Prolog
Þi s-a întâmplat și ție să fii oprit pe stradă de Omul fără Chip? Să te simți urmărit și, oprindu-te-n loc, să vezi că cineva te fixează ca pe-un exponat dintr-o vitrină?
Îl privești și tu, observându-i, contrariat, pantalonii murdari și tricoul ce nu se potrivește deloc cu frigul de-afară; îi descoperi apoi părul vâlvoi, crescut din fața lipsă, înlocuită de ovalul unei oglinzi transparente, care-ți dezvăluie fundalul ca printr-o apă tulbure, amestecând realitatea imediată, cu lucrurile trecute și viitoare.
Orizontul, subțiat, se-nclină oblic, pe măsură ce faci ochii mici și apleci lateral capul. Atunci îți pare că unda tulbure se vălurește puțin, oferindu-ți un răspuns tainic, ca un oracol nedeslușit. Omul fără Chip îți întinde, în sfârșit, mâna și ai senzația că te însoțește mereu, pe măsură ce înaintezi spre inima Domului pe care l-ai visat dintotdeauna.
Acolo, în mijloc, descoperi cele două personaje ce stau în transă, aparent nemișcate, pe tronurile lor monumentale. Cel dintâi are un cap ciudat, ca de târnăcop; celălalt, cu un aer sinistru, ține un topor rezemat la picioare. Ca sub apăsarea unei lespezi, urmărești teribila dispută a celor doi. Sufocat de electricitatea din aer, înțelegi că această tensiune, suspendată între Negativ și Pozitiv, este cea care susține, de fapt, marea cupolă a Domului. Aproape instantaneu, vei înțelege că Timpul ți-a făcut o mare concesie și că, de-acum încolo, nu va mai avea nici un fel de răbdare cu tine. Acum poți să te retragi.
Desigur, te-ai crezut norocos, atingând în treacăt, la ieșire, șurubul fin ce se rotește doar înainte, fără oprire, prin piulița de aur, împingând iarăși și iarăși acul ceasornicului peste cifra XII, scăzând cu fiece secundă decadele vieților noastre și apropiind impasibil sfârșitul acestei lumi. Deși ai fost atât de aproape, nu apuci să le afli, căci Omul fără Chip te fură pe neștiute, de cealaltă parte a oglinzii, apoi te părăsește brusc, pierzându-se în mulțime.
Mai mult de atâta nu vei ști niciodată.

Întors, ca o gheară spre suflet
Desigur, putem ori întreaga poveste aici. Am spus cam totul din capul locului, dar firea ta nestăpânită te va împinge să dai filmul înapoi și să încerci ceva atât de absurd și de ilogic, încât vei reanaliza mereu, cu un soi de obsesie disperată, fiecare secvență în care sensurile, ce păreau să se adune la un moment dat, o iau razna, scornind noi combinații arborescente și mereu schimbătoare.
Întors ca o gheară spre suflet, foșnetul neliniștit al miilor de ipoteze neexplorate din copacul bântuit al Cunoașterii, te va copleși, de-a lungul fiecărei nopți de insomnie. Fascinat, acaparat, subjugat apoi, îți vei consuma febril restul existenței în nopțile cu lună plină și, atunci când vei crede că ai înțeles măcar un petec din Marele Adevăr, când vei crede că ai înțeles măcar ceva, îți vei ridica fruntea plină de riduri de pe manuscrisele învălmășite și vei afla, cu amărăciune, că în jur nu mai este nimeni dispus să te-nțeleagă. Că epoca ta a trecut, că nu mai poți comunica, mișcându-te lent într-o lume prea grăbită, „înțelept” și poate elegant, în arhipelagul fericit al bibliotecii tale, închis în dulcea carapace a tabieturilor, ferit de uraganele de-afară.
Este prețul lucidității dureroase din ceas de noapte, smulsă, doar pentru câteva clipe, imperiului oniric, doar atât cât să poți așterne pe hârtie câteva crâmpeie de adevăruri relative, de care te vei îndoi până în ultima clipă.
Prea puțin, totuși. Prea puțin, căci mai mult nu vei afla niciodată.

Cap - de - Târnăcop
Aleșii renunțaseră de mult să-l mai consulte, să mai comunice cu el. Era greu să întreții legende într-o zonă a Universului unde nu ești interesat de nimic, decât de un status-quo lânced și agonizant. Perioada Consilierilor, cu amintirea nostalgică a palatelor baroce, scăldate în lumina aurie ce penetra prin imensele vitralii, cu concilii și Sfaturi ale Înțelepților, părea apusă pentru totdeauna.
Și, chiar așa, cui îi mai păsa de bizarul Cap-de-Târnăcop, șontâcăind, ruginit, într-un capăt uitat de lume, soldat credincios al unui Imperator care-l uitase de demult, încrâncenat de nemiloasa picătură chinezească a șirului trădărilor din lunga istorie a puterii lui absolute, trădări la care-i supuse pe cei mai apropiați colaboratori ai săi, pe zișii „favoriți”, ce sorbeau din nectarul măririi doar pentru o clipă?! Și cine mai avea memorie, cine mai stătea să judece, în amurgul minților lor, când și cel mai nebun dintre Vulgari întrezărea revărsarea finală de fiere topită, ce avea să paralizeze chipurile tuturor într-un straniu rictus mongoloid…

Strecurat ca un șarpe
Strecurat ca un șarpe pe sub ușă, l-am văzut mai târziu sau doar l-am ghicit ca pe o piază rea, o himeră la capătul coridorului întunecos, acolo unde instalaseră Mașina care distribuia Spaima.
Era el, Cap-de-Târnăcop, cocoșat și alungit pe ziduri, frânt ca o umbră la muchia pereților. Cu ochi de cameleon, privind caleidoscopic, l-am deslușit apoi în străfulgerarea intermitentă și orbitoare, de dincolo de grilaje. Era el, Cap-de-Târnăcop, poleit de lumina ireală, ea însăși devenită în acea noapte platoșă de Terminator, inspirând o teamă mistică drogaților și boschetarilor din orele târzii.
Atunci s-a decis pentru prima oară să le vorbească, încălcând, cu bună știință, cel dintâi comandament al uitatei sale misiuni: neimplicare, neintervenție, neinfluențare. Deși era poate prea târziu și fără a fi sigur că are vreun rost, trebuia să le spună ceva celor dispuși să-l înțeleagă. Recompunea febril, cu multe rateuri, cu pauze lungi, amnezii și lapsus-uri, întreaga lui experiență petrecută în mijlocul unei lumi pe care a încercat cu disperare să o ajute, fără a primi în schimb măcar un semn de iubire sau înțelegere.
Pentru că el știa prea bine că viitorul, în nici un caz, nu este universul nichelat și antiseptic, coridorul strălucitor pe care alunecă, în lumina neonului, siluete zvelte și argintii…

Arzând în dorințele lor
Această poveste nu pot să vi-o spun așa cum a fost. Eu trebuie să operez cu stereotipurile voastre blestemate, chiar dacă uneori mă-ndoiesc că ați fi un experiment genetic reușit. Fiți conștienți măcar de asta și ascultați-mă acum, când cerul s-a făcut roșu, iar luna monstruoasă veghează-n lungile voastre nopți de insomnie.
Dacă vi i-aș descrie pe toți demenții care au domnit și s-au succedat frenetic înainte de Sfârșitul Lumii, mâncându-se literalmente unii pe alții, ați spune, pe bună dreptate, că mint.
Însă eu am văzut cenușa ultimelor zile, i-am zărit pe falșii sacerdoți arzând în pălălaia timpurilor finale, arzând în dorințele lor - ardens in cupiditatibus - așa cum învățasem cu trei milenii înainte.
I-am văzut apoi chirciți, ghemuiți, ca pe niște fetuși carbonizați, cu mâinile înțepenite într-o postură jalnică, ce aducea a (ultim) gest de apărare, cu fețele-ncremenite în acel straniu rictus mongoloid…
Erau cei vicleni, prefăcuții - așa cum îi știam din zorii erei noastre, amanții sperjurului, delațiunii, „fecioarei de fier”, rețelei de informatori, violului psihic, fizic, în grup, sadici, spintecători ai conștiințelor; așa i-am cunoscut, dar nu vi-i pot povesti, fără a cădea în vreo capcană - măcar că toate capcanele vi le-am știut din timp și, Cerul mi-e martor, nu v-am urât o clipă, ba chiar mi-a fost milă de voi.

Timpul, astfel fragmentat
Eu mai văzusem timpul astfel fragmentat, îl văzusem descompus și recompus, dar, cu toate astea, n-am putut face prea multe pentru voi.
M-ați lovit crunt atunci, m-ați făcut una cu pământul, pe maidanul bolovănos de lângă Luna Park, unde, la malul mării, puținii viabili din specia voastră se chinuiau încă să-i atragă pe cei de sex opus, în jocul acela vechi de când lumea.
Am sângerat atunci, ca să vă dau semn că sunt vulnerabil; am urlat, ca să vă arăt că mă doare, încercând să fiu compatibil cu voi; am implorat și m-am târât în patru labe, gândind că asta v-ar provoca mila.
Până atunci m-am crezut un maestru al iluziei, dar am fost înșelat - m-ați fi omorât fără clipire, m-ați fi ucis pe loc, deși nu v-am făcut nimic rău. Acolo s-a rupt ceva în mine, pe loc am devenit „ciudat”: atunci când m-ați scuipat și mi-ați zis, pentru prima oară, Cap-de-Târnăcop.

La picioarele faraonului
Primul l-a crezut bețivul cel blând, care-L visa pe Dumnezeu, și toți cei asemenea lui l-au acceptat curând. Îl venerau, fascinați, ascultându-i poveștile înfricoșătoare, în amurgurile reci și umede. Credeau în el cu o patimă absurdă, privindu-l, nemișcat, ca pe o statuie colosală, faraonică, la picioarele căreia te simțeai mai puternic, „de partea Zeului” în fața căruia dușmanii cădeau, hipnotizați, ca sub un blestem sacru.
Uneori, el le apărea ca o făcătură inimaginabilă, ce atingea solul cu lungi picioare metalice, un fel de portal ambulant, sub care bălăngănea o imensă limbă de ceas, adesea transformată în lama-pendul a unui instrument de tortură, coborând lent și implacabil.
Sufocați, ei îl visau ca pe un braț alb, un burduf umflându-se dizgrațios la capătul fiecărei străzi, furându-le aerul și lăsându-i imobilizați, cu ochii ficși, prăbușiți în propria lor groază.
Înfrigurați, ei îl zăreau ca pe un zigurat - singur și tăcut, întunecat și distant, în mijlocul deșertului rece - viziune a unei profeții sumbre, arătată doar câtorva Aleși și apoi uitată, sub porunca tăcerii.
Alteori, aidoma fulgerului, imaginea de o claritate insuportabilă, le electrocuta simțurile. Atunci vedeau încâlceala de plante țepoase sau bombate, închipuind crengi subțiri, spini sau pântece lucioase de femei vegetale, provocator contorsionate.
Părăsiți, în sfârșit, de înspăimântătoarele vedenii, oftau: „Prea mult, Doamne, pentru lumea asta trecătoare!” și umili, se recunoșteau în puterea lui.

Cel-care-mânuia-Toporul
În acea dimineață cenușie, capul îi balansa necontrolat înainte și înapoi, aidoma unui ciocan. Cum premonițiile i se adevereau tot mai greu și mai târziu, nu mai avea nevoie să privească în lungul străzii pentru a înțelege că nu-și va mai regăsi niciodată prietenii acolo.
A descompus imaginea în secvențe și l-a revăzut pe Cel-care-mânuia-Toporul, venind mai devreme decât s-a așteptat. A simțit aerul stătut al serii, miasma fetidă, fluidul vâscos care propaga lesne unda demenței, în fața căreia carcasa umană, ridicolă și trecătoare, amețită de drog și alcool, obsedată de ritm și sex, anesteziată, nu afla refugiu.
Cel-care-mînuia-Toporul se apropiase încet - un angrenaj care vâna încrâncenat, metodic, ivindu-se tăcut din ceață, din fum sau din umbră, ca o ultimă viziune înaintea neantului. Așa a suportat martorul mai ușor scenele la care a fost silit să asiste - moartea nefericitelor creaturi, ultimele lor clipe, dar și rapidele treceri în revistă ale celorlalte posibile destine ale acestora, toate terifiante și imposibil de spus mai dinainte.
Cel-care-mânuia-Toporul își continua înaintarea, curățind, fără greș, străzile. În urma lui, martorul fu cuprins de o stare ciudată, trecând de la frison la o tensiune paroxistică, ce amenința să-l dezintegreze. Atunci și-a ridicat ciudățenia de cap spre cer, șoptind, cutremurat: „GATA”!

Ca la comanda unei entități colosale…
Ca la comanda unei entități colosale, strălucirea acestei lumi a mai pâlpâit de două ori, înainte de a se stinge pentru totdeauna.
Două fracțiuni de secundă, o dublă clipire și s-a (re)văzut întreaga măreție ce avea să dispară în noapte, aidoma uriașului Titanic, care și-a recompus vremelnic silueta din constelația hublourilor luminoase - înainte de a se dezagrega în neantul ostil, umed și întunecat.
Așa s-a încheiat totul, firesc și grav, fără vreo grimasă patetică.
De-acum încolo, împreunările și despreunările oamenilor nu vor mai avea nici un rost. Orice va exista de acum înainte, va fi realitatea bizară de după Apocalipsă, non-lumea în care fiecare acțiune va purta semnul minus, ca o pecete a zadarnicului chin ce va însoți ultimul drum al fiecăruia, spre liniștea definitivă.
Rămas ca o jucărie inutilă la marginea Universului, Cap-de-Târnăcop privea, înțepenit, imensitatea mării secate, unde cadavrele animalelor marine, descompuse, închipuiau, din coaste și vertebre, cimitire de corăbii fantastice…

Acceptații
Și-a-nchipuit mereu clipa aceea, când Cupola cerului urma să coboare până la el.