Magdalène

I

" is the verb turn back upon itself "

Ochii ei au rămas pironiți de fereastră căutând un sens copacilor de piatră, o voce, doar o voce pentru acel ecou, deși a corpului ei însuși, a unuia dintre ele. În zilele acelea nu se mai putea recunoaște și parcă nimic, nici măcar pierderea a tot ce prețuia, nu a cutremurat-o într-atât decât glasul amar al propriei imagini, crescută din pântecul ei, precum un prunc...
Magdalène era o oră desprinsă din cursul unui timp ce nu își mai putea urma propriul flux, un spațiu interzis curpins incomplet de sine. De aceea nu cerea să posede, ci să fie posedată, să își urmeze cumva fluxul. De aceea era cerută, chemată să existe.
... numai ea nu o putea auzi și îi părea că înăuntrul acelui trup slăbit, orice s-ar putea nărui într-o liniște mai adâncă decât cea a apelor. Probabil de aceea nici nu mai spera, nici nu mai dorea. Odată,toate acestea o răscoleau și în același timp năsteau în ea o stranie bucurie,căci era a ei lumina ce o măcina într-atât,dar acum când își întindea mâna să stingă lampa,până și frigul ce îi făcea carnea să se zguduie îi era străin. A adormit repede, ca de obicei. Afară ploaia se oprise și parcă nici în cameră nu mai era atât de frig. Un zâmbet ușor i se schiță pe buze ca și când ar fi găsit o salvare. Mâinile ei se îndreptau către oglindă, fără să o atingă, iar rochia albă nu îi mai aducea nici o amintire. Era liniște... Magdalène... Se auzea vocea ei dincolo de ușa unde ea se
Magdalène...
privea în oglindă, iar Magdalène apăru să fie deschisă.
Femeia era slăbită. Întinsă în pat, nu putea decât să aștepte, să culeagă și să refacă mirajul unei speranțe interzise. Afară, fluturii își luau zborul. Se ridică din pat , fără zgomot și deschise geamul. Era timpul să iasă, dar nimeni nu trebuia să afle. Avu o mică ezitare căci îi parea că dincolo de ochii închiși ai mamei mai exista o pereche de ochi ce o urmăreau necontenit. Secretul ei erau stele. Amintindu-și însă de rugăciunile mamei, se vedea fascinată de o nemărgire pustie și tristă- acolo unde lumina nu exista decât ca să sfideze aparențele. Unde mai erau stelele ei? Dar în clipa în care ieșea și se îndrepta spre grădină toate acestea dispăreau. Era acolo cineva pentru care stelele aveau o semnificație mai profundă și mai aproape de ceea ce ea voia să simtă. Noapte de noapte se întâlneau și își spuneau cuvinte a căror înțeles numai ei îl puteau bănui. A numit-o KlarA, pe ea, iar ea l-a numit Narcis.
Mâinile ce îi acopereau ochii nu erau ale nimănui dintre cei de care își putea aminti. Doar când au început să coboare de-a lungul feței, înspre gât, simțind atingerea ghearelor, a știut. Se îndepărtă de oglindă și îi arătă...
Aceleași mâini atunci o cuprinseră, pe când el îi șopti:
„ – Trebuie să păstrăm tăcerea și să plecăm. În curând va deschide ușa și nu e bine să ne vadă.”
Apoi s-a desprins de ea cu totul, ca și cum ceva s-ar rupe din adâncuri, lasând în urmă un spațiu rece închis într-un corp aflat în letargie. Cu pași înceți se îndreptă spre ușă, așteptând parcă ceva sau încercând să-și amintească..., până când totul îi dispăru de sub ochi... apucând doar să vadă umbra chipului de dincolo de ușă, ce părea să o tragă către acea cameră...
Trezită, căută către pânza neterminată. Ochii și-i plecă atunci și în auz îi răsunau pașii ce urcaseră, pentru o singură dată urcaseră, acele scări, împreună cu ea.
„ – Vino, vreau să îți arăt ceva. [...] Șșșș, mai încet, nu vreau să ne audă.” Femeia se cutremură din nou, ca și când scârțitul podelei, acele șoapte, glasul propriilor amintiri, pe care singură a vrut să le păstreze, s-ar fi întors acum, în acest ceas, împotrivă-i. Dar ochii și i-a închis imediat, trebuia să se elibereze...
„ – Tu ai făcut-o?”
„ – Da, eu.Acum hai, trebuie să ieșim...”
„ – Aș vrea să înțeleg, totuși .”
„ – Ce să înțelegi?”
„ – Desenul tău. Vreau să leg toate detaliile, dar e ceva care nu mă lasă.”
„ – Nu trebuie, nu e terminată încă...”
Pensonul căzu pe podea și femeia tresări.
„ – M-ai chemat?”
„ – Magdalène…acum eu ce voi face?Tabloul… nu l-am terminat încă…”. În ochii Magdalènei era tăcere și mâinile-i reci, prin oglindă, cuprinseră trupul tremurând al femeii.
„ – Cine ești…cine ești tu de fapt?”

II

Se îndepărtă de lângă fereastră, era timpul să plece. Trăsura o aștepta afară și de dincolo de ușă o voce se auzea: „ – Magdalène, grăbește-te… ”
„ – Imediat, așteaptă puțin!”
„ – Hai mai repede, că suntem în întârziere!”
Ea nu voia să meargă. Toți acei oameni ce o iscodeau din priviri îi erau străini, se facea doar ca mila ei să le permită să iși lase viețile în brațele nepăsării ei. „ – Sunt bolnavi, cu toții!” își spunea în momentele de singurătate și mai ales acum, onorând o invitație pe care nu avea nici un interes să o onoreze.
[...]

„ – Domnișoara Magdalène, ce onoare! Valet, condu-o în camera de oaspeți.”
„ – Va trebui să mă scuzați puțin, sunt câteva lucruri mărunte... apoi,voi veni și eu”
[...]
„ – Ai fost ieri la Operă? A fost îngrozitor, niciodară nu am mai auzit o soprană care să cânte atât de fals. Eu și Francois, nu am rezistat să stăm până la sfârșit. El nu a putut să vină, călătorie de afaceri...”
„ – Nu ai mai venit să îmi vezi motanul. Astazi a mai fătat un pui. Săptămâna viitoare îmi termin prima carte. E un roman burgez de dragoste. Cred că va încânta multă lume.”
„ – Dați-mi voie să îl citez pe Voltaire...”
„ – Voltaire! Blasfemie! Omul ăla ar fi trebuit să fie ars pe rug pentru ceea ce a scris!”
„ – Dar dragă, nu mai suntem în evul mediu...”
„ – Pai foarte rău! Ce bine era atunci când lumea mai credea în vrăjitorie. Acum, epoca științei, epoca luminilor, pe naiba! Știința îi orbește pe oameni și îi îndepărtează de lumină și de adevărata credință. Cum poate cineva să susțină că toți oamenii sunt egali, ca toți sunt oameni! Cei posedați, nu mai sunt oameni și trebuiesc omorâți. Numai cei puternici pot crede fără să se îndoiască și numai ei merită darul vieții, restul să ardă în iad!”
„ – Ei, hai nu crezi ca e cam crud...”
„ – Nu! Nu! În nici un caz! Dacă cineva se îndoiește de Dumnezeu, atunci se îndoiește de viață. Și în cazul ăsta, la ce bun să mai trăiască? Cr...”
„ – Uite-o pe Magdalène!”
„ – Ce faci, mon cheri? Nu ai venit la cina contesei atunci, erai invitată.”
„ – Nu m-am simțit așa bine săptamâna asta, dar acum mi-am revenit...” zâmbind șters...
„ – Magdalène, ea este doamna Fr…aut.”
„ – Spune-mi Elise, te rog. Am auzit că ești pictoriță. Ce anume pictezi?”
„ – Peisaje, în general, dar câteodată mai pictez și portrete. În general prefer o paletă de culori mai întunecată.”
Elise se îndreptă către Magdalène. Cu mâna stângă îi acoperă jumatatea dreaptă a feței șoptindu-i rar, ca și când ar vrea să accentueze fiecare cuvânt: „ – În lumină omul se descoperă pe sine, în întuneric, se pierde în sine... ”. Își retrage mâna brusc, iar apoi, pe un ton schimbat îi spune: „ – Nu te speria copila mea, e o plăcere să te avem alături.”.
„ – Acum aș vrea să mă retrag puțin... Voi reveni imediat...”
„ – Da, sigur, nici o problemă” răspunseră toate în cor.
Nu știa ce face, dar urcând și coborând acele scări se simțea oarecum eliberată de starea de încordare și discomfort creată de prezența celor patru doamne a căror companie tocmai o părăsise. Ar fi vrut să plece, dar știa că va trebui să rămână peste noapte așa că hotărâ să mai admire puțin salonul cu oglinzi înainte de a pleca să-l caute pe N... Era o încăpere mare, făcută în stil baroc, impropriu fiind numită camera oglinzilor deoarece erau doar două oglinzi situate, simetric una față de cealaltă, pe doi pereți opuși: una mai mare și cealaltă mai mică. Între cele două oglinzi, la distanță egală de ambele, era dispus patul.
Ar fi putut sta ore în șir acolo, în acea cameră pustie, cu doar două oglizi situate simetric pe doi pereți opuși și cu vreo câteva pânze neterminate ascunse pe undeva prin colțurile mai întunecate. Avea o srtuctură ciudată, datorită patului care era dispus între cele două oglinzi, un pat imens din lemn de mahon, cu așternuturi de un albastru aprins și cu niște sculpturi stranii făcute în lemnul său.
Acum însă trebuia să plece, o chemau din nou pentru cine-știe-ce nimicuri, dar lăsă ușa întredeschisă gândindu-se, în timp ce cobora scările, că se va mai întoarce. Nu voia să se grăbească, nu aveau decât să o aștepte până când... Femeia nu mai tremura. Nu acum. Își auzea strigat numele, ca printr-o peșteră adâncă, dar nu era nimeni. Repeta, în mod inconștient: „ – Cine ești tu? Cine ești? ”, dar nu primea nici un răspuns. Afară, în depărtare se auzeau clopotele. Nu, nu va muri nimeni, e doar... „ – Furtuna...” își spunea ea... Sau poate acelea nu erau clopote..., căci aici în întuneric, ea se simțea pierdută, iar în lumină nu voia să se regăsească. Totul e altfel în întuneric se gândea ea, îndreptându-și mâna către cana de ceai…până și singurătatea… „ – Magdalène…Unde e lumea ta? ”. Dar Magdalène era o oră desprinsă din cursul timp ce nu își mai putea urma propriul flux, în lumea ei ea era o străină nu mai puțin ca și femeia ce-i invoca în mod obsesiv numele. De când boala o răpuse, nu mai putea vorbi, doar în gând mai blestema clopotele și corurile, ultimele lucruri pe care și le mai amintea din ceea ce fusese odată lumea în care trăia. Își întoarse capul brusc, parându-i-se că a aude o voce din departare, o voce cristalina, precum cea a unui copil. Deschise geamul și îi păru că umbra unui om trecu agale printre copacii înalți, pe acel drum pe care nimeni nu a mai umblat de ani. Îl strigă și îi păru că el și-a întors capul cu o neașteptată bunăvoință, arătând apoi cu mâna către un loc spre care își întoarse numaidecât privirile. Dar reflexia palidă a chipului ei prin sticla geamului o înfrigură și întorcându-și privirea către acel calm străin îl observă schimbat și mâna ce arătă înspre ea, tremura parcă precum și tot chipul și buzele încleștate încercând totuși să spună ceva. Calmă se trezi din nălucirile ei ca și când ar fi părăsit un joc neplăcut ei, pe care însă se oferea să îl joace de fiecare dată când i se ivea ocazia. Nu va termina niciodată tabloul, nu va mai putea picta niciodată o nici măcar o linie în plus un semn, o culoare aruncată pe fundal în scopul de a da viață unei părți atât de adânc îngropate în ea, încât îi e cu neputință să o găsească. Nu va termina tabloul. Nici o linie plus, nici măcar o culoare... Totuși căuta cu ochii către pensonul așezat în colțul mesei și uleiurile schimbate în mod regulat în intenția de a continua ce odată începuse. Acum mâna îi atinse pensonul și cu mișcare stângace îl îndreptă înspre pânză. O atinse ușor astfel încât o urmă de violet rămăsese în acel loc. Apoi, deprinzând parcă niște mișscări pe care le uitase sau nu le învățase niciodată, continuă. Dar în mintea ei, gândurile nu se odihneau și glasuri fugare se auzeau acum din ce în ce mai zgomotos ca și când toți ar fi fost prezenți acolo, lângă ea, urmărind-o în neștire, ridiculizând-o pentru lipsa ei de curaj în a termina ceva ce a început și a promis că nu va lăsa neterminat. Dar dintre toate, un singur glas o cutremura cel mai tare, un glas de femeie ce se auzea șoptit printre mulțime. Acum acel glas căruia s-a subjugat fără împotrivire, ascultându-l încremenită, observând cum cu fiecare clipă tonul devenea din ce în ce mai puternic, la început doar autoritar, pentru ca apoi să devină isteric, batjocoritor chiar...încetă ,în cele din urmă încetară toate – era tăcere, iar ea căută cu privirea către urma de violet lăsată pe pânză. Își întoarse capul, auzind un zgomot, dar nu era nimic, fusese doar doar în mintea iși spuse cu ochiii ațintinți către penson și uleiuri și către tabloul pe care nu îl mai continuase de ani. Nici o linie în plus... A fost doar un vis. Deși glasul acela isteric continua să îi răsune în minte, căci era glasul ei, al Magdalènei. Ochii ei erau acum pustii, ca și înainte, iar în locul lacrimilor frisoane o treceau pe când ea șoptea aproape mecanic „ – Magdalène… Magdalène…

„ – Magdalène! Cât mai stai? Sunt aproape zece minute de când ai zis că vii!” se auzea glasul înțepat al gazdei.
„ – Cobor acum!” răspunse ea pe un ton prefăcut.
[…]
„ – … piesa de teatru de sâmbătă seara!”
„ – Elise, de oră tot ne certăm ce să facem sâmbăta viitoare. Nu crezi că ar fi mai bine să așteptăm și să ne hotărâm atunci, pe loc sau cu o zi înainte eventual?”
„ – Da dragă, dar știi cât îmi place să plănuiesc lucrurile din timp?”
„ – Cu siguranță, chiar îi place...” se vocea unei doamne ce până atunci nu scosese nici un cuvânt.
Apoi discuția continuă cu un anume Ch... .... de care doamnele vorbeau cu o groază nespusă și cu o stranie și paradoxală admirație până când un glas recită grotesc „ – Nu e o groază mai cumplită-n viață/Precum lucirea rece a soarelui de gheață...”. Iar apoi se făcu liniște. Doi din invitați plecară, Elise rămase să doarmă acolo peste noapte, la fel și Magdalène cu N….
[…]
La insistențele ei, gazda oferi Magdalènei camera oglinzilor drept cameră de dormit. Cu siguranță pe ea nu o fascina atât de mult și nu o găsea deloc diferită față de celelalte camere, iar oglinzile le dispuse așa dintr-un voit excentrism…
„ – Vino să vezi îi spuse ea... E nemaipomenit. Cred că singurul loc din toată casa asta unde aș putea sta zile întregi.”
El o urmă precum un copil ca și atunci când altcineva îi arătase un loc la fel de straniu tot într-o noapte de octombrie. Și deși trtecuseră peste douăzeci de ani entuziasmul său era același, probabil că acum va reuși ceea ce atunci nu areușit, iși spunea el în gând.
Magdalène nu putu adormi. Privea în jurul camerei până când ochii se ațintea către una din oglizi, gândindu-se apoi, inevitabil, și la cealalaltă. Apoi se ridică din pat și începu să se plimbe prin cameră ascultând zgomotul făcut de pașii ce călcau pe podea, căutându-i parcă un ritm, o nebunească muzicalitate.Se întoarse înapoi, crezând că va putea adormi, dar nu reuși. Nu, nu e de cuviință iși spuse ea, alungându-și un gând neplăcut. Cu toate acestea nu se putea stăpâni să tacă, măcar atât, dacă nu mai mult. Dar se așeză pe colțul patului, nescoțând nici un cuvânt, neschitând nici un gest – trebuia să aștepte…
„ – Magdalène…Ce se întâmplă?” spuse el trezit de parcă de liniștea femeii.
„ – Nu pot să dorm.”
„ – Dar parcă spuneai că îți place camera.”
„ – Am greșit. Am vrut să spun că nu vreau să dorm.Am așteptat gândind că te vei trezi și astfel voi avea cu cine să vorbesc, iar acum, acum tu trebuie să mă asculți. Nu vreau să mai venim aici. Acest loc mă îngrozește. Poate că niciodată nu m-am apropiat de oameni să îi ascult, să le ascult cele mai mărunte gânduri, asta fiindcă în mijlocul lor mă simțeam ca un străin în fața cărora toți se aplecau ca să poată fi conduși să poată fi trăiți. Iar eu nu aveam nicicând să accept asta. În ochii mei ei iși puteasu admira neputința, gândind că au găsit umărul pe care să plângă. Iar când străinul se îndepărta de ei cu pași reci, erau îndemnați la revoltă, o tăcută și zadarnică revoltă consumată în sine, prin ignoranță. Iar ele sunt și mai rău. Sunt ca niște vampiri care au nevoie de carne tânără să își păstreze și ultima vlăguire care le-a mai rămas. Gândește-te, dacă aș sta mai mult cu ele, dacă m-aș lăsa pradă bunăvoinței lor, aș ajunge și eu la fel, singura diferență fiind vârsta. În seara asta, Elise vorbea cu înflăcărare despre păcat, depre pericolul de a cădea în păcat. Despre ce ne va aștepta în lumeadeapoi… Dar cunoașterea înseamnă păcat, viața însăși înseamnă păcat sau mai bine zis, presupune un anume păcat. Atunci am fi condamnați pentru faptul că trăim sau pentru faptul că gândim. Dar crede-mă cu fiecare moarte, fața lui Dumnezeu se schimbă. Pe un munte, când o niște zidari se gândesc să construiască o statuie pe care să nu o termine niciodată, moartea unuia, înseamnă, în mod evident, o schimbare – de la una minora, pâna la o schimbare de arhitectură, nu contează…Iar într-o lume atât de plină de Dumnezeu și atât de goală de sine, pedeapsa, condamnarea și lumeadeapoi sunt niște simple formalități. Crezi că vom fi mai împliniți acolo. Nici să nu gândești, nu vom ajunge niciodată la stele. ”
În cele din urmă adormi, gândindu-se la ceea ce a spus știind ce mult s-a mințit încercând sî scoată la lumină un adevăr. Își aminti cuvintele Elisei: „– În lumină omul se descoperă pe sine, în întuneric, se pierde în sine…” Poate că asta reprezintă provocarea supremă a libertății. Să fii liber nu în tine, ci în afara ta. Ca să te poți cuprinde ambele perechi de ochi trebuie fie închise, atât cei cu care privești, cât și cei care privesc prin ai tăi. Ca să te poți înțelege pe deplin…nu, nicicând… Își spuse femeia, ridicându-se de pe scaun. Afară fluturii își luau zborul, dar KlarA nu mai era, nici Narcis. Rămase doar o stradă goală, iar pe undeva, un magazin de antichități și o sărmană vânzătoare așteptându-și copilul. Un zâmbet i se schiță pe față atunci când îi văzu umbra alergând pe drumurile jilave, iar când umbra dispăru deveni și mai rece. Din depărtare se auzeau clopotele de la mănăstire, dar știa că până acolo nu poate ajunge și oricum nu ar lăsa-o să o vadă…era nebună…dar ce știau ei? Acestea erau cele mai monstruoase amintiri și nici măcar pereții reci ai azilului sau nopțile nedormite nu puteau schimba asta…Dar vânzătoarea nu mai e, iar din anticariat au rămas numai niște ruine, iar femeia se trezi din lunga ei halucinație. Acum nu mai era nimic de făcut. Magdalène nu mai putea fi chemată. Erau prea multe lucruri ce și le putea aminti acum ca și când, trezită dintr-un lung coșmar, ar fi revenit la realitatea mult mai crudă. Dar nu era așa. În întuneric nu se mai simțea pierdută în sine, ci doar pierdută undeva într-un spațiu șters, într-o lume a acelorași priviri, acelorași gesturi și acelorași vorbe. Iar lumina, lumina se sfarâma la prăpastia dintre ea și ceea ce s-a temut întotdeauna să fie. Mâinile ei erau deja mânjite de sângele luminii. Pentru ultima oară, imaginea monstrului înaripat îi apăru, lasând-o să-și amintească…
„ – Trebuie să păstrăm tăcerea și să plecăm. În curând va deschide ușa și nu e bine să ne vadă.” . dar acum ușa era deschisă și ea privea încremenită știind că din clipa aceea nu iși mai poate aparține sieși. Era o senzație de răceală ce îi cuprinsese tot trupul, o senzație asemănătoare cu moartea, dar mult mai neiertătoare, căci avea să dureze pe veci. Ar trebui să învețe să se părăsească, cum s-a părăsit de atâtea ori în trecut, pentru a se putea reaminti, într-o formă mai puțin îngrozitoare și mai apropiată de ceea ce voia ea să creadă. Magdalène era un triunghi al închipuirilor preexistente, relecția unui pește rar ce înota în spațiu, printre stele. Din când în când, lua forma unui om pentru a da naștere creației și pentru schimba sensul vieții și poate chiar al morții. De aceea ea putea sta în afara libertății de sine, de aceea ea cerea nu să posede, ci să fie posedată. Secretul ei erau stelele… Atunci ea își aminti de vorbele uni bătrân:
„ – Niciodată omul nu va putea ajunge la stele, decât după ce ajunge la el însuși. În fiecare colț al unei stele există un element, fiind astfel, de toate cinci. Dintre care patru sunt observate de om: elementul Pământ – Marea Întoarecre, moartea în fapt, dar și dorințele trecătoare, voința de a trăi deci de dragul vieții, atât de specifice multora dintre oameni..., elementul Foc – Marea Purificare, dar și voința de a domina totul, de a conduce chiar și ce nu poate fi condus, care iarași a dus în multe cazuriu pe oameni spre prăpastie, focul prin aceasta fiind și un element al iluziilor..., elementul Aer – un element al cugetării, un principiu al imaginației, chiar aș spune și elementul Apă – Marele flux, curgerea atât de necesară existenței, este în cele din urmă un elemet definitoriu înțelepciunii. Acestea sunt cele patru elemente despre care omenirea vorbește și pe care le cunoaște. Există și un al cincilea element , un elemnt pe care oamenii îl știu, dar despre nu cunosc nimic. De-a lungul timpului el a fost numit ba suflet, ba spirit, iar de unii chiar a fost numit Nimic. Acestea sunt, însă numai, nume, la false și schimbătoare ca oricare altele. Locul acestui element este în vârf, căci el este cel ce le guvernează pe toate. Iar adevărul despre acest element este că el e un corp. Mai mult nu se știe și nici nu se va ști vreodată”
Iar corpul a spus: libertatea mea este dată de limitele secretului pe care îl port și sensul meu de altfel. Iar secretele se comunică în tăcere…
Femeia închise ochii.
[…]
III

Magdalène fu trezită de zgomotele unor pași. Oricum nu putea să doarmă, mai mult se chinuia și mai era până avea să se facă dimineață. Nu iși putea lua gândul de la Elise. Îi părea ,deși foarte respingătoare în aparență, singură persoană din acel grup care era motivată pentru ceea ce este.Moartea unuia dintre băieți, sub privirile ei neajutorate, nu era întru totul o povară ușor de îndurat. Fusese greșeala medicilor, evident că tratamentul nu iși făcuse efectul. Până și ei știau că nu mai există salvare. Iar în ceasul când a murit a jurat că nu se lasă până nu îi vede pe acei doctori închiși și pedepsiți corespunzător: cu moartea, adică. Dar nu a fost să fie așa, iar de atunci nici ea nu a mai fost la fel. Nu i-a rămas decât să creadă, orbește chiar, că treptat se va salva de amintirile ce au schimbat-o atâta. Nu i-a rămas decât să se ascundă într-un loc ce să-i ofere măcar o liniște iluzorie să accepte compania unor femei pe care în adâncul inimii le ura. În acel moent grațiile Elisei, nu i se mai păreau prefăcute, ci mai degrabă niște amare manevre de a încercă să acopere o rana încă deschisă. Știa că Dumnezeul ei se va dărâma odată cu această povară ce avea să o poarte pe umeri toată viața.
„ – Nu ai mai adormit de atunci?” o întrebă N..., ce se trezise și el, întâmplător.
„ – Ba da, dar nu mult...”
„ – Ascultă!” continuă ea „ Nu adormi! Vreau să te întreb ceva?”
„ – Ce e?”
„ – Mi-ai povestit de copilăria ta. Mi-a spus de un copil ciudat cu care tu te jucai, o fată, care ți-a arătat o pictură pe care nu ai înțeles-o?”
„ – Da... Așa e . ce anume vrei să știi?”
„ – Ce s-a întâmplat cu ea? Care era numele ei?”
„ – Numele nu ți-l pot spune. Am jurat să îl țin secret. Iar ea, ea s-a mutat la vreo câteva zile după ce mi-a arătat pictura și de atunci nu am mai văzut-o...”
„ – Atât?”
„ – Da, de ce , s-a întâmplat ceva.”
„ – Atunci când am trecut noi pe la azil, cât tu vorbeai cu doctorul despre pacienți, o femeie bătrână mă chemă și îmi spuse că mă cunoaște și că te cunoaște și pe tine. Mi-a mulțumit că am salvat-o odată, demult de furia mulțimii ce voia să o omoară. Și într-adevăr, așa fusese. Salvasem demult, copilă fiind, o femeie ce era alungată cu pietre de o gloată de oameni. Ea s-a uitat prelung la mine, în semn de mulțumire și mi-a dat un medalion. Acela în formă de triunghi cu cele trei cifre trei dispuse în ficare colț. Mi-a spus că le-a făcut ea. M-a întrebat cum mă cheamă, iar apoi, aflându-mi numele mi-a zis că mi se potrivește de minune. Nu înțeles niciodată de ce . Și mi-a mai spus că o stea are cinci colțuri, nu patru. Dar pe tine de unde te cunoaște?”
„ – Nu știu, probabil de prin spital, poate chiar mi-a fost pacientă...”
Dar el știa. În copilăria lui nu existase nici o fată cu nici un tablou. Fuse doar acea femeie. Era o sărmană vânzătoare de antichități ramasă, vaduvă fiind, să își îngriijească fiinca bolnavă. Ea îi arătă într-o seară acel neterminat tablou. Toți o credeau nebună. Într-o seară el auzi mult zgomot și multe strigăte. Ieși în poartă și văzu o gloată de oameni aruncând cu pietre în ea. Dar îi fusese frică să intervină în vreun fel. După câteva zilea, au alungat-o definitiv, iar pe fata ei au dus-o să fie crescută la o mănăstire. I-au îndeplinit, cu toate acestea, o singură dorință. I-au dat fetei tabloul neterminat, ca amintire. În acea seară când pe când el stătea la poartă, nepiutând să facă nimic, Magdalène tocmai salvase viața femeii. Căci se auzise de un copil străin ce i se făcu milă de ea și rugă mulțimea să nu o omoare.
[...]
Femeia înțelese, în cele din urmă. Cu lacrimi în ochi, pentru prima după atâta vreme, puse pensonul deoparte. Tabloul era terminat. Nici o linie plus. Nici un contur. Ar fi vrut să strige către Magdalène să âi arate de ce nu era nevoie să mai continue. Dar Magdalène nu mai era aici. Ea aștepta, deschisă, undeva, un loc pe care numai ce-a de-a doua inimă îl putea simți. Dar Magdalène îi apăru în fața ochilor. Nu își spuseră însă nici un cuvânt. Ea îi arătă rochia albă, dar și pe cea neagră a Elisei, căci numai ea avea să fie la înmormântarea ei, a Magdalènei. N... plecase demult și nu mai avea să se întoarcă, dar într-un fel acum se simțea mai liberă. În oglindă stelele luceau șu un ciudat pește albastru trecea printre ele. Era timpul

3=333

Femeia era acum, din nou singură. Rătăcită prin alte lumi parcă, printr-un alt timp, aștepta să își revină, știind totuși că s-a împlinit. O stea lucea deasupra capului ei. Era două inimi ce băteau în ea, în fiecare dintre noi: a noastră și a Copacului.
Ochii ei au rămas pironiți de fereastră căutând un sens copacilor de piatră, o voce, doar o voce pentru acel ecou, deși a corpului ei însuși, a unuia dintre ele. În zilele acelea nu se mai putea recunoaște și parcă nimic, nici măcar pierderea a tot ce prețuia, nu a cutremurat-o într-atât decât glasul amar al propriei imagini, crescută din pântecul ei, precum un prunc. Magdalène era o oră desprinsă din cursul unui timp ce nu își mai putea urma propriul flux, un spațiu interzis curpins incomplet de sine. De aceea nu cerea să posede, ci să fie posedată, să își urmeze cumva fluxul. De aceea era cerută, chemată să existe.
... numai ea nu o putea auzi și îi părea că înăuntrul acelui trup slăbit, orice s-ar putea nărui într-o liniște mai adâncă decât cea a apelor. Probabil de aceea nici nu mai spera, nici nu mai dorea. Odată,toate acestea o răscoleau și în același timp năsteau în ea o stranie bucurie,căci era a ei lumina ce o măcina într-atât,dar acum când își întindea mâna să stingă lampa,până și frigul ce îi făcea carnea să se zguduie îi era străin. A adormit repede, ca de obicei. Afară ploaia se oprise și parcă nici în cameră nu mai era atât de frig. Un zâmbet ușor i se schiță pe buze ca și când ar fi găsit o salvare. Mâinile ei se îndreptau către oglindă, fără să o atingă, iar rochia albă nu îi mai aducea nici o amintire. Era liniște... Magdalène... Se auzea vocea ei dincolo de ușa unde ea se
Magdalène...
privea în oglindă, iar Magdalène apăru cu mâinile întinse către un alt lăcaș
„ – Cine ești…cine ești tu de fapt?” i se adresă femeia.
Magdalène era o biată cerștoare de care o călugăriță I se făcu milă și o lua la mănăstire. Magdalène era o femeie profund marcată de faptul că soțul ei o părăsise pentru a se sacrifica singurătății. Magdalène era…
În afara castelului femeia stătea ascunsă în statuia de piatră ce reprezenta un chip rănit de ani de așteptare. Noapte se lăsa, dar ochii ei nu aveau odihnă. Într-o zi ttimpul se va sfârși, iar ea va putea atinge al cincelea colț al stelei. Până atunci va trebui să aștepte, va trebui să aștepte...