Când Ștefan sună s-o cheme acasă, hotărârea era luată și de nezdruncinat. El veni la gară s-o ia cu mașina dar femeia palidă, îmbrăcată modest și cu părul strâns, nu era aceea pe care o aștepta. Simți că i se strânge sufletul de negre presimțiri. Crezu că se întâmplase ceva rău dar răspunsul ei că erau, cu toții, bine, îl neliniști și mai tare. Luana nu-l privi nici o clipă în ochi iar în momentul în care păși pragul casei se îndreptă spre dulap și scoase hainele ei și valizele. Bărbatul se trezi depășit de situație. Pregătise masa, cu sfeșnice și lumânări aprinse, cumpărase șampanie și tort de ciocolată, pentru că în ziua aceea se împlineau șapte ani de la căsătoria lor. Se gândise încontinuu la relația dintre ei și hotărâse să se schimbe, să-și facă timp, cu orice preț, pentru ea. Să-și calce pe inimă și să meargă la medic, să-i facă un copil și să vadă, în acest fel, căsnicia lor consolidată. Se considera unicul vinovat de situația în care se aflau. Se amăgise, amarnic, crezând că tot ceea ce face e doar pentru ea. Îi plăcea să colinde țara în lung și-n lat, să se împăuneze că face bani, îl sufoca fiecare oră petrecută între cei patru pereți ai casei, lipsit de o activitate reală. Refuzase să-și aducă-aminte că nevasta lui nu e femeia pe care s-o dresezi cum vrei, pe care s-o obligi să trăiască o stare impusă. Se îndrăgostise de ea pentru voluntarismul și independența ei înăscute. Era inteligentă și plină de viață iar el avea obligația s-o ajute să-și facă o carieră. Se întrebase, în lungile zile de singurătate, cum de nu văzuse toate astea până acum. Era fericit că se deșteptase, înainte de a fi prea târziu.
Faptul că Luana își strângea lucrurile, fără să-l privească, fără nici un cuvânt, uitând cu desăvârșire de importanța zilei, îi dărâma toate planurile. Se uita la ea prostit, neștiind ce să spună. Cu sufletul strâns, femeia îi simțea privirea înfiptă în ceafă dar nu știa cum să-și înfrâneze purtarea aberantă, de prost gust și nici cum să înceapă să anunțe sfârșitul. Ea, cea de neîntrecut, de neînvins, plină de morală și educație, crescută în spiritul dreptății și a fricii față de Dumnezeu, căzuse în cea mai cumplită mocirlă. Cum să-i spună soțului ei că devenise o nerușinată, că se aflau la un capăt de drum și că nimic nu-i mai putea întoarce? Era obosită, sfâșiată și incapabilă să vorbească. Văzu masa frumos aranjată și își aminti. Se împlineau șapte ani de la unirea lor. Momentele de emoție, de jurăminte și frumusețe, se aflau departe, lepădate și uitate în cine știe ce zi, a cine știe cărui an din viața lor împreună. Probabil că nu-l iubise îndeajuns. Îl înșelase nu numai trupește ci și sufletește, lăsându-se îmbătată de frumusețea și sexualitatea lui, de succesul la femei. Adorase să se știe aleasa, invidiata, soția unui bărbat superb, de dragul căruia femeile ar fi fost capabile de orice. Se aruncase în brațele lui ca să-și vindece rănile, uitând să bage de seamă că ceea ce oferea nu era, nici pe departe, detașarea, dăruirea totală și emoția interioară determinate de o iubire adevărată.
- La mulți ani, nevastă!
Glasul lui avu efectul unui tunet. Se dezechilibră și simți că-i pocnesc timpanele. Vocea groasă, de bărbat viril, sună ca o amenințare din ceruri. Întoarse capul și-l văzu căzut într-un fotoliu, privind-o cu ochi de gheață. Ștefan întinse mâna spre valizele deschise.
- Astea ce trebuie să-mi arate, că mă părăsești?
Era îmbrăcat în cămașă de mătase, culoarea coniacului și pantalon de vară bej. Părul negru, cu o lucire aparte, gura senzuală, aceeași frumusețe și eleganță unică... Se măritase cu el ca să-l posede, să se bucure de puterea și de bărbăția lui.
Ștefan își încleștă mâinile de brațele fotoliului. Ce diavol intrase în mintea ei ca să-l distrugă, să-i dea viața peste cap? Răcni:
- Vorbește!
Femeia căzu moale pe covor, cu genunchii îndoiți.
- Vreau să divorțez.
El râse, un hohot răgușit, de pe altă lume.
- Să divorțezi... Ești nebună!
- Nu știu ce să fac altceva dar știu că asta e ultima noastră zi împreună.
Bărbatul se repezi spre ea, o smulse de jos și-o izbi de perete.
- Crezi că poți intra în viața mea, furându-mi rațiunea și inima iar mai apoi să mă arunci, ca pe un gunoi, după bunul tău plac? Să mă lași cu vise și jurăminte neîmplinite, la cheremul unei vieți goale și deșarte? Glumești, nu-i așa? Vrei să mă forțezi să fac ce vrei tu. Nu-i nevoie de asta. De când ai plecat, mă învinovățesc întruna. Știu că ai dreptate. Am să merg la doctor și-am să-ți fac un copil. Renunț la depozit, m-am gândit bine. Am să deschid...
- Divorțez, Ștefan. Nimic nu mă mai poate întoarce. Toate astea vin prea târziu.
El văzu privirea ei hotărâtă, femeia care nu era a lui, imposibilitatea de a schimba ceva. Orbit de neputință și de dragostea pentru ea, ridică mâna s-o lovească. Luana închise încet ochii, sperând ca pumnul lui să fie puternic și s-o adoarmă pe vecie. Îi simți atunci buzele fierbinți peste ale ei, le lăsă să-i alunece agale pe gât, îl înlănțui și se ascunse la pieptul lui, șoptind:
- Niciodată n-am să mai pot face dragoste cu tine.
Ștefan Escu n-avea nevoie de mai mult. Nu voia să știe, nu-și dorea să afle, în adâncul sufletului intuia adevărul și era convins că nu va face față unei confirmări. Se așteptase la așa ceva? Crezuse, vreodată, că e posibil, că ea e în stare să facă asta? O neglijase, o dezamăgise într-atât? Știa că, ceva mai târziu, nu va mai conta și atunci o va căuta, o va determina, prin toate mijloacele, să se întoarcă la el. Între timp, nu putea decât să-i facă jocul.
Își văzu soția îndreptându-se spre ușă. Spuse, încercând să-și amâne lacrimile pe mai târziu:
- Viața mea nu va mai fi la fel fără tine. N-am să mă mai pot întoarce în casa asta știind că tu nu mai ești aici. Deși te îndrepți spre un mal îndepărtat, eu nu voi face altceva decât să merg după tine. Într-o zi, te vei întoarce la mine, Luana. Ai jurat în fața Domnului. Nu te va lăsa să faci altfel.
Ea coborî împovărată scările și o dată ajunsă în stradă izbucni în plâns. Lacrimi amare, puhoaie devastatoare gata să inunde pământul, arzându-i obrajii, pustiindu-i sufletul, perdea opacă și dureroasă prin care nu reușea să vadă drumul pe care trebuia să apuce.