Un ocean de foc, o mare de gheață, un cer albastru sângeriu, doi fulgi de nea. Totul e copleșitor, amețitor. Lumea se învârte și culorile vieții se întrepătrund dincolo de înțeles. Lumina întunericului cuprinde pământul. Vântul e cald și dulce. Picurii ploii răcoresc natura îmbătată de mireasma florilor. Stelele se aprind și ard în dansul nopții cu luna. Crăiasa nopții se topește undeva în spatele norilor, în vârtejul întregului Univers. Noianul de petale însângerate se împletesc cu albul țurțurilor de gheață. Cascada de sunete neînțelese și asurzitoare domină atmosfera. E frig. Totul împietrește, apoi revine la viață odată cu apariția soarelui, care încet, încet își reia domnia. E limpede totul în jur. E departe dorința de a fi aproape. E dincolo tot ce ar trebui să fie aici. Timpul înaintează nemilos, totuși nimic nu se schimbă. Nisipul cald îmi atinge tălpile și căldura îmi cuprinde trupul. Apa este agitată, valurile învolburate urlă în liniștea după-amiezii toride. Te gonesc și te strigă la ele la fel de puternic. Asfaltul e fierbinte și nu mă lasă să fug. Frica se topește și ea și apa mă întâmpină agitată. Totul vuiește, dar în sufletul meu e liniște. Calmul e amețitor și apa mă poartă departe. Totul a dispărut. Nimic nu mai există. E liniște și nici atât. Acolo e marea, e cerul, e nisipul, sunt pescărușii, valurile, e lumea întreagă în mersul ei obișnuit. Eu…am fost.