“De-as avea macar o ora aripi” – isi zise in sinea ei omida si mai rontai o bucata de frunza. “Copac batran, tu sa ma ierti ca iti rup frunzele. Oh, daca-as avea aripi... macar o ora, zece minute, doamne, ce-as mai zbura! dar asa, imi tarasc picioarele urate si-asa de multe ca niciodata n-am reusit sa le numar. Uite fluturele de colo, ce culori si ce silueta supla are! Hei, fluture frumos, ia-ma si pe mine-n zbor, un pic, uite, numai pana la floarea de colo! Te rog mult, fluture frumos!”

“Nu pot, imi pare rau, dar esti prea grea si ai prea multe picioare si s-ar putea sa-mi strici polenul de pe aripi! Si-apoi, ce-i trebuie unei omizi sa zboare?”

Omida, rusinata, lasa capul in jos si incepu sa planga incetisor. “Are dreptate, sarmanul fluture, dar spune-mi, tu, copac batran si intelept, crezi ca-ntr-o zi as putea sa zbor?”

Copacul nu credea, dar tinea prea mult la prietena sa pentru a i-o spune. Omida, insa, intelese si se-ntrista si mai tare. Deodata un zambet ii lumina privirea.

“Oh, batrane prieten, am si eu o rugaminte fierbinte. Lasa-ma sa-ti iau cele doua frunze mari din varf, sa mi le fac aripi si sa zbor. Tu mai ai alte frunze, insa mie aripi n-or sa-mi creasca niciodata.” Copacul i le dadu cu drag, caci iubea mult micuta lighioana.

Si omida isi lega cu grija “aripile” de corpul ei segmentat galben-verzui si incepu sa urce anevoie pana la cea mai de sus ramura a bunului ei prieten.

“Sa te uiti la mine, caci am sa zbor!” ii mai spuse omida si-apoi isi facu vant. Dar vai, trupul ei mare si greu o trase in jos si oricat batu ea din aripile ei verzi se prabusi pe iarba moale din apropiere.

Zacu omida zile-ntregi si o-ngriji cu drag copacul, iar dupa un timp se-nzdraveni si incepu a merge din nou.

“Omida scumpa, ia spune-mi, de ce nu mai mananci din frunzele mele? Nu-ti mai plac? Stiu, nu mai sunt asa de fragede, dar altadata iti placeau atat de mult!”

“Oh, preabunule copac, imi plac mai mult decat orice, dar nu vezi, ai ramas aproape gol! Nu-ti place viata? Eu pot sa ma hranesc si cu iarba, dar tu ce te-ai face fara frunze? Ehe, daca-as fi fluture... as mance numai polen dulce si aromat...” si iar se-ntrista omida si iar se puse pe plans.

“Omida frumoasa si buna, de ce plangi? Ia mai bine n-ai vrea sa ma duci in spate pana la musuroiul de colo?” – se ruga cu vorba-i peltica si cam inceata un pui de furnica ratacit prin iarba deasa.

“Cu placere, se oferi omida, urca-n spinarea mea! Dar sa stii ca ne va lua ceva timp. Oh, daca-as fi fluture...”

“Dar tu nu stii ca fluturii nu traiesc decat o zi?”
“O zi – o viata! Sa zbor o zi intreaga – ce fericire!”

Omida osteni, dar nu spuse o vorba pana nu-l duse pe puiul de furnica la parintii sai. Apoi se aseza pe o bucata de muschi sa-si traga sufletul si mai apoi o porni agale spre casa.

Pe drum incepu sa se simta din ce in ce mai ciudat. “Pesemne oboseala” – isi spuse si pleca mai departe. Cu greu ajunse in scorbura copacului unde se intinse usor pe un pat de frunze.

“Prieten drag, eu cred ca nu o mai duc mult. M-au lasat puterile, picioarele nu le mai simt, capul mi-e infiorator de greu. Dar tu sa stii ca te-am iubit cinstit si curat si daca mi-a parut vreodata rau de ceva in viata, mi-a parut rau ca n-am fost fluture macar o clipa.”

Si omida inchise ochii si se lasa in voia somnului lung... lung...

Planse copacul mult, cu frunze duium.

A doua zi, din scorbura unui copac batran se ivi cel mai frumos fluture pe care oamenii l-au vazut vreodata.