agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ I know what you're thinking, father
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-04-07 | [This text should be read in romana] | Submited by Mariana Cardas
Timp de douăzeci de ședințe, ce au avut loc în palatul Emo, a căpătat formă de pânză portretul destinat să ajungă atât de faimos. Artistul a compus o parte importantă a lucrării – elementele care înconjoară figura – fără prezența mea. Aceste elemente ocupă un loc fundamental în tablou, fiind caracteristice gustului lui Lotto pentru simboluri. Șopârla ce stă pe masă, pe șalul albastru – simbol falic al lui Paracelsus, pe care pictorul l-a descoperit în camera mea din palat–, legătura de chei, penele de ris, petalele de trandafir împrăștiate în jurul cărții pe care o răsfoiesc și, în spate, în același plan în care se observă boneta mea cu medalia lui Cellini, acele alegorii neașteptate: cornul de vânătoare și pasărea moartă, fraternizează în opera lui Lotto cu obiecte misterioase – gheara de aur, lampa, craniul minuscul, florile veștede, rămurica de iasomie și podoabele – ce apar în alte efigii ale sale.
Lorenzo proceda astfel, prin aluzii, prin cifruri, prin necunoscute. În jurul fiecărei imagini trezea o lume enigmatică, abia sugerată. Și asta se vede, mai mult ca în orice portret, în cel pe care mi l-a făcut mie. Neliniștea aceea care mă frământa, de vânător în căutarea tainei morții ; pasiunea pentru artă și poezie ; ideea de deșertăciune a tot ce-i pieritor; ideea posesiunii și a secretului pe care o implică cheile; cea a vrăjitoriei și a senzualității care se degajă de la șopârlă, pe care Paracelsus a numit-o salamandră, se înlănțuiesc ca o horă magică în jurul tânărului descărnat și palid, cu veșminte de un violaceu închis, ale cărui mâini tremurătoare, ivindu-se din zăpada manșetelor, au fost ale mele. Din cocoașă nu se vede nimic. Ca și compătimitorul – sau curtenitorul? – Mantegna când l-a pictat pe gheboșii Gonzaga, în fresca mantovană din Camera Mirilor, artistul mi-a suprimat-o. În cazul meu se topește în umbră. Eu eram ochii aceia întunecați, părul castaniu, lins, cu cărare adunat după urechi, genele acelea foarte fine, pomeții aceia proeminenți, buzele roșii strânse, dar lacome, bărbia aceea ascuțită mâinile acelea inteligente și delicate, spiritul acela rezervat, orgolios, cu o putere ascunsă și latentă, flacăra aceea rece a privirii, gheața singurătății aristocratice și, totodată, duioșia aceea depășește. Trebuia să fiu ca el, un melancolic și un ambiguu pentru a mă prinde astfel, pentru a mă picta așa cu pensula sa, după cum, fără putință de tăgadă, l-a pictat și pe tata.
Desigur, există în ambele imagini, în cea tatei și a mea, mult din Lorenzo Lotto, din ceea ce era în pictură, dar noi, cei doi Orsini, îi ofeream, la un sfert de secol distanță, cu adâncurile noastre necunoscute, înrudite prin complexitate cu propria-i esență, ocazia râvnită de a se exprima și de a-i mărturisi, exprimându-ne și mărturisindu-ne. Din această cauză, mă îndurerează că nu se știe că personajul acesta, numit Portretul unui necunoscut sau Portretul unui nobil în studio, este Pier Francesco Orsini, duce de Bomarzo, și că un comentator îl propune drept model pe un senior, Lodovico Avolante. Nu știu cine a fost Lodovico Avolante, în afară de faptul că era fratele lui Bartolomeo, medicul umanist. Nu știu (și nu-mi pasă, deși aș putea să urzesc cu privire la aceasta un șir întreg de bănuieli și să exploatez faptul anecdotic pentru a-l distra pe cititor) ce relații l-au legat pe senior Lodovico de contele Alvise di Rovero, care l-a însărcinat pe Lotto cu un portret al numitului Avolante, pentru care a plătit douăsprezece livre. Însă ceea ce, într-adevăr, știu, declar și aș susține în fața înțeleptului Berenson, dacă s-ar ridica din groapă, este că eu am servit de model în palatul Emo din Veneția în anul 1532, pentru ca Magister Laurentius să picteze atât discutatul portret de gentilom. Cel puțin până în 1572 s-a aflat în castelul Bomarzo. Nu cunosc ce s-a petrecut cu el mai târziu; cu el și cu tablourile lui Tițian. Urmașii mei m-au jefuit; au risipit ce-mi aparținea. Nu mizau că avea să-mi fie hărăzit cândva privilegiul supranatural să scriu aceste pagini. Când s-a terminat opera, m-am privit în palida și vineția-i strălucire, ca într-o oglindă. La stânga, Lotto pusese o fereastră ce se deschidea înspre luminoasa depărtare a mării și care promitea, în strânsoarea dezordonată a atelierului atât de bogat în taine furișate, o speranță de lumină blândă. M-am recunoscut din plin în figura care emoționează, în masca ei de alabastru luminos. Așa eram eu, trist, ciudat, visător, nehotărât, tulbure, nostalgic. Un principe intelectual, un om al acelei epoci, oarecum arhetipal, situat între un Ev Mediu preocupat de lucrurile pământului cel scârbavnic și de cele problematice ale lumii de dincolo; șubred, puternic, ambițios și șovăielnic, stăpân al eleganței ce nu se învață și al aceleia pe care o predau textele ; desfrunzitor al trandafirilor veștejiți, prieten al șopârlei lascive și al salamandrei nemuritoare. Ghebul, povara cea neînduplecată și dureroasă, nu e prezent în pânză, însă apasă asupra ei, dar – și aici e una din minunile artei lui Lotto – apasă invizibil asupra ei, asupra grației sale spirituale, asupra atmosferei metafizice.Îndată ce am intrat în posesia portretului, am hotărât plecarea. Prin mijlocirea lui Valerio Orsini, Maerbale m-a înștiințat că era de acord cu împărțirea proprietăților noastre făcută de Alessandro Farnese. Chiar dacă nu l-am crezut, știrea mi-a făcut plăcere. Răzvrătitul acela, al doilea la Bomarzo, se pleca de ochii lumii în fața ducelui. Silvio da Narni mi-a adus, în ziua plecării, un manuscris al călugăriței vizionare din Murano, o epilectică pe care o consultau pentru că prezicea cu succes. Dăduse de știre că papa Clemente avea să fie înlocuit foarte curând de altul, de origine franceză, și anumiți învățați susțineau că cei din casa Farnese se trăgeau din Franța, confirmând-o prin criniii blazonului lor. Călugărița îmi scrisese doar o frază : cât nu se va lăsa măsurat de ceea ce-i omenesc, ducele se va admira pe sine însuși. Era ofrază sibilină, al cărei înțeles nu l-am deslușit până târziu, foarte târziu. Din câte mi s-au profetizat, în nedezlegata încâlceală a augurilor în umbra cărora s-a depănat firul vieții mele halucinante, a fost cea mai precisă, cea mai justă. Am lăsat, deci, Veneția. Luam cu mine portretul imaginea adevărului și a izbăvirii mele. În momentele de incertitudine, aveam să mă caut și să mă regăsesc în el. Acum eram gata să înfrunt două chestiuni serioase: nunta și căutarea scrisorilor alchimistului. Când am plecat, Valerio Orsini m-a copleșit cu multe cadouri și recomandări, iar pe micul Leonardo Emo, cu care abia vorbisem, l-am văzut plângând, ascunzându-se după o coloană.
|
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy