru a păstra o distanță liniștitoare față de acela care fusese și care nu mai e, avea o influență mai mult decât impresionantă asupra oamenilor, altfel spus, putea să-și impună voința asupra lor. Dacă-și punea mintea cu cineva, se concentra și reușea să-l facă să acționeze după cum voia Gil, și, ce era mai grav, o făcea în joacă.
Ei bine, povestirea aceasta se referă la o perioadă despre care îmi place să cred că a trecut și nu are cum să mai revină. Nu că mi-ar fi cumva rușine, dar acum, după 20 de ani, cred cu tărie că încercarea de a păși pe acea cărare întunecoasă ar fi adus numai rău.
Și nu mă refer aici la mine, ci la cei din jurul meu. Mulți dintre cei ce-mi erau atunci apropiați erau influențați negativ, se simțeau rău, cădeau la pat, în fine, ce mai, nu le mergea bine. Dacă nu era vorba de ei, atunci erau rudele sau prietenii lor apropiați. Nu am înțeles decât destul de greu acest lucru, căci stă în firea omului să nu observe aceste lucruri.
În același timp, lui, adică autorului, îi mergea așa și-așa, adică mai bine decât de obicei. Ce înseamnă acest lucru? Nimic mai mult decât că avea bani de pe o zi pe alta, ceea ce, pentru un student precum se afla, era mare lucru. Sigur, știu că există și studenți cu bani, însă cert este că autorul nu a facut parte din această categorie privilegiată…
Cum ziceam, căzusem ușor în patima mânuirii cărților, dară nu ale celor care se citesc. Această ocupațiune, jocul de noroc, adică, se desfășura la un nivel decent, așa cum bine le stătea unor tineri studioși care nu dăduseră în patima discotecilor. Nu câștigam cine știe ce, că nici nu era de unde, jucam doar de amorul artei de a ghici reacțiile celorlalți, de a încerca să vezi dincolo de ceea ce-ți este dat a vedea.
Îmi plăcea foarte mult să încerc să văd dincolo de fizionomii, să caut să citesc gândurile celorlalți. Aș îndrăzni să spun: cine n-ar vrea să poată? Jocul cu lumea spiritelor, s-o numim așa, ca să nu complicăm povestirea, îmi dăduse puteri deosebite, nu îndrăznesc nici acum a le numi altfel. Știam, de exemplu, când trebuie sa joc cartea și când nu, ceea ce e mare lucru, aș zice.
Nu aș fi acordat mare atenție acestei capacități de a ști e și când dacă lucrurile nu s-ar fi complicat puțin… Mai clar, mă jucam într-o zi cu un pachet de cărți, că ajunsesem să umblu cu ele la mine, nu mă puteam despărți de ele. Și, deodată, îmi vine ideea de a ghici ce cărți am în mană. Atenție, nu să caut o anume carte, ci să ghicesc cărțile pe care le țineam în mană!
Ei bine, am făcut acest lucru în joacă o dată, de două ori, de mai multe ori, pănă m-a întrebat cineva, la un moment dat, ce fac eu acolo, singurel. Zic, uite ce minunăție, pot să ghicesc orice carte țin în mână! Ei au râs, desigur, erau tineri și viața atât de frumoasă, fără cine știe ce complicații... În fața acestei reacții, eu, ființă slabă, mi-am pierdut imediat încrederea în mine, și nu mi-a mai ieșit nimic atunci, pe loc.
Când am văzut episodul din Războiul stelelor, unde Luke încearcă să ridice o navă spațială și nu reușește pentru că nu are încerdere că va putea, am înțeles mai multe. Atunci, însă, n-am acordat nici-o atenție…
Mai târziu, însă, când am incercat să repet experiența, pentru că asta vreau să cred că era, am ghicit la rând carte după carte. Când am ajuns să ghicesc zece cărți la rând, m-am oprit. Ce-i drept, m-am cam speriat, ceva nu era în ordine… Probabil că există probabilitatea de a ghici o carte, dar zece la rand?
În fine, să revenim la povestire. În două cuvinte, acțiunea de mai departe se petrece în garsoniera din București a prietenului meu Mihnea, noaptea tarziu, la ceva timp după experiențele care vorbeam... Un tip ciudat acest Mihnea, cam tăcut de felul lui, dormea cu o spadă la capul patului, în loc de cruce.
Gil adormise pe salteaua întinsă pe jos în dreptul ferestrelor care dădeau spre balcon. La un moment dat, Mihnea strigă “Scoală-te, bate cineva la geam!” Gill se trezi rapid, practic instantaneu. Instinctiv, privi cadranul ceasului de la mână. Arăta exact 02:09.
Cine să bată în geam la acea oră, și mai ales la etajul al doilea? Privi mirat spre Mihnea.
“Cum cine? Prietenul tău, știi prea bine care”. Mihnea, om cuvios până peste poate, nu avea prea mult la suflet experimentele spiritiste ale lui Gill. Deși era un tip relativ deschis, credea că nu aceasta era cărarea cea dreaptă. Să menționăm aici că era o perioadă în care Maestrul și Margareta lui Bulgakov făcea săli pline și ideea de Mefisto nu era privită cu totală antipatie.
Gil simți cum se trezește brusc, cu o senzație ciudată, de nesiguranță. Ca și cum cineva l-ar fi fixat cu privirea prin fereastră, o senzație pe care e imposibil să nu o fi simțit vreodată. Nu îndrăzni, însă, nici măcar să arunce o privire într-acolo. Un fel de fluid, o forță extrem de puternică îl atrăgea de acolo, fără a intra în încăpere, așa cum i se îmtâmplase altădată, când se aventurase mai mult în experiențe spiritiste.
Întinse mâna să dea drumul tranzistorului. La acea oră din noapte, la radio, pe programul doi, știa sigur că este jazz nocturn. În același timp, ceva îi spunea că este inutil, că oricum n-are cum să scape de senzația de teamă animalică strecurată în suflet. Deschise aparatul și, în locul liniștitoarelor acorduri de jazz izbucni pur și simplu o muzică înfiorătoare. Ai fi putut spune că nu era o muzică pământeană.
“Cum adică a bătut în geam?” i se păru lui Gill că redevine dintr-odată rațional. “Cu unghia, uite-așa, de două ori,” veni răspunsul foarte sec și concis.
Da, de două ori... Dacă ne gândim mai bine, toată lumea bate regulat de trei ori: cioc, cioc, cioc. Nimeni nu bate de două ori. Chiar și Destinul bate de patru ori. O știa prea bine: a Cincea de Beethoven era una dintre preferatele sale.
În acea noapte, ca și în altele, de altfel, Mihnea rămăsese să scrie până târziu, la studiile sale istorice, pe care le făcea extrem de munițios, chiar dacă nu se știa cui foloseau. Lucra chiar și așa, la lumina lumânărilor, că nu plătise curentul. Avea demult obiceiul de a sta noaptea să scrie, drept care era mai treaz și mai calm ca oricând. Meticulos și exact, cum îl știa, nu era el omul care să dea referințe neclare. Deci, cu unghia. Sau, Dumnezeule, cu altceva care ar aduce cu unghia!
Mihnea părea a fi doar supărat că nu poate lucra, teama îi era disimulată. “Du-te și spune-i tu să plece, dacă tot îți place ție să te joci cu treburi de-astea. Eu nu vreau decat să lucrez și am nevoie de liniște. Hai, du-te!”
De fapt, Mihnea căuta să pară detașat și netimorat. Gil privi cu coada ochiului spre balcon, mai bine zis încercă. Îl simțea pe acel cineva tot acolo. Nu-i era deloc ușor să facă abstracție.
Cum adică, să-i spună, așa, pur și simplu: “Pleacă și lasă-ne-n pace!” Ce, era sluga lui? Încercă să-l înjure și să-i vorbească urât, așa cum știa că trebuie să facă în asemenea împrejurări.
Știa că se cade să-i vorbești altfel de cum ai învățat la biserică, exact invers. Apoi, ca semn că a plecat de lângă tine, trebuia să cânte cocoșul! De aceea trebuia să arunci cuvinte grele, chiar dacă nu aveai de ce, ceea ce Gil făcea acum, fără a privi, însă, spre întunericul de-afară.
Nimic... După câte mai văzuse, dacă ar fi fost să plece, sigur ar fi cântat cocoșul. Chiar și aici, printre blocuri, unde nu ține nimeni asemenea vietăți prin preajmă. Îl mai înjură ce-l mai înjură, fără tragere de inimă, însă. Simțea că e inutil, cineva parcă-i spunea asta...
“Adu cărțile, să jucăm, o să-i placă asta, cu siguranță!” Mihnea se execută imediat, fără nici-un comentariu, și aduse pachetul de cărți. Când puse mâna pe ele, Gil simți că-l ard, parcă erau cărți de foc!
Le aruncă, cu un gest care ar fi putut părea oarecum teatral, și toate cărțile se răspândiră pe jos, care încotro. Mihnea, la fel ca mai-nainte, fără să spună nimic, luă lumânarea și le culese pe toate de prin cotloanele pe unde ajunseseră.
Jucară apoi pocher cu îndârjire, de parcă cine știe ce sume ar fi fost în joc. Era, de fapt, mai mare plăcerea să vezi ce careuri și chinte royale ieșeau, la fiecare mână. Totuși, timpul trecea, și nimic. Parcă-și bătea cineva joc de ei.
Într-un final, obosiți și fără chef, că nu jucau pe bani, se plictisiră. Aveau și ei, la urma urmei, mândria lor. Mihnea se-ntinse pe pat. Oricum, nu mai avea chef de lucru. Stinse lumânarea, fără a face nici-un comentariu. Gil luă și el în stăpânire salteaua de burete și-ncercă să facă abstracție de tot. Ce naiba, era aproape patru dimineața!
Senzația de neliniște și nesiguranță nu mai era așa pregnantă. Probabil că acesta era motivul pentru care, la un moment dat, așa cum stătea, cu capul spre fereastră, îl puse cine știe cine să arunce o privire peste cap. La doi metri distanță, umbra unui bărbat foarte masiv se profila pe fondul blocului vecin.
Clădirea era bine luminată de becul care era chiar în dreptul geamului, de aceea silueta se contura clar pe fundal. Vila în care stătea Mihnea era veche, de dinainte de război, cu camere foarte înalte. Acel ceva, care arăta ca un bărbat înalt și foarte bine făcut, ocupa cu statura sa tot spațiul dintre cele două etaje.
Aha, deci avea cam trei metri înălțime, atât putu gândi atunci Gil. Sus, la cap, străluceau niște lumini, mai exact, mocneau stins, dar nu cald, ci rece. Era cam ca un un bostan găurit, în care pui o lumânare, la acea sărbătoare americană de Halloween. Strălucirile acelea reci nu transmiteau nimic acum, dispăruse teama, doar clipeau acolo, nimic mai mult.
Închise ochii, îngrozit. Stătu ceva timp, poate secunde, poate minute, cine știe, până când o senzație de liniște îi umplu ființa. Mai aruncă apoi o privire, nu se putea abține, ceva îl chema, parcă.
Nimic. Silueta dispăruse, pe fundal nu se mai vedea nimic. Parcă nici nu fusese vreodată. Așteptă să cânte cocoșul, ceea ce se și întâmplă aproape imediat.
Mihnea, din păcate, adormise deja. Păcat că nu văzuse și el, gândi Gil, cu spiritul lui de cercetător, ar fi fost interesant pentru el. Sau, poate, nu era pentru el să vadă…
Se mai uită o dată, doar, doar o mai vedea ceva. Lumina zorilor topea deja afară întunericul. Plecase…
Gil își aranjă pătura, mai erau câteva ore de somn, totuși. Deodată, un miros îngrozitor îl năpădi din toate părțile. Ce-o cu mirosul ăsta, gândi Gil și mai inspiră o dată, adânc. Ciudat, nimic... Dumnezeule, dispăruse brusc, fără să lase vreo urmă!
Rămăseseră doar întrebările. Cum poate să dispară, așa brusc, un miros atât de puternic? A ce mirosea, oare, ceva ca o miasmă grea, de cărbuni nearși. Abia mai târziu realiză despre ce era vorba. Era pucioasă, era chiar mirosul lui, al nenumitului.
Înțelese atunci aproape totul, atât cât era de înțeles. Dar acum era prea târziu, mult prea prea târziu pentru orice…

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!