Merg singur pe stradă. Pantofii îmi sunt plini de praf. Mă grăbesc...nu vreau dar mă grăbesc...poate Môt mă așteaptă după colț.
Sunt izolat de lume și doar gândurile mi-au mai ramas...o văd pe mama; sunt în spatele ei...nu mă grăbesc - nu mai pot să vorbesc cu ea.
Dar merge atât de încet...îmi va fi imposibil să nu o ajung; poate vrea să își ia rămas bun de la mine. O iau la stânga, trec de ea. Îi văd chipul – nu e ea!
Același păr, aceleași haine, statură, mers; dar nu e ea. Nu e nimeni. Și mă privește ciudat. Încep să fug. Întorc capul; deja nu se mai vede. Soarele strălucește în spatele meu.