PROLOG

În clipa în care se întinse în pat, crezu că numai gândul la Aniela o mai putea salva. Ascultase tăcută vocea stinsă, încărcată de sentimentul vinovăției, a soțului ei. Simțise, prin telefon, că suferă, regretă, urăște slăbiciunea care-i luase mințile și-l făcuse să greșească.
Sub influența nopții albe, petrecute într-o sfâșietoare singurătate, golită de orice gând și rațiune, fu convinsă că știa ce se întâmplă în sufletul bărbatului ei. O părăsea, cu inima strânsă, pentru o altă femeie. Radu nu mai era al ei. Nu se vor mai plimba braț la braț, nu vor mai mânca la aceeași masă, nu vor mai dormi împreună. Radu, de acum înainte, va face dragoste cu altă femeie. Va mângâia și va dori o altă femeie. Radu va iubi pe alta.
Nu plânse. Își înghiți lacrimile înghesuindu-le, undeva, în adâncul ființei sale mărunte. Le simțea - mici diamante neșlefuite - sfârtecând-o. Deși în amorțeala nopții se așteptase la asta primi lovitura în plin. În suflet. Cel mai sensibil și mai nevralgic punct al ei. Îi fuseseră călcate în picioare sentimentele, speranțele și orgoliile. Își clădise principiile de viață, visele, dorințele inimii și ale cărnii pe un joc de cuburi. Fusese o naivă. Naivă până la prostie. Îl respectase pe Radu și-l iubise, fiindu-i fidelă până în cele mai ascunse unghere ale gândului. Dar el o înșelase. Mai mult de-atât: o părăsea.
Era conștientă de toate astea așa cum era conștientă de așternutul de sub ea, de respirația greoaie care o înăbușea, de viața ce urma s-o trăiască fără el.
Slăbită, până la neputință, amețită și copleșită de lacrimi nevărsate, i se păru că zărește imaginea parcului din orașul în care se născuse. În ceață, apoi din ce în ce mai clar, îl vedea de undeva de sus, din zborul unui fluture ori, cine știe, din ghearele unei păsări de pradă, cu băncile aliniate lucind în soare proaspăt vopsite, vedea copii alergând pe alei, lacul, cu sălciile aplecate în chip de rugăciune, imaginea îi tremură pe pleoape și văzu strada principală, magistrala, cum îi spuneau localnicii, îi apăru în fața ochilor ea, Luana Leon, trecând pe bicicletă cu viteza vântului, mândră că nici un alt biciclist nu reușea s-o ajungă din urmă.
Probabil că visa pentru că micuța Luana tocmai se năștea, moașa o așeza în brațele mamei iar aceasta o arăta cu mândrie tatălui și mai apoi, într-o secundă, fetița cu ochii negri era acasă, într-un pătuț moale în care aștepta, surâzând, tot ceea ce avea să vină!