Iată-ne în anotimpul când vezi cum arcașii își reped săgețile vestirii, când iese izvorul din stâncă și învie floarea iubirii din suflete. Se fac și unele corecții în roșu, învățăm să coborâm în noi înșine, țipând de bucurie: "Primăvară, vindecă-ne locul! Fă-ne pierduți în lumea celor care iubesc, fă-ne să trăim pământean, real!"
Dorim să fim mereu mai mult decât cuvintele care ne înseamnă. Suntem volubile artere de sânge. Cuvintele iubirii ne-au scos în evidență ca produse dumnezeiești, dar perisabile. Sunt cuvinte care se înalță ca flacăra și altele care pot cădea precum ploaia în sufletul robit. Așa și cu sufletul femeii: sufletul ei este o muzică, trebuie să o auzi ca să o apreciezi. Dacă îți place 'Sonata lunii', vei spune: "iubire, altar ceresc, la tine mă reîntorc oricând!" Și cum să mai pui apoi la încercare ceea ce iubești?
Întâlnirea femeii cu bărbatul e deosebită sub stele, pentru că noaptea e frumos să crezi în lumina iubirii. Dar cum reușește noaptea să simtă vraja sfântă a clarului de lună? Noaptea se instalează în biblioteca razelor de lună prin gesturi nedeterminate, tandre. Dimensiunile nopților de iubire în care trăim n-au lungime, lățime sau volum. E o beție continuă. Și ce plăcere au florile să moară noaptea doar de mâna îndrăgostiților! Iar noi visăm la grădina cu trandafiri magici ce ne înfloresc sub fereastră. Cum să ne amânam trăirile de sub fereastra sufetului când inima își are memoria ei divină? Atenție, însă: unii trandafiri au chiar prea multe globule roșii, fiind frecventați de îngeri ca pe niște secrete ce ard! Și cerul poate deveni așa de greu, încât îngerii-s lăsați la vatră. Unde sunt scriitorii de scrisori pentru a se transforma exclusiv în destinatari ai îngerilor și mângâietori indirecți ai razelor de lună? Cu un toc muiat în sentimente, vor construi cel mai frumos dicționar al iubirii.
Bogățiile inimii nu sunt canoane ale fricii, mai ales dacă ținem cont că acela care îndrăznește arareori în iubire nu reușește. Și dacă atât i-a fost, ce rost mai are iubirea în pustiu de teamă? Aloea își revarsă aroma, parfumul deosebit, numai prin durerea pricinuită de mușcătura flăcării. Hai să lăsăm focul să ne muște, să ne mistuie, atunci când ne împiedicăm de floarea dorinței! Numai în sângele fără răspuns, există un elan de floare palidă. Spinii și torturile străjuiesc mizeria acestor flori. În realitate, sunt printre noi plante închise dincolo de niște ferestre cărora li se refuză răsăriturile sau alte sentimente solare. Alții se comportă ca o plantă veșnic atacată de vântul instabilității, și se miră ulterior de ce noaptea le bea plânsul în batista negurilor sufletești.
Iubirea nu se învață de la nimeni până când nu o înveți din propria-ți experiență. Se merge-n nevăzut; obosesc pentru noi și animalul de povară, și vântul. În cetatea iubirii intri călare pe măgar. Cu trupurile instelate suntem pătrunși în trupul candid al primăverii. Ne impresoară-n lume norii și scânteia. Fumul ne despoaie, luăm foc câte doi și îl rugăm pe Dumnezeu să nu-și pună fulgeru-n teacă. Și câte ne mai oferă cerul unei nopți de primăvară! Cu ce vine ziua? Cum ne influențează soarele iubirea? Indiferent de răspuns, orice mecanism legat de suflet se desfășoară mai interesant în noapte!
Adânca frumusețe a iubirii e creată în noaptea de primăvară de către puritatea rozei și aloei, de încrederea animalelor de povară în miile de îndrăgostiți...Nu merg pe logica tăcerii lui Rubliov, bazată pe schimbul karmei--"ca să salvezi un om trebuie să îl ucizi!"- și spun că, pentru a salva o floare ca iubirea, să nu îndrăznim să o ucidem! S-o lăsăm liberă, să alerge la subsuoara întâmplării către mâine!...