agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-12-09 | [This text should be read in romana] |
Vînătoarea carpodoră
Frații mei de arme vechi, cu aura pe urechi și cu peana-n privegheri azi e azi, ieri a fost ieri, dar voi spune o poveste care-a fost, va fi și este. Deci, frații mei de arme vechi din codrii cei pribegi ai tinereții mele! Nu vă uitați la paharul pe care îl beau căci doar în cinstea vieții... vă voi spune o poveste care n-are timp. Povestea mea nu se grăbește. Ea încape pe fundul unei călimări, se poate ascunde într-o scoică tulburătoare, poate aluneca în sus pe firul unei raze de lumină, dusă în spate de răbdătorul paing ce țese Timpul, așteptînd să-i cadă în plasă musca Prostiei omenești. Pentru că Prostia omenească e rea de muscă, fraților. S-au perindat prin baldachinul ei parfumat mateloț și cizmari, actori, generali, savanți, negustori și cîtă lume... Să n-aveți cumva impresia că am ceva împotriva dumneaei, ferească sfîntul! Ba încă sînt un vajnic luptător pentru drepturile Prostiei omenești de a fi egală în obligații cu Deșteptăciunea, cea care uneori spală dușumele și compune versuri, iubește poveștile pentru copii chiar și la bătrînețe, pictează tablouri cu pensula muiată în mizerie, capodopere care vor înfrumuseța odăile largi ale Prostiei, înalță edificii cu propriile-i oase, ce s-o mai lungim. Așa că... A fost odată ca niciodată. Au fost odată ca niciodată un bărbat orb și o femeie oarbă într-o țară de orbi. Cum de era țara aceea plină de orbi, nu mă întrebați. Am și eu tainele mele de moș bătrîn c mă aflu. Deci, în acea țară, într-o zi de pimăvară, spre amurg, un bărbat orb și femeia lui oarbă, ținîndu-se de mîini pășeau încet prin pădurea Meloram. Pipăiau cu bastoanele lucioase din lemn de alun decojit poteca, îndepărtînd cîte o crenguță, ocolind cîte o băltoacă, îndreptîndu-se către colibă. Se opriră la o baltă cu stufăriș dedesuptul căreia se odihnea templul scufundat al zeiței Deiama, zeița vînătorii carpodore, se închinară murmurînd cuvinte nedelușite, apoi își reluară drumul. Prin pădure se deslușeau zgomote de seară, frunze vibrînd, viețuitoare pregătindu-se de culcare, foșnet de aripi. Un șarpe imens, cu reflexe albăstrui, tăie calea potecii. Ridică ochii, îi privi intens, scoase o limbă verde și prelungă, o despărți în trei și sîsîi către femeie. Cei doi se opriră ascultînd liniștiți. Femei își puse fericită mîinile pe pîntecele care începu să tresalte. Atît femeia cît și bărbatul scoaseră un chiot. Șarpele întoarse capul și-și continuă drumul, dispărînd sub frunze. În urma lui rămase o dîră de spumă de mărgean sub lumina lunii. Cei doi pășiră pest dungă. Bărbatul sparse tăcerea: - Știi, Silvie, acesta a fost Marele Șarpe. - Știu, Gligorie, răspunse femeia cu voce joasă. Păzitorul templului scufundat. Nu l-a văzut nimeni pînă acum. - Deci, noi sîntem...? - Da, Silvie, noi sîntem. Bucură-te, tu, cea binecuvîntată între oarbe! - Mă bucur, Gligorie.Simt cum îmi tremură și bățul în mînă. Înseamnă că și el se bucură. Mata, te bucuri? - Mă bucur! Cînd oamenii... Hapciu! Cînd oamenii vedeau, continuă băbatul, șarpele nu se arăta deloc. - Sănătate! Știu. Ce-ai avut? - Mi-a intrat un țînțar în nas. - Nișe obrăznicături. - Ãă... parcă ieri, ba nu, alaltăieri, unul a intrat în nara dreaptă a Marii Căpetenii. - A Marii Căpetenii!? Și el ce-a făcut? - Ce să facă, bietul om. A pus de le-a tăiat căpățînile la ăia cu penele, știi... - Aha! Doamne ferește! Un țînțar în nara dreaptă a Marii Căoetenii! Dar unde o să ajungem? - La... colibă, unde altundeva? - Ai dreptate, la colibă. - Deci, cînd oamenii vedeau, șarpele nu se arăta deloc. Apărea cîteodată pe cer, sub formă de curcubeu și dispărea imediat. - De frică? - Nu, nu de frică. Cine să ridice măcar un cuvînt urît asupra Marelui Șarpe? Pu și simplu astea sînt legile lui. Se zice că apărea o dată la două mii de ani, vestind naștera carpodorului. - Aha! - Binecuvîntată ești tu, între oarbe, Silvie! - Binecuvîntat ești și mata, Gligorie! - Binecuvîntată fii, pădure Meloram și tu, Deiama, zeiță a vînătorii carpodore! - murmurară amîndoi într-un glas. Apoi se îndreptară spre colibă. Aici îi aștepta cu mîncarea făcută, fiertură de urzici, bătrîna Memorandra heraldină-tămăduitoarea, cunoscătoarea ierburilor și mersului stelelor, cea care fie că stătea pe loc, fie că mergea, fluiera tot timpul ceva numai de ea știut. Mergea desculță în toiul iernii prin zăpezi și, dacă se oprea pe loc să scruteze zarea sau o diecție de mers, zăpada se topea sub tălpile ei și ajungea cu ele la pămînt. Avea o față blîndă, plină de înțelepciune și vindeca oameni și animale cu o simplă atingere de mînă. Cei doi se grăbiră să-i spună întîmplarea din preama Templului scufundat. - Știam, răspunse Memorandra. Din voi se va naște un pui de cerb cu potcoave și cornițe de aur. În ziua nașterii lui toți oamenii vor începe să vadă. Va fi întîi o bucurie fără margini, toți oamenii se vor îmbrățișa, apoi după ce le va trece aburul primei fericiri, vor începe celelalte întîmplări... - Care întîmplări? – întrebă bărbatul. - Prea multe vrei să știi tu, Gligorie. Nu e bine ca omul să știe prea mlte. Și cînd începe săvadă, și așa știe multe. Sau, își închipuie că știe. Nu vreau să vă amărăsc, nu mișc eu din loc crugul stelelor, dar atît vă cer: atîta timp cît va sta la casa voastră, să-l hrăniți cum trebuie, să-i dați tot ce vă cere, să-i răspundeți la întrebări. Altminteri, aveți de-a face cu mine. Atîta zise bătrîna și plecă după vreascuri, fluierînd. Viața în pădurea Meloram își urmă cursul firesc. Bărbatul păștea cele două capre și cîteva oi, mai cîrpea coliba cu frunze, crengi și plante, femeia făcea de-ale mîncării sau torcea și împletea, bătrîna cutreiera ținutul pentru faceri de bine, întorcîndu-se mereu fericită și fluierînd, cu aceeași față senină de mii de ani. Și, într-o zi de primăvară, senină, femei născu. Și fu așa cum prezisese Memorandra. În loc de pui de om se născu un pui de cerb cu cornițe și copite de aur. Frumos ca Steaua Ciobanului. Deci se ivi pe lume carpodorul și așa îl și botezară, Carpodor. În timp ce baba Memorandra îl moșea, în staulul oilor se năștea o mială cu cornițe pe care o botezară Dora. Alături, cățeaua Domnica, dădu naștere unui singur pui alb, cu capul mare. Cîinele primi numele de Dor. Dor, Dora și Carpodor fură numiți frați. Cînd se lumină de ziuă, o lumină fără seamăn izbucni peste acel ținut, o lumină care-i făcu pe orbi să-și pună mîinile la ochi. Apoi începură să chiuie. Vedeau! Văzduhul tot era plin de flori de măr care ningeau peste pămînt, totul era lumină. Oamenii se prindeau în brațe și se sărutau, șiroaie de lacrimi fierbinți curgeau pe fețele lor. A fost o zi fără seamăn în care pînă și păsările văzduhului, firele de iarbă și florile, inelele copacilor,tot ce era viu, cîntă și petrecu trei zile și trei nopți. După aceea începură să are ogoarele, să defrișeze păduri, să-și facă ziduri și cetăți trainice, drumuri și poduri. Apărură meșteșuguri și obiceiuri noi, începură să-și sărbătorească belșugul vieții prin datini, nunți cu lăutari, nedei și praznice. În acest timp Carpodor creștea neștiut de nimeni, sub privirile blînde ale Memorandrei heraldine care-l lua cu ea prin păduri, îi explica mesrul planetelor, rostul firului de iarbă, legea apei și a lutului, a focului și seminței, taina perlei de pe fundul mării și a stelei căzătoare. În rest, Carpodor se zbenguia cu cîinele Dor și miala Dora pe care o ducea să pască în lcuri unde iarba era mai multă și mai fragedă, unde se gasea grîușor sălbatic și poame de tot felul. Și Dor se făcu un dulău cu capul cît o baniță care se înfrunta singur cu o haită de lupi, iar Dora deveni o oaie cu lîna bogată care dădea cel mai gustos lapte din acel ținut și, bineîțeles, mieii cei mai frumoși. Dar și Carpodor creștea... Cornițele de aur începură să facă ramuri. Cînd apărură ramurile primului an, Memorandra îl duse la Templul scufundat. Se așeză în genunchi, făcu o rugăciune și, după ce peste copaci trecu un vînt puternic care îndoi copacii și-l înspăimîntă pe Carpodor, se făcu liniște și Memorandra grăi: - Ș acum, fiule, ascultă. Vezi, orbii au început să vadă și o du destul de bine. Dar cîte o dată nu e bine să vezi prea multe căci, fie că-ți dorești și mai mlte, fie că înțeleg cîte ceva din zădărnicie și nu-ți mai dorești nimic. Și începi să fluieri. Ca mine. Oamenii din prea multă îndestulare au început să fie lacomi, să spună minciuni, să ucidă. Și, mai mult, au început să îndrăgească zorzoanele, podoabele, aurul, tot soiul de prostii, mai mult decît sănătatea trupului și sufletului lor. De aceea, tu vei avea și zile grele, pentr că un singur gram de aur dintr-o copită sau dintr-un corn de-al tău se poate transforma într-o căruță de aur care să astupe lăcomia unei cetăți. Dar atunci cînd vor avea o căruță, își vor dori două, cînd vor avea două., își vor dori patru. Și toată viața te vor hăitui. Dar tu să nu te temi. Asta îți este menirea și cînd vei pierde și coarnele și copitele în folosul lor, te vei transforma în cel mai luminat om de pe fața pămîntului, și vei fi singurul care vei fi cruțat de marea orbire care va veni după aceea. Mai ai trei apusuri de soare de stat la coliba noastră, după care vei pleca singur în lume. Vei fi, de bună voie, pribeag în propriul tău ținut, vei cunoaște spadă și otravă, lanțuri grele și fier înroșit. Te vei înfrunta cu lupul hămesit și tot soiul de fiare. Mergi pînă la capăt. Vei fi răsplătit cu lumina de sfîrșit a vieții tale... Apoi se îndreptară spre casă. Părinții lui începură să-și facă o casă mai acătării, într-un sat din apropierea pădurii Meloram, dar el se întoarse tot la vechea colibă unde-l așteptau Dor și Dora. Trei zile și trei nopți se zbenguiră toți trei, își făcură jurăminte de așteptare și credință, apoi se despărțiră. Fără știrea părinților, în zorii ultmei zile de petrecere, însoțit de Memorandra pînă la culmea dealului, Carpodor părăsi ținutul nașterii și copilăriei sale. Ochii lui mari și galeși se umplură de lacrimi și Memorandra se aplecă și îi sorbi lacrimile fierbinți, îl sărută, îl binecuvîntă și astfel își luară rămas bun. Își umplu pieptul cu aer proaspăt, făcu un salt în văzduh, apoi o întinse la drum. Nu-l nteresa în ce direcție. Acesta era drumul lui. Din cînd în cînd se oprea la cîte un izvor și-și potolea setea, mai păștea din cîte un fir, apoi o lua din nou la drum. Cînd ieși din pădure auzi cîinii lătrînd la o stînă și ciobanii fluierînd a sălbăticiune. Nu-și iuți mersul și cîinii se mulțumiră să-l latre de la distanță după care se întoarseră la stînă. Cînd intră în primul sat, satul oamenilor cu haine roșii, aceștia se pregăteau să plece la cîmp, cu vitele sau cu uneltele pe spate. Dar la un moment dat îl văzură. Semeț, cu coarnele de aur strălucind orbitor, trecu printre ei. Aceștia îl priviră uimiți un timp apoi, schimbînd cîteva priviri furișe între ei, se luară cu bîte, cu sape, cu lanțuri și funii după el. Cînd îi văzură și potcoavele de aur, oamenii se întărîtară și mai mult. El fugea doar atît cît să- lase la cîțiva metri în urma lui. Aurul din copite îi nnebunea pur și simplu și iuțeau pasul pînă în apropierea lui, dar atunci Carpodor zvîcnea scurt din copite și le umplea ochii de parf. Aceștia rămîneau în urmă văicărindu-se, dar soseau alții și mereu alții. Vestea se răspîndi în tot ținutul. Veneau unii călări și înarmați cu suliți, alții însoțiți de ogari de vînătoare. „Ar fi trebuit să plec la drum cu Dor, își zise Carpodor. Dar poate e mai bine așa.” Nici nu-și termină bine gîndul că se poticni și căzu. Un picior îi fusese prins într-un laț de sîrmă. Cu urale, urmăritorii se năpustiră asupra lui. Înarmați cu clești și ciocane începură să-l despotcovească. Îi smulseră prima potcoavă pe care și-o treceau din mînă în mînă extaziați, dar, în aceeași clipă, de nu știu unde răsări cîinele Dor care se năpusti asupra lor. Înarmat la piept cu o ragilă cu ținte doborî totul în cale, puse pe fugă pe vînători și pe cîinii lor, apoi se întoarse la Carpodor și rupse lanțul cu dinții. Îi linse rănile pe care le lăsaseră cuiele de aur în talpa piciorului și rănile se închiseră la loc. Apoi, uitădu-se la carpodor care, mut de fericire plîngea cu lacrimi mari, îi linse lacrimile calde, îl sărută și se întoarse. Așa avea cuvînt de la Memorandra. Apoi Carpodor poni din nou la drum. Intră în satul oamenilor cu haine galbene. Și aici păți la fel, și aici rămase fără o potcoavă, și aici îi veni în ajutor salvatorul dor care-l scăpă de vînători. Și așa păți și în satul oamenilor cu haine verzi, așa păți și în satul oamenilor cu haine albastre.Cînd rămase fără copite, era istovit. Se duse în munți și se urcă pe vîrful cel mai înalt și privi roată tot ținutul De pe acel loc se vedea toată țara. Fluviul care o mărginea părea ca un fir de ață, cetățile și casele păreau niște jucării. Se vedeau din ce în ce mai multe lumini, cetățile erau din ce în ce mai înalte. Era întrucîtva mulțumit. Aurul potcoavelor lui dădea roade. Dintr-un gram de aur oamenii umpleau o căruță de lingouri. Nu mai era nevoie să lucreze în băi de aur, să cearnă nisip, munți de nisip. Și cîteva zile cît se odihni Carpaodor, în viața oamenilor trecuseră cîteva sute de ani. În sate și cetăți trăiau acum urmașii urmăritorilor de altădată, și aceștia de acum considerau vînătoarea carpodoră o simplă poveste, scornită de cine știe ce aiurit. Și chiar în timp ce contempla ținutul, lumea îmbătrînea mereu și din urmă veneau alții și mereu alții. Cînd se simți destul de întremat de aerul munților, de iarba și plantele de prin păduri, coborî din nou printre oameni. Din nou îl luară în urmărire. De data asta aveau arme și mașini, curse perfecționate. Fugea cu viteză maximă, devenise înțelept și chiar șiret, era mai greu de prins. Coarnele îi crescuseră așa de mari și de strălucitoare încît era suficient să se întoarcă spre urmăritori cu fața și aceștia orbeau sau se prefăceau în stane de piatră. Cetățile începură să se umple de statui ale celor mai temerari, cei care se apropiaseră mai mult de coarnele lui Carpodor. Hălădui așa vesel și puternic vreo cîțiva ani, pînă cînd, adăpîndu-se într-o zi la un izvor dintr-un desiș pe care-l știa numai el și cîteva păsări care-și aveau cuibul în copacii din jur, simți un fel de amețeală, pămîntul începu să se învîrtă o dată cu el, ziua se înnegură, o moleșeală îi străbătu tot corpul și căzu. Îl trădaseră păsările și oamenii otrăviserî izvorul. Se trezi cu dureri puternice, sub aspre lovituri de baros care-i zguduiau trupul. Era într-o cameră fără ferestre și patru oameni îmbrăcați în negru se străduiau să-i smulgă cel de al doilea corn. Primul era deja smuls și strălucea într-un colț de cameră luminînd-o toată. Un fior îi străbătu tot corpul. Își revăzu întreaga viață, copilăria lui fericită, în pădurea Meloram, i se făcu dor de Do și Dora. Și în timp ce al doilea corn căzu și oamenii se pregăteau să-l jupoaie, caz în care Carpodor s-ar fi transformat într-un vraf de cenuzșă, se auzi un urlet puternic afară și în pragul ușii dărîmate se ivi Dor, care într-o clipită îi făcu fărîme pe cei patru gealați. Apoi îl prinse pe după cap pe Carpodor și îl tîrî într-o pădure din apropiere. Era orb de sînge și amețit. Ca printr-un păienjeniș o zări acolo și pe Dora care-l privea îndurerată. Cîinele Dor îi linse rănile și-l încălzi de la cap pînă la picioare. Apoi se apropie Dora care, cu pulpa plină de lapte, îi dădu să sugă. Supse cu sete și, treptat-treptat simți în el putere necnoscută. Oasele începură să-i trosnească, mușchii făceau mișcări convulsive, se ridică în două picioare și, dintr-o dată, în izvorul din apropiere își văzu chipul. Era Om! Dar un bărbat de toată frumusețea, cu o față ca de cristal. Îmbrăcat într-o mantie de mătase verde, cu un brîu galben, tot de mătase, lat, strălucitor, cu sandale din piele maronie și cu o aură alb-albăstruie în jurul capului. Dor și Dora începură să alerge în jurul lui. Îi mîngîie duios pe cap și plecară împreună. Pe unde treceau, lumea îi privea cu uimire. Satele erau acum nespus de bogate. Din aurul copitelor și coarnelor lui lumea își făcuse viaducte, băi de abur, drumuri și cetăți neasemuite. Și peste tot, la fiecare intrare într-un sat, femei cu cobilițe cu cîte două căldări pline cu apă. Semnul biruinței. Era în ajunul sărbătorilor de iarnă și Carpodor întindea mîna în aer și mîna i se umplea de daruri pe care le împărțea copiilor ieșiți pe la porți. Toți aveau ceea ce își doreau. Aura lui se făcea din ce în ce mai bogată, din cer se cernea o făină luminoasă de flori albe care i se așezau pe frunte. Și așa. petrecuți de lume, cu multe urări, ajunseră în pădurea Meloram. În apropiere de colibă, însă, Dor începu să schiaune tînguitor, iar Dora începu să plîngă. Îl duseră la o moviliță unde se vedea o cruce din lemn de tei. Se înfrigură. Cea care-l crescuse murise. Nu mai apucase s-o revadă și-l aștepta dincolo de ceruri. Îndurerat plecă spre casa părinților săi. Dor și Dora rămaseră credincioși lîngă mormînt... Intră în sat o dată cu seara. Găsi cu ușurință casa părinților. Era o casă destul de arătoasă. Cînd intră pe ușă, o găsi pe maică-sa trebăluind ceva la bucătărie, iar taică-său e pat, citea. I se umplu inima de bucurie și dădu bună-seara cu cuvintele: - Bună seara! Duă cum vedeți am învins. Am rămas fără aur, fără potcoave, dar sînt Om. N-au reușit să mă jupoaie... Cînd îl auzi, taică-său se uită la fața lui luminoasă, la straiele neobișnuite, puse cartea la o parte și zise: - Măi, băiete, măi! Vin sărbătorile, măi. Iar te-au dat afară de la servici de te-ai îmbătat în halul ăsta? Tu vezi cum arăți? Parcă a dat o gîrlă peste tine. Și, mă rog frumos, cu cine te-ai încîlcit de-mi vii plin de vînătăi la ochi, fără căciulă pe cap și numai în șosete pe vremea asta!? |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy