La inceput nu era nimic. Nici macar Dumnezeu. Sau poate era totul, dar pentru ca nimic nu avea constiinta, nu se stia exact daca exista ceva. La un moment dat, nimicul, plictisit, satul de lene, a decis sa faca ceva. Catraliarde cantitati de nimic s-au miscat infim, si a aparut un punct miscator. Pentru ca era ceva nou, punctul s-a tot miscat pana cand a acaparat tot. Totul a devenit miscare, totul a devenit experienta. Totul stia totul. Totul trebuia sa primeasca un nume. Si el s-a numit Dumnezeu. Dumnezeu s-a uitat inauntrul lui si s-a vazut. Nu existau oglinzi, nu existau ape. Era doar el. S-a uitat la el. S-a autoanalizat. Stia cine este el. El era totul. El era totul pentru el. Traia in sine si pentru sine.

Dumnezeu era singur. Dumnezeu era parasit. N-avea cu cine sa schimbe o vorba. N-avea cine sa-l adore. N-avea pe cine sa iubeasca. N-avea pe nimeni sa-l iubeasca. Si se plictisea groaznic, pentru ca pe vremea aia oamenii nu inventasera televizorul. Si pentru ca se plictisea si era singur, Dumnezeu a creeat, intai, legile fizicii, apoi pe cele ale chimiei si tot asa. Apoi, a luat toate aceste legi, nu putine la numar, si s-a apucat sa le scrie in tot ce exista pana atunci. Nu i-a fost greu, pentru ca era un singur punct mai de Doamne-ajuta in tot universul: el. Restul era gol, vid si plicticos. Dupa ce a scris legile, a simtit o tensiune in el, o rupere interioara. Si apoi a izbucnit intr-o mare de lumina. Marele lui act de iubire a fost ca s-a autodistrus, nestiind exact ca mai incolo va renaste, imbogatit. A riscat enorm, dar a creeat lumea asa cum, partial, o stim noi astazi.

Pe masura ce atomii se combinau, stelele si planetele se formau si supernovele explodau, Dumnezeu statea linistit pe randul din fata al propriului spectacol, unde era si regizor si actor si costumier si public. Astepta linistit sfarsitul lumii, ca sa se ridice si sa aplaude la scena deschisa, sa se felicite singur - "Reusita piesa!" - si sa plece acasa. Curand insa stelele ce se nasteau, traiau si mureau i s-au parut si ele plictisitoare. Prea se supuneau acelorasi legi. Stia dinainte ca cutare stea va exploda peste o perioada de sau ca galaxia cutare va fi inghitita de vreo gaura neagra. La propria piesa, si pentru a doua oara in lunga lui viata, Dumnezeu se plictisea de moarte.

Atunci s-a uitat cu atentie in Univers. Si a vazut ca totul era materie moarta. Sigur, arata mistocutz, asa cum o facuse el, dar era doar o jucarie fara viata. A incercat sa vorbeasca cu stelele, dar in afara de explozii solare si de jocuri de artificii n-a primit nimic de la ele. Apoi s-a intors spre Planete: se invarteau ca proastele in jurul vreunei stele. De fapt, totul se invartea in jurul a ceva, si totul se invartea in jurul lui. Totul avea periodicitate, ciclicitate. "Plictisitor", casca Dumnezeu de ii trosnira falcile astrale. "Ia sa imi fac eu o jucarie vorbitoare! Ca, vorba aia, ma pricep la facut lucruri".

La inceput, incercase sa faca animale. Unele erau frumoase, jucause, altele erau mai scarboase, altele fioroase, etc. Incercase sa stea de vorba si cu ele, dar pestii taceau malc, vacile se uitau la el cu niste ochi tampi, maimutele mai miscau ceva, dar scoteau niste sunete atat de nearticulate incat ti-era mai mare jena sa stai de vorba cu ele. Dumnezeu s-a gandit, a luat o maimuta, a dus-o in laboratorul lui din nori, a manipulat-o genetic, a epilat-o cu laser si a trimis-o pe pamant, impreuna cu un exemplar de sex opus, ca sa creasca si sa se inmulteasca. Ti-era mai mare dragul de ei, dar mai ales de Eva. Draguta, finuta, arata destul de bine, dar vai, o cam tragea ata la fructul oprit, ala cu constiinta de sine.

Dumnezeu se gandise mult daca sa cultive marul ala pe pamant. Pana la urma se decise: o sa il cultive ca sa aibe si el fructe proaspete. Dar in sinea lui, spera, se ruga ca omul sa guste din fruct. Pentru ca omul era cam prost, nu puteai lega o conversatie mai complexa cu el. Pana la urma omul a muscat din mar, Dumnezeu s-a prefacut enervat, a tunat, a fulgerat, i-a pedepsit, dar in sinea lui se bucura nespus. Lucrurile incepeau sa devina interesante.

Oamenii au ajuns pe un pamant neprimitor si au inceput sa lupte pentru supravietuire. Gata cu Edenul, cu hrana la botul calului, mura-n gura, gata cu Eva goala tot timpul si intinsa lasciv in iarba. Au inceput ani lungi de caft, fie pentru femei, fie pentru putere, fie pentru proprietati. In timpul liber, cand nu mai erau rai si plini de ura, oamenii se rugau la Dumnezeu pentru tot felul de nimicuri: unul voia un diamant mai nou, ca ala vechi se prafuise, altul voia sa moara turma vecinului, altul visa la femeia altuia si celalalt la femeia lui, in fine, prostii! Oamenii traiau foarte mult p-atunci, si Dumnezeu, dorind ceva mai multa varietate, pentru ca, se stie, oamenii nu se schimba niciodata, a inventat molime, razboaie, catastrofe naturale. Sa le vina si altora randul la dorinte si rugaciuni. Dar vai, toti oamenii voiau cam acelasi lucru. Nimic nu era nou sub soare, si pentru a treia oara in viata lui lunga, Dumnezeu a cascat de i-au troznit falcile. Din gura i-a picat un strop de scuipat in decursul operatiunii, si oamenii au fost inghititi de potop. Din fericire, un nebun pe nume Noe se gandise sa-si deschida o gradina zoologica ambulanta, pe un vapor, ca sa faca mai multi bani. Era un fel de parc de distractii, dar uite ca cu el a ajuns sa salveze omenirea.

Dumnezeu a fost socat de potop, si-a zis ca o sa fie mai atent data viitoare, si vazand ca oamenii au supravietuit totusi, s-a decis sa le mai dea acestora o sansa. Lumea s-a inmultit la loc, si vechile pacate, nespalate de atata apa, au aparut la loc. Dumnezeu si-a luat rolul de tata in serios, mai pedepsea pe unul, pe altul, dar pur si simplu nu mai avea fulgere pentru cate pacate erau. Plus ca intre el si oameni aparuse prapastia intre generatii, oamenii il luau la misto, erau ca niste adolescenti, cereau mult babacului fara sa dea nimic in schimb. Dintr-o entitate tanara si verde, Dumnezeu a imbatranit, s-a garbovit, i-a crescut par alb si s-a retras in ceruri. A mai incercat, disperat, sa-si trimita propriul fiu sa-si ia asupra lui pacatele lumii si sa moara apoi, dar degeaba: pacatele reapareau ca o infectie cu ciuperci prost tratata!

In afara de el, aparuse pe lume si un lup tanar, un inger, fosta garda de corp, care visa sa ii ia locul. Chestia e ca ingerul asta, care-si zicea Diavolul, aka Dracul, aka Uciga-l Toaca, aka Talpa Iadului, aka Scaraotchi, aka Satana, etc. avea metode mult mai misto de a-si face prozeliti, pentru ca umbla la insasi esenta omului, care era puternic atrasa de partea negativa. Iar el, saracul, cu preotii aia invechiti, cu cartea aia pe care n-o intelegea nimeni, Biblia, si cu dogmatica si conformismul care domnea in biserici in loc de iubire, era din ce in ce mai indepartat de oameni.

De-a lungul timpului, Dumnezeu isi facuse un fel de aparat birocratic, alcatuit din tot felul de sfinti si sfintisori. Oamenii ajungeau cu greu la Dumnezeu, pentru ca pana la el te mancau toti sfintii. Dar si cei care ajungeau la el il deprimau groaznic. Tot aceleasi dorinte idioate, tot aceleasi pacate care il ingreunau, ii puneau zgura pe suflet. Nu mai era de mult diafan si transcendent, devenise greu ca piatra, pana cand, intr-o zi, in virtutea legii gravitatiei, pe care chiar el o inventase, a picat din nori pana pe pamant si s-a zdrobit de pamant, suferind fracturi multiple.

Oamenii l-au internat in spital, dar pentru ca nu avea asigurare de sanatate si acte de identitate la el, era batran si murdar de murdaria oamenilor, l-au considerat fara capatai si l-au aruncat in strada. Acolo, Dumnezeu nu a rezistat mult timp: avand oasele rupte, fiind batran, si incasand aproape zilnic batai de la politistii de pe strada, Dumnezeu a murit de frig si de foame, parasit, asa cum a fost toata viata, singur, asa cum a fost toata viata, intr-un colt oarecare de lume, intr-un mileniu oarecare. A fost ingropat intr-un cimitir al saracilor, iar la capatai, in loc de cruce, i-au pus un televizor stricat. El-insusi sa se ierte!