-Se sfârșesc minutele alocate vouă, dragi prieteni. Ne vom vedea peste două săptămâni, aceeași ora, dar mai trebuie sa aflu cu siguranță unde și apoi vă trimit o felicitare. Vreau doar un lucru: nu uitați de ce faceți ceea ce faceți. Când aveți o coală albă de hârtie în fața voastră și nu știți ce să scrieți, gândiți-vă cât poate însemna tot albul acela. Este o priveliște nemărginită, nu-i așa? Păi atunci, mărginți-o! Altfel, nimeni nu va reuși să sustragă prea multe ințelesuri din ea. Și nu am vrea așa ceva, nu?
Cu un zâmbet amar pe buze, lectorul din aceea seară părăsi în grabă podiumul inhibant si ulterior sala de conferințe. O mână de oameni se adunaseră într-un colț și discutau aprins despre stilurile lor originale, fiecare încercând să faca o paralelă cu mai marii scriitori, “frații lor”, cum le placea să îi numeasca. Unul dintre ei, auzisem cu câteva zile inainte, îl cunoscuse chiar pe laureatul Academiei de acuma zece ani și era mândru de statutul care i se acorda datorită “vastei sale experiențe literare”. Mă uitam la fiecare în parte, în timp ce îmi îndesam foile de hârtie în dosar, și imi venea să pufnesc în ras: nici unul din ei nu publicase absolut nici o scriere proprie. Se lingușeau reciproc și trăiau fericiți în realitatea lor limitată. Ce sens avea să frecventeze aceste cursuri, dacă nu aveau de gând să facă următorul pas?
Frigul de afară patrundea până în cele mai ferite fibre umane. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât mai rare erau aparițile altor ființe gânditoare, dar în schimb se mărea ingrijorător de mult masa bunilor noștri prieteni carnivori. Flămânzi și șchiopătând, se perindau pe trotoarele părăsite. Oricând puteau să se repeadă la tine, fără să îți dai seama de unde au apărut.
Fiind distras de grijile relativ cotidiene, nu am observat mâna întinsă înaintea mea, până ce am dat peste ea. Un, hai să-i spun, “individ”, acoperit de haine, pături, bucăți de carton, ținea palma, de o culoare nesănătos de violetă, deschisă înaintea mea. Puțin confuz, mi-am înfundat mâna mai adânc în buzunar, însa mare mi-a fost mirarea când nu am simțit nici un obiect palpabil, care ar fi putut fi de ajutor acelui amărât. Dezamăgit și-a coborât privirea, iar eu mi-am urmat drumul.
Ajuns însa la colț, am privit înapoi. Singuratic stătea înecat în suferința lui, lângă bătrânul plop posomorât al cartierului, așteptând parcă să se dezghețe balta din mijlocul străzii. Un sentiment teribil pusese în aceea clipă stăpânire pe sufletul meu…
Înăuntru, acasă, nu era mult mai cald. Conducta se spărasese cândva, demult, dar nimeni nu mai aștepta de la nimeni nimic, pentru că nimeni nu mai credea in minuni. Am proptit dosarul cu scriituri de soba bătrână și ușor mi-am lăsat mână să atingă umărul individului, ca nu cumva acesta să se înspăimânte. Sub greutatea mâinii mele, s-a coborat și s-a gârbovit înaintea sobei. În ea se odihneau de câteva zile niște lemne. Hârtie, însă, nu se găsea nicăieri în casa. Unde dispăruse, nu știam, iar in speranța că voi vedea ceva. privirea mea se rătacii prin cameră.
Cu mâna puțin tremurândă am scos câteva foi “pictate” cu poezii, scrise și rescrise, ale marilor clasici, ale marilor contemporani…ale mele. Expresia individului am văzut-o fugar: se uita înspre mine, cu ochii bulbucați și un sâmbure de teamă în privire. Atunci, din greșeală, sau din neatenție, câteva poezii mi-au scăpat din încleștarea mea prea tandră. Omul de lângă mine ridică una dintre ele, și o strânse în brațe ca și cum ar fi emanat o căldură neștiută. În timp ce primele flăcări mușcau milos din hârtie, și funinginea se ridica înspre văzduh, o voce ca ieșita din acea expresie de teamă rasuna parcă de pretutindeni- o ultima strigare înainte să devină scrum.
[Numai poetul…]
Unde rămăseserăm? El se uita pierdut înspre foc. Pe obrajii mei se scurgeau câteva lacrimi muribunde. De ce nu ne privesc ochii lumii, să înțeleagă ce facem atunci când nu suntem alături de ei? De ce nu simt cum să își umple golurile din suflete? Ce pot ei să vadă cu ochi de piatra, acoperiti de lentile de contact…