agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2229 .



Piatra vie
screenplay [ Theater ]
pseudoteatru

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [dinu virgil ]

2005-04-24  | [This text should be read in romana]    | 



PERSONAJE: Pignole – Meșterul; Mana – soția lui; Îngerul.
I
(Pe când nu se luminase încă, într-un loc de dincolo)
Pignole: Ce beznă!... Câtă singurătate!... Pilonii cerului încep să cedeze; nu mai am răbdare să-mi curăț sufletul. Atâta viață e în noi, că, uneori, revărsăm în afara ființei! Trebuie să încep... Unde-s uneltele de făcut fericire? Mințile noastre-s închise în cercuri de lume; pământul a năpădit duhul ce nu mai vrea să rodească. Liniștea s-a sfârșit odată cu fructul oprit! Dragostea?! Ha...
E târziu sau e prea devreme? După umbra inimii pare că-i târziu. N-a mai rămas mult. În curând voi naște ca zeii și voi muri ca omul! Să mă grăbesc, s-ar putea să bată prea tare lumina, și ochiul meu n-ar suporta atâta vedere. Ce vuiet străbate întunericul?! N-auzi? Tu ești, Doamne? Iar ai venit? De fapt, te-am așteptat. Simțeam că ceva are nevoie de primul tău gând. Nimic mai mult decât a te avea în mine, biserică. Te-ai pogorât încet, de parcă nici n-ai fi murit. M-ai iertat pentru stigmatele tale? Așează-ți aripile la uscat și ia un loc. Trebuie că ești obosit de atâta drum prin întuneric... Eee, dacă era lumină veneai mai ușor. Coborai pe o rază și-mi intrai... Dar cum să intri, că la mine nu pătrunde niciodată lumina? Nu-i mai bine așa, să nu ne vedem? O să fie mai ușor la judecata de apoi: poate n-o să mă recunoști. Numai sufletul meu, cântărit în balans cu un fir de nisip, va atârna mai greu și-o să știu c-am păcătuit! Tu nu vei spune nimic, dar tăcerea ta ne va despărți până la o altă venire. O să-mi fie, și-acolo tot așa de strâmt? Voi putea să uit ceea ce n-am nevoie să chinui în mine? (Se aud pocnete, lovituri surde; Pignole caută uneltele, le aranjează și introduce în scenă blocul de marmură; toate pe un întuneric negru). Te plictisești? Mai spune-mi o poveste. Nu, nu pe cea cu omul, c-o știu. De fiecare dată îmi aduci aminte cum ți s-au bătătorit palmele până ți-ai găsit chipul. Mereu îmi spui că eu n-am nici o bătătură... Așa e, Doamne! Nici în mână n-am bătături, nici în lume n-am bătătură, unde să-mi trag sufletul. Cum de unde? De la Tine! Știi doar că mereu trebuie să-mi fur veșnicia. Noroc că mi-o lași la lumină. Cum e așa, transparentă, nu-i greu s-o găsesc. Mereu ne jucăm de-a timpul și pierd. (Aprinde trei lumânări: una în spatele blocului de marmură, una în dreapta lui și ultima în stânga. Treimea!) Așează-te în fruntea tuturor, să faci umbră deasă. La dreapta Fiul, și-apoi duhul! Fii fără grijă. Aici nu bate vântul. O să ardeți până la inima universului, grăitoare cuvinte. O să-mi spuneți toate durerile sau bucuriile facerii și desfacerii lumii. (Începe să se zărească atelierul: blocul, uneltele, Pignole și cele trei lumânări. Atât!); Vă vom asculta împreună. (Îmbrățișând piatra): Ce rece e! Numai o femeie care nu iubește poate să fie așa... Nu te voi îmbrăca; voi lepăda de pe tine prea greul, să te fac femeia mea. Noi suntem unul și-același lucru, doar că eu sunt viu... Te voi învia din mâinile mele și-ți voi pune coasta. Să fii Eva lumii mele!
Mana (apare în spatele blocului, îmbrăcată vaporos, în alb, blondă, despletită, felină): Și eu?
Pignole (intră în joc, dialoghează cu piatra): Răbdare. Uneltele mele te vor șlefui și te vor pune-n piele albă. Păcat că apoi vor urma celelalte, setoase de atâta vrere. Numai că tu o să-mi fi cea dintâi dezgropăciune. Te-oi încorona, minune...
Mana: Minunile țin numai trei zile...
Pignole: O să ți se pară o veșnicie. Vor fi numai zilele noastre, împerecheate în timpul universului, muzică de stele. Vom dansa printre cărunții fulgi de nea și umede boabe de rouă. Ne vom spăla în curgerea laptelui din coadă de cometă. Aripi întregi ne vor mângâia genele într-o prelungă...
Mana: Ce departe mă duci...
Pignole: Nu departe, adânc! Te scufund în inimă, atât. Nimic mai mult. Nu va fi acolo, va fi pretutindeni! Nu va fi atunci, va fi mereu... Va fi o singură dimensiune: iubirea!
Mana: Și-apoi?
Pignole: Apoi... Important e să trăiești odată cu sângele. Să curgi într-un ritm cu dansul tău. Poate de asta ești așa de rece, că n-ai sânge...
Mana (sărind în brațele lui): Ba da, am!
Pignole (se joacă): Te voi face mireasa mea...
Mana: Dar sunt mireasa ta!
Pignole: ...în ceruri! Mă leg cu acest fir de lumină de întreagă ființa și neființa ta. Mă înalț cu tine în brațe până la caldul unei vieți de abia mijite. Dă-mi dorul tău să fac o altă Evă, fără drag de șarpe...
Mana: Dacă mă prefac în pasăre?
Pignole: Voi fi aripile tale, purtându-te prin vis. Te voi lăsa să zbori și voi trudi să mori.
Mana: Să mor?
Pignole: Ssss... Nu așa! Să mooori... Să devii înapoi lumină și cuvânt dintru începuturi. Bucură-te! Aici ai timp și spațiu, acolo ai suflet și îngeri.
Mana: Mai bine voi fi înger.
Pignole: Îngerii sunt periculoși. Pot să cadă!
Mana: Voi fi un înger bun, ai să vezi. Mă voi copilări în zbor și voi cânta pentru tine.
Pignole: Cântec de înger?! Bine, te vei numi înger. Îți voi face patru aripi. Sau nu, mai bine trei: una pentru mine, una pentru tine, una pentru amândoi.
Mana: Ești trist!
Pignole: Tristețea face parte din noi și e mai dulce uneori ca bucuria. Cutremurul ființei naște genii sau monștri.
Mana: Tu ce ești?
Pignole: Nu știu și mi-e frică. Niciodată n-o să știu. Sunt atât de aproape unul de celălalt.
Mana: Monstrule!
Pignole: Nu glumi! E grav, oricând pot să-ți fac rău. Poate, într-o bună vreme, să nu-mi mai doară sufletul tot ce-am făcut, și-atunci o să-ți zdrobesc aripile.
Mana: Pe toate?
Pignole: Cel puțin pe-a mea și pe-a noastră. Ce-o să te faci c-o singură aripă?
Mana: Voi învăța mersul în picioare!
Pignole: Și vei putea fără să zbori? Unde vei mai găsi dorul tău? Chiar vrei să devii om?
Mana: M-ai prevenit că îngerii pot fi periculoși. Dac-o să fie să se întâmple, se va întâmpla.
Pignole: Și cine știe dacă trebuie? Eu? Tu?
Mana: Răbdarea noastră, cumințenia cerului și-a lacrimii.
Pignole: De ce să ne-ngropăm între semne?
Mana: Pentru a vedea mai limpede. Tu nu crezi în vise?
Pignole: Visul suntem noi, coșmar al existenței...
Mana: Geniule!
Pignole (râzând): Da, ai dreptate. La muncă, numai ea l-a făcut pe om!
Mana: Și Dumnezeu?
Pignole: Și Dumnezeu! Ce de muncă-i Dumnezeu!
Mana: Clădește, rânduiește-ți deznădejdea în piatră, caută stropul de plumb... (iese)
(Potențiala statuie există, sufocată de bolovani, îngropată.
Sculptura este sugerată prin înlăturarea a câte unui bolovan, lăsând să se întrevadă altceva-ul creației)
Pignole: Greu ce m-apasă/ O coasă,/ Greu ce mă-nțeapă/ O sapă! Doamne, lasă-mă să ies, lasă-mă să fug în lumea ta, cu toate cele și celelalte. Despovărează pe robul tău de dorul de-a știi... Nu! Lasă-mă să-mi frâng gândul, să-l ridic până în dreptul inimii. Așa, așa... O să tai, o să mă adâncesc în carne... Începe să picure, dar nu-i sânge. Nu-i decât sudoarea mea. Hai, bolovănoasă priveliște, dezlipește-te de trup, lasă-l să iasă... Am cărat pietre o viață întreagă. Trebuia să mă numesc Petru, să clădească pe mine o mănăstire și să-mi facă inima clopot. Danga-langa să se legene prin măruntaiele pământului. Să vină creștinii, cântare să-mi facă pentru izbânda curatului lor.
Trebuie să vâslesc spre mal. M-așteaptă sirenele, mă-ndeamnă. Nu mai văd drumul spre casă. E ceață și-i umbră, mă pierd (se stinge lumina duhului). Duhule, de ce m-ai părăsit? Mi se-ngreunează dalta, mi se-nțepenesc degetele. Palmele-s tot curate și netede. N-am făcut nimic, Doamne! Sunt nevrednic de Tine, sunt de nerăstignit. Merit să trăiesc; alungă-mă (se stinge Fiul). S-au veștejit și spinii. Coroana-i acum de lauri... Furtună! Înc-o lovitură, o ultimă bucată (statuia e deplină în măreția ei; la ultima strigare și ultima daltă cade capul și se stinge lumânarea Dumnezeu). Nuuu!!!

II
(același cadru de început; statuie îmbolovănită, meșter, întuneric)
Pignole: Poate că trebuie să mă rog. Dar cum? N-am făcut-o niciodată. Să mă cobor în genunchi? Doamne, nu existăm fără Tine! Ne-ai așezat în pământ până la tălpi și ne-afunzi apoi, încet sau prea iute. Ne-ai lăsat să cunoaștem și de-atunci nu ne mai săturăm. Prea hapsâni ne-ai făcut, Doamne! Nu vreau să te cunosc. Pentru mine ajunge să știu că exiști. Dar ajută-mă Doamne, ajută-mă să isprăvesc odată, cu bine, îngerul meu. Învață-mă să tremur, învață-mă să mă tem, învață-mă să mor. Niciodată n-ai lipsit de la întâlnirea noastră. Știu că-ți place la mine, dar nu știu de ce!? Poate, ca să mă vezi cum îmi caut singur sfârșitul, bătăturile. Tu nu vrei să mor, Doamne! Știi că dac-aș isprăvi, m-aș întoarce la Tine cu capul ridicat, cu împlinirea întreagă. De ce nu mă primești? N-am încă acea cheie, singura care se potrivește? De ce nu lași porțile deschise? Or fi și alții, mai hoinari, sau drumeți obosiți. Cântecul îngerilor tăi mi l-ai interzis. Până când? N-am să mai cred în cuvinte, n-am să mai știu să simt, Doamne! Nu mă mai prigoni. Dă-mi duhul înapoi, căldura unei lămpi în miez de iarnă. Nu-ți cer palate, nu voi grămezi de bani... Poate că așa trebuia să se-ntâmple, poate că lumea e în altă parte, într-o pribegie a minții. Poate că lumina e în noi, chiar dacă focurile ard în jur. Mulțumesc, Doamne! Tu ești vâsla mea.
Pacea mi-a îmbălsămat inima. Sunt nou și gata să mă reped, ca Sisif, la stâncă (aprinde lumânările; la dezgolirea statuii, bolovanii îi așează într-o anumită formă, dând senzația unei noi sculpturi). Ce mari sunt palmele mele! Și ce ușoare îmi par; poate sunt aripi de pământ care te-nvață să zbori spre prăbușire. Mă frâng și răsfrâng cu neputință. Rugăciunea mai are puțin și ajunge. Ea face popas în fiecare vamă, mereu cercetată de adevăr și minciună. Nevoile îngropate atârnă greu peste ceea ce poartă-n cuvânt. Și îngerii nu dorm niciodată. Le place să primească rugăciuni. Le deschid încet, ca pe niște răvașe de dragoste, le adulmecă mirosul și le trimit mai departe pe cele adevărate. E ca-n dragoste: poți să minți, dar nu faci altceva decât să-ți crești povara.
Mana (mai bătrână): N-o să reușești niciodată!
Pignole: Încetează! Știu că visul meu poate să se trezească. Azi, acum!
Mana: Nu mai ști să iubești! Și fără iubire-i în zadar.
Pignole: Minți! Întotdeauna ai mințit. Iubesc cum numai cerul poate s-o știe. Mă frământ din iubirea ce-ți port. Pentru tine clădesc și reclădesc idealuri, pentru tine dărâm ziduri ce ne stau în cale. Pentru tine mă sparg în bucăți de gând flămând și însetat...
Mana: Te împarți în van. N-am nevoie de himere. Mi-ai promis aripi și nu le-am avut. M-am adumbrit cu riduri și n-am cerut nimic. N-am vrut decât un copil, să-l port pavăză lumii acesteia, să-mi vărs iubirea în trupul lui. Acum e prea târziu...
Pignole: De când stau în strâmtoreala asta? Și pentru ce? Tu vrei copil, dar nu-nțelegi că acel suflet zace în blocul ăsta? E forța mea și frumusețea ta. E trupul tău și spiritul meu. Voi reuși. Ridică fruntea spre celălalt soare și cerșește-mi o rază. Numai împreună... Ai răbdare!
Mana: Cât? Sunt femeie, meștere, nu sunt piatră. De ani zaci în mizerie și mă cufunzi și pe mine. Nu avem pâine, însă tu cumperi marmură, ca apoi s-o sfărmi sub picioare și s-o arunci. Asta nu mai e viață. E un coșmar! Un coșmar viu ce mă cuprinde și-mi stârpește visul, îmi seacă izvorul de-a fi.
Pignole: Odată... Doamne ce demult pare! Odată aveai încredere în mine! Zburai în jurul meu, mă hrăneai cu zâmbetul tău, mă înveleai cu gândul bun. Mi-ai fost stâlp și-am vrut să-ți dăruiesc iubirile toate, am vrut să te nemuresc. Nu știam să fac altceva. Pentru mine era totul și totul era în tine. Nu trebuia decât să-ți zâmbesc și-mi încleștai iubirea în zi și în noapte. Așează-te. Stai lângă mine și lasă-mă să te revăd. Ascultă țipătul necioplitului. Uite ochii, ochii tăi cei blânzi, cei plini de încrederea începutului nostru. Reverși lumină privind prin spațiu și timp. Rebotezi lucrurile și le-nghesui în adâncul limpezimii lor. Clătește-mă cu stelele și razele din privirea ta. Nu mă-ntuneca, ci dă-mi culorile de altădată, piramidă a simțurilor. Genele tale, storuri de vis, zăbrele pentru lumină. Uite-ți zâmbetul, vechiul tău surâs de trandafir, uneori sălbatic, alteori blajin. Câtă căldură aducea în odăița noastră. Brațele tale, albe și fine, închisorile trupului meu, nesfârșite în toată sălbăticia amorului. Umerii boltiți, spumă de mare. Picioarele lungi, dansând un dans al focului, ritual al învierii din viață. La sâni întotdeauna deschid o paranteză. De fiecare dată mi-au părut altfel și nu mai știu cum apăreau dintru-nceputuri. O să-i las neciopliți. Fiecare are dreptul să-și imagineze mistere.
Tu nu m-asculți. Mi-ai furat inima și-acum mă lași să tânjesc după trecut. Mi-am sfărâmat brațele...
Mana: Pentru tine! Þi-ai ridicat statui întru nemurirea-ți, ți-ai cioplit chip și te-ai închinat lui. Numai pentru tine și faima ta. Te-ai crezut geniu, dar ești un monstru. Nu vei fi în stare să-ți depășești propria persoană și să privești în oglinda altor suflete. Nu te voi părăsi, dar vom trăi ca doi străini. Vom surâde lumii, pentru publicitate, apoi ne vom îngropa în căminul nostru, în atelierul tău...
Pignole: Nu! Va redeveni un cuib. Te voi reda luminii. Voi merge departe, dar mă voi întoarce în lume...
Mana: ÃŽn lumea ta!
Pignole: În lumea noastră, singura lume în care ne putem iubi cu adevărat, singurul os pe care ne putem clădi sentimentele.
Mana: Nu mai avem sentimente. S-au terminat prea repede, pentru că nu mai erau atât de adevărate. Vine un timp al amintirii, al gândului întreg.
Pignole: Am fost un biet copil rătăcit. Ai avut răbdarea să mă înveți a trăi, însă eu n-am izbutit să-ți arăt moartea. E mult mai lungă și mai complicată. Viața am prins-o repede, din zbor.
Mana: Ai fost și n-ai fost. Niciodată n-am știut ce să cred despre jocul tău. Mi s-a părut frumos și-am intrat, însă n-am făcut altceva decât să-mi îngrop ființa într-un labirint. Pe cât înaintam, mă adânceam în întuneric.
Pignole: De ce nu mi-ai spus? M-ai lăsat să mă rătăcesc în libertatea mea!
Mana: Salvează-te! (pleacă)
Pignole (caută): Ceva!... Altceva!... Cineva!... Altcineva!... Neliniște străină, nepace!... Lovesc prea cu sete, prea cu ură. Trebuie să mângâi, trebuie să-mi încălzesc sufletul și să-l preling peste piatră. (privește grămada făcută din bucățile scoase) Uite-mă și pe mine! Lipsit de orice formă de gând, de orice scânteie de viață. Așa m-a lăsat, m-a vlăguit această vietate, care nu mai vrea să se sfârșească. M-a purtat prin rai și prin iad, m-a-ndesat în trup și m-a risipit printre stele. Am fost sclavul ei, sculptură de vis, piatră vie. Ne-ntoarcem în starea lui a nu ființa, fiind.
Cercurile minții ne cuprind și ne strâng, neelastice. Cuvintele nu mai au tăria să zbiere trăindurile. Ea, bucata asta veșnic neterminată, mi-a spus atâtea în tăcerea ei, că am ajuns s-o iubesc mai mult decât pe propria-mi soție. Și doar e chiar ea... Dar m-a lăsat s-o ating, s-o mângâi, să-i spun vorbe de dor și vorbele care mă dureau. Ea nu mi-a spus nimic, m-a lăsat să cred că mă iubește, mi-a dat de înțeles că mă vrea s-o nasc. Am lăsat-o să mă aleagă și, poate pentru că eram singurul, m-a ales. Oricum mă alegea, și dacă eram doi. Precis mă alegea dintre toți. Numai eu puteam s-o las să mă chinuie atâta, să mă frământe în palmele ei, să mă iscodească cu ochii ei reci, să mă calce sub tălpile-i aspre. Ne-am înțeles să ne dedicăm unul altuia, să ne trezim unul în gândul celuilalt, să ne rugăm unuia și aceluiași Dumnezeu. Curând... Va fi nevoie de...

III
(Într-un colț al atelierului soția dormind, singurul lucru vizibil de pe scenă.
În vis, apare îngerul Gavril)
Îngerul: Nu te necăji! În curând vei naște și toate vor lua sfârșit. Ascultă-mă, sunt îngerul bun al vestirii, îndrept sufletele spre cer, în drumul lor luminat cu stele necăzătoare. Pe drumul tău vor lumina luceferii dimineții și luna. Ai curaj și urmează-mi povața. Tu vrei să trăiești prin copilul tău, născut din iubirea dintre el și tine. Așa va fi. Adu-ți aminte de dragostea voastră dintr-un timp al surâsului fără umbră. I te-ai dăruit ca unui Dumnezeu, ai crezut în el și-n mâinile lui. Ai știut să-ți pui viața chezășie unui ideal. Nu ești departe, de ce vrei să fugi? Fiorul cald mai străpunge încă pojghița trupului. Copilul vostru e îngerul lui. La el ați muncit amândoi, în el v-ați îngropat tinerețea fără de bătrânețe și lumina fără de umbră. N-a mai rămas de făcut decât un lucru: dă-i inima ta! Numai așa copilul va fi al amândurora. Tu vei pleca dar va rămâne îngerul să-i aline durerea. El va fi rodul trupului tău. Trebuie să se sfârșească. Drumul vostru se pietruiește acum, aici! Inima ta îl va lumina. Dă-i-o și nu te uita că mai pâlpâie încă. E singura lui șansă!
(Lumina cade din nou pe Meșter)
Pignole: Mereu sub sânul stâng se cască o prăpastie. M-am gândit să-i las numai unul, dar nici chiar îngerii nu pot fi așa de îngăduitori. Întotdeauna o femeie trebuie să aibă doi sâni: unul pentru miere și unul pentru fiere. Așa e omul: el și celălalt. Noi suntem ceilalți. Acasele noastre sunt cotloane de suflete desperecheate, alungându-se cu miresme de crini sălbatici. Oglinzile, ferestre ale umbrelor din noi, ne chinuie de plin și prea plin nemântuire. Atomii timpului fulguie, zbătându-se-n culoarea cuvântului. Apocalipsa a luat-o înaintea Genezei, spre culmile bolovănoase ale credinței. Nu mai căutăm noul, ci parfumăm amintirile Unuia bătut în cuie. Pașii lasă ecou înalt prin porțile trupurilor noastre nedrepte. Creierul curge printre pietre, bătătorit cu speranța tremurândă în neașteptata, curata tăcere. Ce mirare crescândă în sudoarea gândului de dor! Șoaptele inimii, cer și pământ, cutremur blajin, clopot al deșteptării... Îngerii împletesc aripi de fluturi, ce se vor frânge în dimineață, la cel dintâi cântec de cocoș. Flori de cireș pe pieptul de marmură al tinereții. Raze de lună seducând întunericul la lumină. Vise descărnate din osul cerului. Focuri și ape, noi împotriva noastră, devremele și prea târziul pământului. Muzica ființei planează străfundurile conștiinței libere. Fire de viață pătrunse de moarte, inimile noastre sunt în afară, în tot ce-mpresoară și măsoară ochiul. Zile și nopți în nesfârșita clipă zăbovesc, geană bătrânei clepsidre. Zorile ivesc realități nescrise. Marmura albă s-a umplut de sânge albastru (se pregătește să lovească).
Mana (intră în fugă, tremurândă și transpirată): Stai! Am visat! Trebuie să-ți spun...
Pignole (bucuros): Te-ai întors?
Mana: E timpul să sfârșești ce-ai început demult. Îngerul meu mi s-a arătat în vis. Niciodată nu vei sfârși fără inima mea!
Pignole: Dar inima ta e la mine! Eu, tu faci asta; tu te frămânți în mine să dai naștere unui chip...
Mana: Nu, meștere! E altceva. Trebuie să pui sub dărâmătura ta inima mea vie, legământ al fericirii noastre.
Pignole: E prea veche povestea.
Mana: E prea veșnică! Dumnezeu și-a dat chipul său ca să facă lumea. Tu n-ai de dat nimic. Doar inima mea...
Pignole: Doar? Dar asta e totul! Eu cu ce rămân?
Mana: Tu, mereu tu!
Pignole: Iartă-mă!!! Iartă-mă!!!
Mana: Te-am iertat din clipa în care te-am acceptat în sufletul meu. Fără iertare nimic n-ar fi fost posibil. Lucrarea ta s-ar fi născut repede și fără durere. Și fără mine.
Pignole: Voi muri și eu!
Mana: Romeo și Julieta nu mai există. E prea mit ca să-l repeți.
Pignole: Și-atunci?
Mana: Ai grijă de îngerul nostru! (îi smulge dalta și se sinucide).
Pignole (atinge sângele): Ce cald e! Va fi! (Ia dalta plină de sânge și lovește; sânul stâng cade, dezvăluind locul unui inimi). Iubita mea, îngerul meu, te vei naște în sfârșit! (pune inima soției; explozie de lumină; Râs diabolic!) Ha, ha, ha!!! Asta e, asta e! Pace ție, muritorule. Am reușit! Cu arta pe moarte călcând! (se îngroapă în pietrele din grămadă).
CORTINA

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!