“Nu stiu de ce am sa incep asha...dar...sa trecem peste asta...
Ati vazut vreodata un inger plangand?...sau...ce ati face daca ati vedea pe o fatza plina de inocentza unei dureri atat de pure si atat de puternice, curgand shiroaie amare de disperarea imposibilului?...i-ati intinde o mana si i-ati sterge lacrimile cu o mangaiere?...ati merge nepasatori mai departe?...sau...macar v-ar intrista aceasta imagine apasatoare?...
M-am gandit des la asta...si am simtit o data ca am vazut ingerul...dar...nu am trecut pe langa el...nu l-am mangaiat ci doar...i-am furat lacrimile...mi-a zambit apoi s-a intristat...erau lacrimile lui, de ce i le-am luat?...
Shi simt cum adie vantul in suflet si cum se izbeshte fara sperantza in gol...shi atunci...uit ca nu sunt lacrimile mele...si le las sa curga...sa le simt toata sarea...toata durerea...toata disperarea...si cu cat curg mai multe...cu atat simt cum durerea se risipeste ushor...caci stiu ca acum...ingerul acela e langa mine shi ishi recupereaza lacrimile una cate una ca sa nu le mai simt si eu povara....
De ce plang?...de trecut, de prezent...de viitor...de frica....de durere...de lashitate...de imperfectiune...de...placerea de a simti ingerul langa mine mereu acolo, mereu atent la fiecare lacrima...mereu sa le stranga intr-un sipetzel...sa le duca departe de mine...dar...niciodata nu termina de strans...
Mereu exista amintirea...mereu cosmarul amintirii...
Acum merg pe strada...si-as mai vrea sa vad o data ingerul...sa-i mai vad o data chipul...sa ma opresc, sa il mangai si sa merg mai departe...sa-i las lacrimile...”
-Ah, ce absurd...nu reusesc sa scriu nimic...Imi vreau visele inapoi!!
Frunzele toamnei se jucau alene in parul Clarei...mormant de culori trecatoare...una cate una ii acopereau visele...fiecare o amintire...fiecare o stea din cerul ei care parca o apasa acum si n-o mai primea in lumea ei copilareasca. O dorea cu atata disperare inapoi...copilaria...inocenta...si nu-si putea exprima nici macar in scris durerea aia surda si continua...
S-a ridicat palida de pe banca, prietena umila...totul a inceput sa se roteasca privind cerul si curand nu si-a mai putut simti fiinta. A cazut brusc in noianul de amintiri al parcului...cand s-a trezit cerul inca se ma rotea, inca ii era frica sa se ridice asa ca si-a adunat de unde era caietele cu insemnari cu foile certate de vant si tinandu-se temator de banca s-a indreptat si a pornit agale spre casa cu privirea pierduta.
Deja se obisnuise cu lesinurile, ii aminteau ca durerea e inca acolo...caci de cate ori o alunga din gand se manifesta fizic...
Ii era frica sa se duca acasa, sa revada camera cu povestile ei care parca erau chemari ale plangerii. Ii era frica sa mai atinga vreun lucru al odaii pentru ca lacrimile ar fi siroit din nou, nepasatoare ca o distrug fara incetare...usor, ca un drog, dependenta de propria-i durere, de cosmaruri...de el.
Se dispretuia pentru ca se lasase doborata de un om atat de patetic, atat de crud...ca nu vazuse si nu simtise raul care si-l facuse singura prin el...Poate ca el nu purta nici o vina...sau...poate ca era numai vina lui...nu mai stia..se pierdea in ganduri, in lacrimi si uita ca mai exista ca om...Singurele momente in care isi amintea de aceasta conditie umana era cand intalnea un cunoscut pe strada si atunci zambea dulce si prietenos, facea glume, complimente, nu lasa sa se vada nimic pentru ca ar fi privit-o cu ura, n-ar fi inteles-o, nu ca n-ar fi vrut sa o inteleaga ci pentru ca pur si simplu n-ar fi putut. Rar cineva vedea dincolo de zambetul ei..si atunci devenea nervoasa, oarecum violenta, nu fizic, ci prin cuvinte...ar fi facut orice ca sa intoarca persoana respectiva la ideea aceea care vedea in ea un om simplu, superficial, lipsit de probleme.
Acum deja se facuse noapte si in intunericul ei, eu impasibil, isi vedea sufletul, atat cat mai ramasese din el. Avea stari contradictorii caci nici macar nu mai stia ce vroia, Cateodata isi adora durerea si i se ruga ca unui zeu, iar alta data saruta picioarele aceluiasi zeu negru ca sa plece pentru a-si putea chema inocenta si sufletul de copil inapoi. Il implora cu lacrimi nesfarsite si ii aducea ca ofranda durerea, dealtfel, atat de pura si ea. Incet incet se resemnase in durere ca intr-un cosmar permanent, repetandu-si mereu ca e doar un vis si ca o data si-o data tot se va termina…oare cand? In trebare ce tot ii revenea staruitor in minte si-o chinuia cu sunetul ei ascutit noapte de noapte.
Plutea ca o umbra prin noapte cu ochii, odata stralucitori, adanciti in orbite acum, rosii si mereu umezi.
- Off … nu se mai sfarseste cosmarul asta o data!…exclama suspinand
strangandu-si pumnii pana cand simtii ca unghiile ii patrund in carne. Isi privii nedumerita palmele sangerande si isi aduse aminte cu dezamagire ca e totusi om, ca totusi e inca vie…alt cosmar si asta.
A continuat sa mearga dar…nu spre casa, parca si uitase drumul ala. Se simtea ca
si cum ar fi fost intr-un trup strain cu o minte calatoare prin suflete, intr-o cautare continua si nedefinita. Nici nu mai avea ce cauta in trupul asta, cautarea necunoscutului fusese zadarnica. Si totusi nu pleca, nu se putea desprinde, ceva o incatusase…poate golul din el sau poate ca, din contra, minciuna ascunsa in golul acela atat de perfect resimtit in ultimele luni.
Incerca sa gandeasca clar, de fapt isi dorea ca macar pentru o clipa sa reuseasca sa gandeasca macar. Sa uite de tot si sa poate sa afirme “ sunt om” si sa si creada cand o spune, sa alunge vina pe care se obisnuise sa si-o atribuie in orice situatie. Ii era mai usor asa, spunea tuturor si isi spunea si siesi ca totul se intampla din greselile ei si totul devenea simplu. Mentalitatea de oameni stersi de limitele pe care nu incercasera sa le treaca niciodata ii facea sa se simta mai puternici, dandu-le incredere in ei atunci cand vina era atribuita altuia. Invatase modul lor de gandire, le stia limitele, le citea personalitatea din privire si stia cum sa ii faca sa se simta importanti ca sa scape mai repede de vorbaria lor plictisitoare si atat de lipsita de orice sens, era un fel de hobby pentru ea, un hobby care ii facea rau pentru ca dupa fiecare discutie cu un astfel de om simtea cum o cuprinde o sila fata de tot si ii venea sa urle…dar…tot ce facea era sa planga, cateodata pentru ca nu ii mai suporta pe ei, alta data pentru ca nu se mai suporta pe ea si si-ar fi dorit sa fie ca ei, inconstienta.
Una dintre putinele ei multumiri era ca nu putea sa urasca pe altcineva in afara de ea, ca in sufletul ei negru, atat de gol acum si atat de plin de iubire odata nu era loc pentru ura. Nu putea intelege ura si rautatea si nici nu dorea sa cunoasca sentimentul asta atat de uman, care o infricosa in momentele in care isi aducea aminte ca e om realizand ca poate omul din ea o va obliga sa urasca candva. Era terifiata de gandul acesta ca si de uitare, ca si de fericire. Ii era teama ca fericirea o va face comuna, ca va inceta sa gandeasca, sa analizeze totul in momentul in care macar o raza ii va atinge sufletul. Si totusi si-o dorea.
Si picioarele continuau sa paseasca…pas cu pas…lacrima cu lacrima…O durea sa nu mai poata iubi, desi de atatea ori avea impresia ca iubeste din nou nu dupa mult timp se regasea privindu-I pozele si urland de durere, de atatea ori avea dulcea iluzie a fericirii si tot de atatea ori ii venea sa isi smulga inima in disperare si s-o lase...